Dragă jurnalule, aș vrea să decretăm împreună 2024 „anul meu irlandez”. Toată lumea de acord? Se abține cineva? Cum? Zici să explic motivele și abia apoi să decretăm? Fac cum zici tu, că ne cunoaștem de mult. Mai ales că am nu unul, ci două motive irlandeze întemeiate.
Primul este Pitulicea de Anne Enright. Prima noastră întâlnire cu Anne cea sofisticată, o carte care ia de coarne un subiect greu (o traumă de abandon intergenerațională), îi pune aripi delicate și zboară cu el – și cu noi – în locuri unde singuri am fi răzbătut cu greu. Cum fac cărțile bune.
O cunoaștem mai întâi pe Nell, care la douăzeci și trei de ani încă nu se cunoaște pe sine. Care se îndrăgostește de Felim („Mi-o fi trimis mesaj? Mi-a murit bateria? Nu cumva am luat telefonul altcuiva? Dacă văd cinci coțofene, trei Mini Cooper-uri galbene, dacă citesc toate horoscoapele, o să-mi scrie o să mă iubească o să sune”). Felim, care n-o iubește și n-o sună. Și care și mai rău.
Nell e fiica redutabilei Carmel. („Nu poți să-i spui lui Carmel că ai o problemă, pentru că o să se ducă și o să bată pe cineva pentru tine. Mama e genul de femeie care, când ai cinci ani, se duce pe plajă la tipul cu schijetul și țipă cum îndrăznești să-mi sperii copilul cu porcăria aia de mașinărie oribilă. E genul care sună la guvern când examenul la irlandeză e prea greu, e o cruciată și o luptătoare.”) Carmel, care a știut să fie și mamă, și tată, pentru care toate problemele sunt practice, căreia toată lumea îi spune că nu are imaginație, a cărei maternitate e trăsătura ei supremă. Și care totuși nu se crede o mamă bună.
Și Phil, tatăl lui Carmel, bunicul lui Nell, de la care se trag toate. Care e poet și demn reprezentant al unei tradiții literare respectabile, dar și al unei tradiții mai puțin respectabile – aceea a bărbatului artist căruia i se iartă toate, inclusiv abandonarea propriei familii într-un moment de maximă fragilitate pentru soție (convalescentă) și pentru fiice (adolescente). Care, deși nu e străin de violență și cruzime, traduce și scrie poezii enigmatice în care iubitele lui devin păsări sau flori. Un șarlatan, dar unul cu farmec, recuperat în cele din urmă de nepoata Nell de la distanța sigură pe care timpul și dragostea necondiționată a mamei Carmel i-o oferă.
Să vorbesc întâi ca Nell (o membră dezinhibată a generației Z, care scrie uneori „ca pe net”, fără prea multe fasoane gramaticale), apoi ca mama ei, Carmel cea limpede, dar mai ales să descifrez poeziile-puzzle ale lui Phil a fost genul de joacă serioasă care mi-a amintit de ce m-am făcut – și am rămas – traducătoare.
Al doilea motiv e Cântecul profetului de Paul Lynch. Cartea premiată cu Booker în 2023, despre care nu ne rămâne decât să sperăm că se va dovedi mai puțin profetică decât ne spune titlul.
O carte sumbră, dar un poem în proză atât de frumos scris, într-un ritm perfect, obsedant, care i-a adus autorului comparația cu nimeni altul decât vechiul nostru prieten Cormac McCarthy (căruia i-am dedicat un episod de jurnal și mulți ani de obsesie), încât m-am temut până și să respir în timp ce traduceam de zor într-o vară caniculară, dragă jurnalule, cu senzația că e de-ajuns o întrerupere, un pas în lături, ca să falsez și să destram vraja: „...și înțelege că lumea nu se sfârșește, că e trufie să crezi că lumea se va sfârși subit în timpul vieții tale, că de sfârșit se sfârșește numai și numai viața ta, că ceea ce cântă profeții nu-i altceva decât același cântec de când lumea, (...) și profetul nu cântă despre sfârșitul lumii, ci despre ceea ce s-a făcut și se va face și se face unora, dar altora nu, despre lumea care se sfârșește întotdeauna iar și iar într-un loc, dar în altul nu, și că sfârșitul lumii e mereu un eveniment local, vine în țara ta și vizitează orașul tău și dărâmă ușa casei tale, iar pentru alții e doar un avertisment îndepărtat, o scurtă relatare la știri...”
O vrajă neagră care începe să se țeasă atunci când înțelegem că Irlanda s-a transformat aproape peste noapte din țara prietenoasă pe care o știm într-o dictatură dură în care oricine poate fi vânat ca dușman al statului, într-o închisoare care ucide încetul cu încetul orice speranță, în afară de cea plăpândă a evadării.
O capcană care se strânge pe zi ce trece în jurul lui Eilish, soție, mamă și femeie de carieră, care-și vede reperele secerate rând pe rând: soțul îi e arestat și dispare fără urmă, slujba îi e amenințată, fiul cel mare se alătură rezistenței, expunându-și familia represaliilor, locuința îi e vandalizată. Suntem mereu alături de ea, în mintea ei, îi simțim disperarea, alergăm împreună cu ea printre gloanțe și baricade, respirăm odată cu ea gaze lacrimogene și angoase de mamă, soție și fiică, întoarcem paginile cu inima în gât, abia îndrăznind să sperăm că se va mai face vreodată lumină.
Și la sfârșit de tot ar trebui să răsuflăm ușurați și să ne bucurăm că a fost doar o carte, chiar dacă una excelentă, care a marcat anul meu irlandez, numai că mă uit și eu în jur, dragă prietene, și nu mai sunt așa de sigură de partea cu „doar o carte”.
Despre autori:
Născută în 1962 la Dublin, Anne Enright e scriitoare și profesoară de scriere creativă. În 2007 primește prestigiosul premiu Man Booker pentru romanul Reuniunea. În 2017 i-a fost decernat Irish PEN Award pentru contribuția la literatura irlandeză. E considerată una dintre cele mai puternice voci ale literaturii actuale, romanele sale fiind traduse în peste 40 de țări.
Născut în 1977 la Limerick, Paul Lynch trăiește și scrie azi la Dublin. Romanele sale au fost remarcate încă de la debutul din 2013 cu Red Sky in the Morning. În 2023 e distins cu Booker Prize pentru Cântecul profetului, roman desemnat „Cartea anului” de numeroase publicații, printre care The Guardian, Financial Times sau The Economist. Cărțile sale au fost deja traduse în peste 35 de limbi.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
