Începând cu vinerea trecută, șapte mici zone din centrul capitalei au devenit pietonale în timpul weekendurilor. Proaspăt întoarsă în București, am vrut să văd cum se simte orașul, ieșit din starea de urgență, când câteva străzi și străduțe din centru se închid mașinilor, cum ne preluăm, și dacă o facem, spațiul public. L-am luat cu mine pe Nikita Dembinski să mă apere de nostalgiile după o viață a Bucureștiului pe care am trăit-o înaintea lui, după Motoarele de deasupra TNB-ului și o viață pe străzi cu mai mulți oameni decât mașini, să mă ancoreze într-un prezent pe care să-l văd prin ochii lui. Am plecat pe străzi întrebându-ne cum vor fi oamenii: vor ieși singuri, vor fi timizi, sau vor fi mulți, se vor așeza direct pe jos în vreo intersecție în care nu mai au voie mașini, vor scoate fluturașii de badminton la aer?
În Medgidia mea natală, viața socială se rezuma la câteva locuri publice în care ieși ca să vezi și să fii văzut. Deși numele orașului te duce cu gândul la midii, în Medgidia nu există nici mare și, în general, mai nimic de făcut. Asta însemna că pentru a avea o viață socială ori ne făceam ciorchine pe grupuri la scări de bloc, ori ne puneam hainele de oraș și ieșeam la canal. Faleza e tot faleză, chiar dacă însoțește o apă curgătoare artificială, pentru care au murit mii de deținuți politici.
Bucureștiul nu are piețe publice pietonale amenajate, ca Timișoara sau Brașovul, în afară poate de spațiul din Piața Universității, de la statui. Singura zonă pietonală publică este Centrul Vechi, care reprezintă 3,5 kilometri îndesați de terase și buticuri. La spații verzi stăm la fel de prost: Primăria raporta în 2011 23 mp de spațiu verde pentru fiecare bucureștean, avansând o cifră de două ori mai mare decât cea pe care o raporta în 2006 și decât cea pe care o regăsim într-un raport de audit al Curții de Conturi în 2014 și anume 9,86mp de spațiu verde pe cap de locuitor. Recomandarea OMS este de 50mp per cap de locuitor, iar legislația europeană prevede un minimum de 26 de metri pătrați. Din punct de vedere al traficului, Bucureștiul e al patrulea cel mai aglomerat oraș din Europa și al 14-lea din lume - în 2019, șoferii au stat blocați în trafic 227 de ore, adică zece zile, cumulat. Real feel-ul de pe stradă e că nu avem nici loc și nici aer. Mi-am dat seama cât de chinuită mă simt în propriul meu oraș acum 2 ani în Timișoara, când după un sfert de oră de mers pe jos în centrul orașului mi-am dat seama că nu m-a claxonat nicio mașină și că pot să respir; eram pe o pietonală care părea că nu se mai termină.
Rareori am trăit sentimentul că Bucureștiul este și al meu și că-l împart cu alți oameni, în afară de proteste sau marșuri. Țin minte și acum bucuria interioară, ca o mică beție, pe care am resimțit-o la protestele Roșia Montană de la sfârșitul verii 2013, când, în buricul capitalei și pe nesimțite aproape, câteva mii de oameni ne-am trântit pe jos și am ocupat Bulevardul Elisabeta. Am simțit atunci că e un lux să poți să stai în mijlocul străzii, dar un lux pe care aș vrea ca orașul în care locuiesc să mi-l permită și pe care să-l pot împărți și cu alții.
Din 2006 încoace, Street Delivery deschide în fiecare vară strada Arthur Verona și, parțial, străzile de lângă, pentru un festival urban de un weekend. Conform planului iniţial, Street Delivery trebuia să fie o promenadă culturală pietonală pe care s-o străbați în 15 minute, de la Grădina Icoanei la Cişmigiu, iar strada Arthur Verona să devină permanent pietonală. Cristian Neagoe, unul dintre inițiatori, spune că planul inițial a fost un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) „aprobat, felicitat și pus la sertar până a expirat”. A urmat un al doilea, care a avut aceeași soartă.
Din 2010 până în 2016, în fiecare weekend, circulația de pe Șoseaua Kiseleff din București a fost închisă pe timp de vară, iar pe bulevard au fost amenajate terenuri de sport. Proiectul „Via sport” a fost o inițiativă spectaculoasă într-un oraș dependent și sufocat de mașini, care s-a bucurat de mare succes. În timp, terenurilor de baschet și meselor de ping pong din stradă li se adăugaseră chiar și pereți de escaladă. Însă primăria a stopat brusc proiectul în vara lui 2016, motivând „demararea unor lucrări edilitare”.
Momentul carantinei a funcționat ca un declic pentru mai multe orașe ale lumii care au profitat de măsurile restrictive să gândească planuri noi pentru viitor. După modelul olandez mai vechi, Bruxelles-ul se pregătește pentru o tranziție spre un oraș cu 40km de piste de biciclete, Franța la fel, anunță investiții de 20 de milioane de euro în a-și face orașele mai bike-friendly, iar la New York designerii urbani militează pentru un „slow New York”, care să limiteze pe cât posibilul impactul mașinilor. Pe 12 mai, ARCEN, un ONG foarte activ pentru restaurarea și conservarea Bucureștiului, a înaintat spre dezbatere către autorități o propunere de pietonalizare a străzilor din apropierea parcurilor și a grădinilor publice pe durata weekend-urilor. Două zile mai târziu, Primăria a anunțat că adoptă fără dezbatere propunerea ARCEN, valabilă începând de vineri, 22 mai. Așadar, de acum înainte, la final de săptămână, străzile vor fi închise pentru mașini și deschise pentru oameni la Romană, în continuarea Parcurilor Ioanid și Icoanei și în jurul Ateneului, la Universitate, între Calea Victoriei și splai, pe Edgar Quinet, pe o bucată din Bulevardul Unirii și o porțiune din Cotroceni (piața Operei). Aici, harta completă.
Pentru început, câțiva bucureșteni care locuiesc în zonele care au devenit pietonale weekend-ul trecut s-au sesizat chiar din primele ore că nu au fost consultați și că nu mai pot circula liber cu mașina proprie, pe străzile devenite peste noapte pietonale. Edmond Niculușcă, directorul ARCEN, spune că proiectul este work-in–progress și că se discută în continuare modalități de extindere și îmbunătățire a lui. Dacă observi nereguli și sugestii, poți să le notezi și să le dai mai departe către ARCEN. Deocamdată, oazele noastre pietonale din București sunt mici, și pe alocuri nici nu-ți dai seama că sunt. Mi-ar plăcea să văd cum ni le însușim, împreună, în ritmul nostru și cum construim, încet-încet, spațiul public.
Nikita mi-a povestit cum s-a dus într-o duminică de iarnă la Slobozia, să regăsească locurile din fotografiile lui Costică Acsinte și să suprapună pe ele azi oamenii de ieri. Poate că și descinderea mea în stradă a fost tot o cale prin care speram să regăsesc din atmosfera care m-a făcut să iubesc Bucureștiul și să colez pe ziua de azi crâmpeie în care am simțit că e un oraș care mă poate face fericită. Nikita a scos pe film un joc voyeur/exhibiționist, o serie de diapozitive de viață interioară care pare încă nedesprinsă de sine, expusă la stradă.
Împreună, am văzut în primul weekend pietonal oameni mai degrabă stingheri, destul de puțini și timizi, ieșiți parcă să-și plimbe halourile interioare. Am văzut cozi la cafea și înghețată în piața Amzei, cupluri izolate la câte un metru, doi distanță și oameni ciugulind pe bordură. Copii cățărați pe bănci și statui și alte obiecte de mobilier urban cât de cât solide de lângă Biserica Anglicană. Peste tot, mai multe pisici ale străzii decât câini cu stăpâni. Câțiva oameni alergând solitari și sănătoși în Cotroceni. Un nene pescuind pe Dâmbovița, lângă o familie de rațe sălbatice care naviga printre mătasea broaștei. O singură bancă cu adevărat izolată în fața Ateneului Român, pentru că pe ea dormea un om fără adăpost. Asta mi-a adus aminte de o frază pe care a scos-o George Roșu după Colectiv: Suntem mai singuri, dar mai mulți. Poate vom reuși să fim mai puțin singuri în București.
