În 1992, la Cannes, publicul era luat pe sus de un film nervos și trepidant, venit de departe. Cu „Balanța”, Lucian Pintilie trimitea un semn de viață dintr-o țară considerată, până nu demult, „fără imagini”. După imaginile absurde și adesea opace ale Revoluției, iată un film care dorea să spună totul despre anii „de dinainte”, cei care conduseseră la baia de sânge sau la procesul-cacealma al dictatorului. Aproape 30 de ani mai târziu, restaurarea în format 4K a „Balanței”, realizată de Fundația9, ne permite să ne scăldăm a doua oară în torentul audiovizual orchestrat de Pintilie. Și să vedem dacă, subjugați de virulența acestei povești care trece totul prin foc și sabie, mai putem să revenim la suprafață.
„Balanța”, în versiunea restaurată, e disponibil pe Netflix.
Un film recent al rusului Kirill Serebrennikov, Leto, despre scena rock-ului underground din Leningradul anilor optzeci, conține câteva pasaje foarte interesante: din cursul normal, molcom și chinuit, al zilelor comuniste trecem dintr-odată la niște scene de destrăbălare totală, în care se dă de pământ cu chitările în timpul unor concerte electrizante, în care versurile pot să-și dezlege în sfârșit limba și să scuipe tot veninul inspirat de regim, în care artiștii pot riposta fizic împotriva politrucilor, și tot așa. După care vine un personaj, „povestitorul”, și afișează o pancartă pe care scrie ceva de genul: „nimic din toate astea nu s-a întâmplat”. Iar filmul își regăsește făgașul inițial, cu acorduri zdrăngănite prin bucătării și CD-uri occidentale ascultate pe furiș, închizând ferm orice paranteză.
Mult înainte de Leto, Pintilie izbutea ceva asemănător cu Balanța – sărind însă peste mesajele de avertizare și lăbărțând paranteza nebunească până ce ajungea să acapareze întregul film. Rezulta o poveste suspendată între un naturalism scabros și un univers alternativ, în care toate loviturile erau permise. Să luăm scena în care medicul Mitică (Răzvan Vasilescu) nu doar că deconspira doi securiști aflați la aceeași masă cu el și însărcinați cu filajul, ci îi mai și persifla cu grație, zâmbind ștrengărește, pentru că montaseră un portbagaj pe acoperișul Daciei de serviciu, în speranța că vor putea ciuguli ceva de pe urma acelei misiuni la sat. Sau scena în care același Mitică îi dădea un șut în fund procurorului venit să investigheze o moarte suspectă la spital. După ’89, regizorii români simt că au în fine mână liberă să vorbească, pe șleau, despre „ce a fost, cum a fost”. Privit din unghiul ăsta, Balanța e simptomatic: toate excesele, toate locurile comune, toate sclipirile de moment își dau întâlnire în acest talmeș-balmeș de evenimente aiuritoare, comprimat în mai puțin de două ore de proiecție, care ne plimbă prin România socialistă de parcă ne-am afla într-un carusel horror dintr-un parc de distracții. Aventuri cu nemiluita, suduieli de mamă care aglomerează spațiul aerian, glume cu subînțeles la care azi ne dăm ochii peste cap: pentru a dibui arta atemporală a lui Pintilie trebuie defrișat prin tot acest hățiș de chestii datate din care e compus Balanța. Dar arta e, fără dubiu, prezentă.
La începutul filmului, camera alunecă prin zoaia și noroiul unui cartier de blocuri, într-o mișcare la firul ierbii, recurentă în filmografia cineastului. Nela (Maia Morgenstern) se fâțâie prin apartamentul ei mizerabil. Scrumierele dau pe-afară de chiștoace, aragazul – o petardă infectă – scoate o flacără bolnăvicioasă la care Nela își aprinde țigara, un proiector stă cocoțat pe niște tomuri de Lenin, iar banii se țin între paginile unei cărți de Gorki. Tatăl Nelei, un om cu trecut tulbure și bântuitor, doar ce și-a dat duhul pe pat. E punctul de plecare al periplului, tembel nevoie mare, care o va purta pe Nela la Copșa Mică. Muncitorii se înghesuie în tren, înfulecă, pun de-o cântare lăutărească. Mai târziu, Nela și Mitică merg la picnic și nimeresc, ca-ntr-un film de Kusturica, în plin exercițiu militar, cu bombele explodând la câțiva metri de ei și luminând noaptea. Medicul păstrează cu sfințenie un caiet al unui tânăr recent decedat, care se visa guru spiritual. Cam așa funcționează ficțiunea la Pintilie: prin flash-uri orbitoare, decalate, grotești, care trimit înspre ceva real de care am auzit cândva, ca prin vis. Rămânem cu o radiografie socială născocită parcă de mintea unui cocainoman, greu de ordonat printr-o continuitate, blurată sistematic de urgența cu care acuzele și denunțurile sunt împărțite în stânga și-n dreapta, fără oprire. Filmul evocă o lume gata-gata să-și iasă de tot din țâțâni: nimeni nu pare capabil să mai poarte o conversație pe frecvența normală, de parcă în comunism ar curge o altfel de energie. Dacă Balanța încearcă să-și impună politica, atunci e o politică a ostilității, a agresiunii continue (a personajelor între ele și a imaginilor asupra spectatorului). Din jocul ăsta cam steril nu se poate ieși decât cu mintea vraiște.
Parcă totuși nu prea se mai vorbește aplicat, decât cu rare excepții, despre inteligența artistică a lui Pintilie. Abordarea recentă constă în a-i acuza filmele de toate relele – unele valide (preaplin în toate, sexualitate transformată prea des în poftă libidinoasă, aforisme ieftine), altele mai puțin (anticomunism virulent, ca și cum asta ar fi de ajuns pentru a desființa din start o operă, mai ales una făcută pe când rănile și traumele erau încă deschise) – și a minimaliza astfel un paradox major: anume că, protejat de anii scurși între timp, e la fel de comod să treci filmele lui Pintilie prin grila ideologică la modă azi, ferfenițindu-le, precum i-a fost lui Pintilie să critice comunismul post festum.
Câteva lucruri se pierd printr-un demers de genul ăsta. Întâi de toate, pentru că a cere de la Pintilie mai multă precizie în aplicarea tușelor, a dori să faci din el un pointillist riguros cu degradé-ul social (ca în Niki Ardelean, colonel în rezervă [2003], cel mai necaracteristic film al său, poate și cel mai subtil, scris de tandemul Puiu-Rădulescu), înseamnă a-ți arunca singur praf în ochi. Pintilie e cel mai bun atunci când, din clocotul carnavalesc și plin de fiere care-i animă filmele, reușește să se agațe în ultima clipă de realitatea imediată care ne înconjoară. (Într-o scenă fabuloasă din Terminus paradis [1998], filmul meu preferat de la el, un soldat îndrăgostit lulea mătură cu tancul o dugheană unde se servesc mici, pentru a-și recâștiga iubita.) Spre deosebire de congenerii lui, Pintilie a știut când să oprească frenezia metaforică, ajungând chiar să ia orice zicală ad litteram: tot în Terminus paradis, după o evadare a protagonistului din cazarmă, superiorul îl pune să se târască printr-un grajd de porci și îi zice: „Dacă tu poți să mă bagi pe mine în căcat, eu de ce să nu pot?”
Apoi, pentru că stilul său practică niște schimbări de viteză de o bruschețe inedită în cinematografia noastră, ceea ce îi permite să treacă de la hăhăială la bocet și guri căscate printr-o tranziție iute între două cadre. Ca o reacție în lanț precipitată, care se termină prost. Ce altceva e finalul din O vară de neuitat, cu acea moarte stupidă care s-ar fi putut evita atât de ușor și care de-acum va păta pe vecie universul solar al căsniciei? Ce altceva e întreaga poveste din Terminus paradis, care pornește ca o poantă fără consecințe și sfârșește, după ce a dezvoltat o bulă romantică incandescentă, într-o tragedie teribilă, imposibil de oprit? Ce altceva e scena din final a Balanței, cu teroriștii care iau cu asalt un autobuz plin cu copii? Nu doar o critică ultra-simplistă a comunismului, așa cum au descris-o unii comentatori. Ci și o demonstrație de mizanscenă despre cum farsa prostească se poate transforma pe nepusă masă într-o nebunie care să ne lase un gust amar.
Poate de aceea Pintilie e singurul regizor român care are o operă nouăzecistă, oricât de inegală. Toate filmele lui – chiar și După-amiaza unui torționar, cel mai slab – ar merita să beneficieze de același tratament ca Balanța. Oricum ar fi, restaurarea filmului – și, acum, intrarea sa în depoul Netflix – ar trebui să lumineze din nou cinematografia nouăzecistă, care nu e un monolit plin de primitivisme. (Priviți-o pe Nela, o eroină extraordinară.) Filmul tranziției, o antologie de specialitate apărută recent, s-a angajat pe calea asta, chiar dacă concluziile nu au fost mereu optimiste. Ar trebui să avem și filmele la îndemână – garantez eu pentru două titluri: Înnebunesc și-mi pare rău (1991) de Jon Gostin și Dragoste și apă caldă (1992) de Dan Mironescu – pentru a putea parcurge bucata de drum rămasă.
