O mamă rămâne fără copii și recurge la un gest disperat: îi răpește pe aceștia și incendiază apartamentul fostului soț. Răpirea celor mici atrage după sine o urmărire amețitoare, prilej de introspecție și de rememorare a pasiunii dezlănțuite care a unit odinioară cuplul, rezultatul fiind o construcție de tip road movie extrem de palpitantă, dar și o critică dură la adresa sistemului judiciar.
Pierderea Judecății este o explorare a cum a ajungi să faci gesturi radicale (mama a fost ostracizată în satul francez unde locuiește alături de soț, umilită de rudele prin alianță și, în fine, trădată de avocata din oficiu), la cum suntem cu toții la un viraj greșit de a deveni infractori. Romanul va apărea în curând în librării, iar autoarea, Arina Harwicz, va fi prezentă la FILIT, ediția din 2024.
Ariana Harwicz a fost comparată adesea cu Nathalie Sarraute, Virginia Woolf și Sylvia Plath. Proza ei profund originală, caracterizată prin violență, erotism, dar și un lirism desăvârșit, își propune să dinamiteze clișeele ce înconjoară noțiunile de familie, cuplu și maternitate. Născută la Buenos Aires în 1977, scriitoarea a studiat scenaristică de film și dramaturgie în Argentina și și-a completat studiile cu o licență în artele spectacolului de la Universitatea Paris VIII și un masterat în literatură comparată la Sorbona. Romanul ei de debut Matate, amor (2012) (Mori, iubitule!, Vellant, 2019) s-a bucurat de un imens succes de public și de critică, fiind desemnat cartea anului de către cotidianul argentinian La Nacíon. Romanul a fost adaptat pentru scenă în diverse țări latino-americane și europene și este în curs de ecranizare, în regia lui Lynne Ramsay, cu Jennifer Lawrence în rolul principal. De altfel, Martin Scorsese a achiziționat drepturile de ecranizare pentru întreaga Trilogie a pasiunii pe care Mori, iubitule! o alcătuiește alături de romanele La débil mental (2015) și Precoz (2016).
În 2019 a publicat Degenerado (Degenerat, Vellant, 2021), un roman cutremurător, șocant, dar și extrem de curajos, care explorează abisurile minții unui pedofil.
A predat scenaristică și a scris piese de teatru, care au fost puse cu succes în scenă. Povestirile sale au fost publicate în Harper's, Granta, Paris Review, The New Yorker, La Quinzaine littéraire și The Guardian, precum și în numeroase antologii. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi.
În 2024 i-a fost decernat prestigiosul Premio Konex de Letras la categoria roman. Din anul 2007 trăiește în Franța.
Pierderea Judecății
Nu decizi nimic de-a lungul unei vieţi, îţi urmezi cu slăbiciune propria viaţă pe drumurile care îţi sunt indicate, încerci să o ajungi din urmă neputincios, mereu la câţiva paşi de prăpastia în care eşti pe cale să cazi, cerând ajutor persoanei greşite, făcând autostopul pe o şosea periculoasă, fugind de unde ar trebui să rămâi, rămânând din greşeală. Cel mult îți ajungi din urmă viaţa cale de câţiva kilometri, ca la un maraton nocturn alături de un tren de marfă, nici nu poţi cere mai mult. Nici în viaţa sentimentală nu decizi nimic, adrenalina asta care sporește, lava asta arzândă. Că e vorba de o căsnicie lungă, de amorul de vacanţă, de pasiunile incestuoase, de un spital geriatric, un azil, un centru de îngrijiri paliative, un loc şic pentru eutanasie, majoritatea vor spune acelaşi lucru cu aceleaşi cuvinte: că se moare fără a avea habar. Ce viaţă v-ar fi plăcut să trăiţi, domnilor? Habar nu au. Regretaţi ceva, doamnelor? Habar nu au. Am putea-o lua de la început şi totul ar fi altfel. Născându-ne în acelaşi pat, din aceeaşi mamă, în aceeaşi zi, în acelaşi an, altă viaţă. Sau nu ne-am naşte deloc şi totul ar fi la fel. Aceeaşi casă de alături cu streaşina, cârtiţele şi tufele ei de coacăz, cu aceiaşi arbori cu crengi tăiate mereu la fel şi arse la începutul iernii. Acelaşi câmp curat şi alb, nins în depărtare, plin de căcăreze de iepure văzut de aproape. Nimeni n-a putut răspunde la o întrebare simplă: de ce a ales o viaţă de burlac, sau de divorţuri succesive, sau o căsnicie care la sfârşit ajunge să semene cu o luptă care pe care. Mă gândesc iar şi iar la toate prostiile astea pentru a face vremea să treacă în timp ce ridic şi leg coardele, întind sârmele şi sortez lăstarii. Supraveghetorul, care e nepotul patronului, verifică. Sărim din pat în pat, de pe un scaun pe altul la terapie intensivă, într-un salon în care se joacă cărţi şi toţi ridică din umeri. În cele din urmă, amnezia face treaba murdară pe care nu şi-o asumă nimeni şi mătură tot. Cei mai mulţi mor cu capul în nori, de ce au apucat-o pe drumul ăsta și nu pe celălalt, îşi aduc aminte de unele fapte, că au dezertat din armată, că s-au amorezat de o minoră cu care se vedeau pe furiş în pod, dar nu-şi amintesc de ce şi cum, dacă avea codiţe, dacă avea un trup de fetiţă, ce i-a dus la un asemenea grad de debilitate mintală. Mă supraveghează în continuare, dar nu sunt sclava lui ca să-mi urmărească fiecare aplecare, hei, spun, suntem în secolul XXI, în secolul XXI. Trecem canalul pe jos, pe motocicletă, mergem să vedem râpa sau cascada, rătăcind întruna, dar până aici am ajuns eu, de atâtea gânduri abstracte şi nefolositoare mișcările mele și-au pierdut precizia. S-a terminat programul. Mă scuzaţi, nu-i nimic, pe mâine. Nu am voie să am reclamaţii la serviciu, nici convocări la director, toate astea îmi conturează profilul psihologic.
Hotărăsc să reîncep să merg pe bicicletă, am cumpărat-o la ofertă, are mai multe viteze şi faruri pentru noaptea cea mai neagră, uneori parcă mă văd din faţă, un mistreţ cu ochi inexpresivi, eu în beznă totală. Odată, când îi aveam cu mine pe cei doi frăţiori, i-am dus la plimbare ferindu-ne de lilieci şi cucuvele, tustrei strigând cât ne țineau plămânii. Odată, în plin câmp, m-au întrebat dacă e adevărat că în timp ce dormeau înghiţeau păianjeni. Acum au ieşit de la şcoală, ştiu ce fac sau ce-ar trebui să facă. Am ajuns la vârsta asta fără brăţară electronică, nu vreau să mă văd într-o zi la tejgheaua unei cârciumi din Sancerre povestindu-le dipsomanilor că ceea ce m-a adus în halul ăsta, la organismul acesta deshidratat, am făcut într-o zi fără să-mi dau seama, mi-am distrus viaţa uite-aşa. Pedalez pe terenuri mlăştinoase care alunecă, e deja frig, melcii şi racii s-au adăpostit. Îmi imaginez cu ce sunt îmbrăcaţi, puloverele în dungi sau cu romburi pentru noul sezon cumpărate de bunică, ştiu cum îi înfofoleşte ca pe cepe, n-am vrut niciodată să poarte hanoracele alea matlasate. Au ajuns, au fost trimişi să se spele pe mâini, le-a făcut ouă poşate, s-au aşezat la masă, acum se uită la televizor în camera de joacă, bunicul aţâţă jarul în şemineu. Privesc plantele cu tije lungi care cresc sub nisip. Lumea e prea vastă, pământul are aurore boreale, fiorduri, văi de tundră, saline, canioane, gheţari şi golfuri, dar în acelaşi timp e atât de mică, de limitată, un coridor scurt cât casa mea închiriată, un village cu biserică şi oficiu poştal. O pieţişoară în care un beţivan cu chipul însângerat se învârteşte aiurea. Cred că se luminează de ziuă. Să se lumineze odată, să vină dimineaţa, chiar de mai multe ori, au rămas cinci zile până la coliziune. Uneori îmi imaginez grozăvii, un oraş carbonizat, La Charité-sur-Loire în flăcări, un chibrit peste capetele copiilor, peste părul lor cenuşiu.
(…)
Mă trezesc cu mult înainte să se lumineze, am visat o combinaţie de vulpe şi câine, recitesc lista, ciorapii, pantofii cu vârf ascuțit, pantalonul, culorile nici şterse, nici stridente, să nu dau impresia unui outsider, să nu fiu nici prea însufleţită, să nu pară că resping viaţa, dar nici că sunt avidă după ea. Mă îndrept spre locul stabilit şi ajung cu mult mai devreme, să nu mi se vadă starea de agitaţie şi vâna de pe frunte. Inima mi se potoleşte cu greu ca după un urcuş prelungit. Am fost învăţată să-mi ţin respiraţia şi să pun presiune de parcă aş defeca. Mă pieptăn încă o dată în oglinda retrovizoare a unei motociclete tunate şi intru în sală. O asistentă mă primeşte şi notează numărul meu şi ora pe un formular. Mi se indică o masă cu trei scaune şi aştept cu mâinile pe geantă. Le-am adus figurine, gumă de mestecat cu diverse arome, markere cu miros de fructe şi legume. Cei trei ajung pieptănaţi şi punctuali, el face mereu ceea ce e de făcut, nimic în afara legii, orice-ar fi. Să căsăpeşti, dar în cadru legal, să te declari pacifist cu kalaşnikovul în mână, totul legal. Am întrebat şi mi-au spus că nu e cazul, mai bine să nu plâng, nici măcar ochii să nu mi se umezească, dar nici să nu râd, nimic foarte teatral sau brusc, doar o femeie aşezată pe un scaun jucând monopoly, jocuri de cărți cu pirați, puzzle cu o sută de piese, aşa pot ajunge la audiere, nu? Aş putea cere decizia Curţii de Apel din Bourges? El îşi verifică mesajele scrise şi vocale, aprinde şi stinge bricheta, scoate fum, surâde. Are la dispoziţie o oră şi jumătate de relaxare, eu, o oră şi jumătate pentru a fi mamă. Nu-mi pot permite să pierd nimic, dacă mă uit la pereţi sau în tavan, dacă mă las distrasă de un detaliu de pe chipul asistentei mă simt otrăvită, priveşte-ţi copiii, nenorocito, îi ai aici, la câţiva centimetri, acum ai voie să-i atingi, ei te pot pupa. Bună, mami, spun ei. Bună. Îţi spun că totul merge bine la şcoală, la înot, acasă. Începem să compunem vaporul, ei au ales acest puzzle, preferându-l celor cu munţi şi castele. Le dau cadourile, desfacem şi mestecăm, facem balonaşe, mă lasă să-i ating pe păr, să li-l dau după urechi, să batem palma, mă lasă să râd de dinţii lor care seamănă cu grila prăjitorului de pâine, mă lasă să-i întreb dacă au păduchi. Le povestesc că acolo unde stau aud cum țipă cucuvelele, alte păsări de noapte nu țipă, fluieră. Sper că s-a observat că mi-au spus „mami”. Păsări de noapte, zic eu scoţând un baton cu ciocolată de nemâncat, or fi din alea care lucrează la un bar de noapte, şi râd, dar îmi revin imediat. Vreau să văd ce mai am în geantă şi zăresc vârful cuţitului, dacă îl descoperă, dacă mă controlează la plecare? Le dau nişte reviste de benzi desenate pe care le-au citit, mi le dau înapoi. Îi întreb cum se simt fără mine, bine, bine, le spun cum erau îmbrăcaţi deunăzi, nu pricep, le spun că i-am pândit. Afară, tatăl aruncă chiştocul în flori şi se îndreaptă spre uşă, a expirat timpul. Nu pot să mă apropii, n-am voie să stabilesc contact vizual. Aş vrea să le mai spun ceva, dar asistenta îi ia şi îi văd plecând iute.
Imagine principală preluată de pe Fortepan / Lencse Zoltán.
