L-am rugat pe Ionuț Cioană să ne recomande un artist pe care l-a descoperit în ultimul an, de când scrie cronicile de artă la Scena9.
Kerry James Marshall e un artist afro-american, în vârstă de 62 de ani, care la sfârșitul anului trecut a avut o retrospectivă la Metropolitan Museum of Art în New York, în care erau adunate lucrări din cei 35 de ani de producție artistică. În același timp, KJ Marshall este laureatul din 1997 al prestigiosului premiu al fundației MacArthur, care e denumit, în limba engleză, „the genius prize”.
Premiul e o investiție pe termen lung, care urmărește să susțină creativitatea și originalitatea acelor personalități din cultură sau din științe care s-au evidențiat prin inovație și prin dăruirea față de profesia lor. Până în 2013, investiția era de jumătate de milion de dolari, iar de atunci suma a crescut. Printre câștigători se numără filosoful Richard Rorty, scriitorul Thomas Pynchon, artistul James Turrell, criticul literar Harold Bloom și istoricul artei Meyer Schapiro.
Deci omul e bogat și celebru. Dar ce a făcut să ajungă acolo?
În primul rând, și-a dat seama cine este și ce înseamnă asta. În mod semnificativ, una dintre primele imagini hotărâtoare pentru munca lui de artist e un autoportret. Portretul nu e chiar flatant, în măsura în care îl arată pe artist râzând cu gura până la urechi, având dinții sparți, iar figura lui e atât de neagră că se văd doar dinții și albul ochilor, excesiv de albi.
Și nu e o întâmplare că imaginea asta e un autoportret important, pentru că ea reunește toate caracteristicile stereotipe proiectate asupra unei persoane de culoare în America, dar și în lume, în general. Cea mai profundă dintre acestea este invizibilitatea, acel statut social special care face ca, din cauza rasei, să nu poți fi văzut. Asta pentru că ceilalți, adică populația dominantă albă nu prea vrea să te vadă la ochi.
De aici începe o lungă și foarte complexă călătorie prin posibilitățile de tratare plastică a acestei probleme, pe care eu o s-o parcurg doar parțial, pentru că vreau să prezint pe scurt doar un proiect, definitoriu pentru maniera de lucru a lui KJ Marshall, dar și pentru interesele sale politice și culturale.
Seria de lucrări, care e din anii 1994 / 1995 și se numește The Garden Project, se referă la ansamblurile de locuințe sociale din America. Ele sunt de multe ori nu numai zonă de locuințe ieftine pentru populația săracă, dar au fost folosite de-a lungul istoriei lor, începută în anii ’30, ca mijloc de marginalizare socială. KJ Marshall a locuit în copilărie într-unul dintre aceste ansambluri și de aici vine o parte din conținutul imaginilor. Cealaltă vine din istoria socială a acestor clădiri, care e foarte complicată.
Un bun exemplu-limită în acest sens este cel al ansambului rezidențial Pruitt-Igoe din St. Louis, construit în 1950 de același arhitect japonez care a construit și fostele World Trade Center Twin Towers. Acest tip de construcție nu e străin unui om din estul Europei - e vorba de blocuri, în sensul cel mai banal. Spre deosebire de experiența estică, americanii pretind că după blocurile din Pruitt-Igoe ei n-au mai construit blocuri de locuințe înalte, ceea ce e o minciună, mai ales dacă ai fost vreodată în New York și ai văzut exact același tip de clădire în exact același tip de situație urbană, poate în Bronx.
Din întâmplare, ansamblul ăsta de locuințe din St. Louis e un exemplu negativ arhicunoscut în istoria arhitecturii. Istoricul american Charles Jencks consideră chiar că, odată cu demolarea în 1972 a acestor clădiri de 11 etaje, modernismul arhitectural în America a luat sfârșit, începând perioada postmodernă. Jencks are un dinte împotriva stilului modernist în arhitectură, pe care-l consideră o afirmație arhitecturală iluzorie, în sensul în care modernismul, de la Le Corbusier încoace, a promis că va rezolva, prin forma clădirii, o seamă importantă de probleme sociale, de igienă și de acces. Acest modernism la care se referă Jencks are multe probleme, pe care bucureștenii le cunosc în parte. În cazul american însă, o contribuție specială la deteriorarea clădirilor au făcut-o și autoritățile, care, după ce au investit 57 milioane de dolari în construcții, nu prea s-au mai ocupat de întreținerea lor, nu le-au dotat cu zone verzi sau cu magazine, lăsându-le de fapt în paragină.
Ce s-a întâmplat în scurta istorie a acestui cartier de blocuri? Prima dată n-au mai mers lifturile. Apoi n-a mai mers apa. Apoi chiriașii săraci n-au mai avut bani să plătească întreținerea, reparațiile sau chiria. În timp, clădirile s-au deteriorat, holurile și scările au devenit zone periculoase, unde nu era clar cine e invadator și cine e locuitor al clădirii.
Nici autoritățile nu s-au omorât cu grija clădirilor sau cu grija pentru oamenii care locuiau acolo, majoritatea afro-americani. Erau aproape 3.000 de apartamente pentru 6.000 de oameni. Oameni care, lucrând pentru sectorul industrial ca muncitori, iar industria americană începând să fie exportată în China, și-au pierdut în timp slujbele și au ajuns în cea mai grea sărăcie. Un documentar cu foști locuitori din acest cartier a apărut în 2015.
Din nou, povestea e foarte familiară pentru un om din estul Europei. Doar că în est, muncitorii sunt doar săraci, nu sunt și de altă etnie sau nu într-o așa de mare măsură.
Muncitorii estici sunt în marea lor majoritate albi, ceea ce face posibile cu totul alte tipuri de „camuflare” sau de forțare a mobilității sociale chiar și după un eșec atât de major al societății industriale față de membrii ei.
Ca o paranteză, o parte din felul cum arată viața într-o asemenea situație economică și socială e vizibilă în serialul de comedie Good Times, din anii ’70. Care nu prea e un serial de comedie, în ciuda titulaturii.
KJ Marshall vine în această discuție cu mijloacele propriei profesii. Interesul lui e, în primul rând, să ilustreze cum e viața pentru o persoană de culoare în America. Dar și să facă asta „în marele stil clasic”, adică să forțeze, cu ajutorul măiestriei lui de pictor, canonul istoric al artelor vizuale vestice, în așa fel încât să includă și persoanele de culoare. Atât în interiorul imaginii, ca reprezentare vizuală, cât și în lumea artei, ca autor. Și bilanțul de la început arată clar că a reușit.
La fel, KJ Marshall vrea să salveze imaginea afro-americanilor de la încadrarea ei automată în imaginarul colectiv la categoria lucruri pesimiste. Dar, chiar dacă combate cantonarea într-un anume mizerabilism, KJ Marshall nu evită deloc realitățile amare ale vieții în America.
La fel ca în autoportretul de tinerețe, corpurile oamenilor sunt complet negre, fără nuanțări. Trei bărbați la costum par să sape un mormânt sau să se ocupe de grădinărit. Și nu e clar, pentru că sunt foarte serioși și ar putea fi vorba de oricare variantă.
Pictura e foarte complexă. Personajele din prim-plan ocupă majoritatea spațiului imaginii, înconjurați de flori, unelte, decorațiuni și semnalistică urbană. Peste pictura aproape clasică la nivel tehnic, cu o redare realistă a perspectivei și a texturilor, dar și a posturilor personajelor, peste toate astea se suprapun tot felul de mâzgălituri, ca niște graffiti-uri care au apărut între timp pe o imagine care continuă să se deterioreze.
De la nivelul observației ăsteia începe o întreagă discuție extrem de relevanță pentru pictura lui JW Marshall, care e legată de multitudinea de tehnici picturale folosite pentru a-și construi imaginile. Ele merg de la tehnici renascentiste sau baroce, până la abstracțiunea geometrică și expresionismul abstract, trecând și prin street art și pop art. Metoda prin care toate tipurile astea de tratare a imaginii funcționează împreună e una de nivel general, pe al cărui palier funcționează o logică evidentă, a colării de elemente disparate într-un tot unitar, dar foarte vivace vizual, din cauza amestecurilor de toate felurile.
Pictura lui îmi aduce aminte de David Hockney, un al expert in folosirea de multiple tehnici istorice în cadrul aceluiași tablou. Spre deosebire de Hockney însă, JW Marshall lasă fragmentele oarecum dezlipite unele de altele, fără să netezească complet punctele de tranziție și rupturile. Oricum ar fi, ambii pictori intră, cred eu, la categoria de postmoderni, prin metodologia comună a folosirii multiplelor citate / tratări tehnice, prezente simultan într-o imagine, sau a metodei preluarii directe a unei bucăți de imagine istorică, pe care o folosesc conform propriilor interese.
În același timp, pentru un om din estul Europei, imaginile astea sunt familiare și din alte motive, pentru că prezintă Omul, cu majusculă, în relația sa cu Arhitectura, lucru atât de obișnuit în producția fotografică sau picturală de propagandă a marilor lucrări de modernizare a țării.
Ambele entități, Omul, dar și Clădirea, sunt monumentalizate, prezentate ca niște statui enorme de spațiu public care își intimidează, prin mărime, privitorii. Oamenii ca făuritori și clădirile ca realizări. JW Marshall mai include pe lângă asta și folosirea zilnică a acestor spații, care, fără acest insert, ar putea foarte bine să fie unele de propagandă. Pentru reușitele statului socialist care oferă locuințe moderne orășenilor, sau muncitorilor săraci. Sau pentru reușitele statului capitalist care oferă locuințe moderne orășenilor sau muncitorilor săraci.
Și da, monumentalitatea imaginilor vorbește despre faptul că aici avem niște imagini-tip legate de niște situații sociale-tip, adică aspectul statuar al figurii umane subliniază poziția socială, dar evidențiază și structura socială din care face parte cetățeanul, arătând și care sunt implicațiile cotidiene ale acestei poziții.
Iar aceste implicații, spre deosebire de imaginarul realist-socialist, nu sunt tratate în cheia hiper-optimistă a statului, care fie că e socialist sau capitalist, nu mai contează pentru cetățean. De data asta, în imaginile astea, nu ne vorbește președintele țării, primarul sau altă figură publică, interesată doar sa arate cât îi pasă și de câtă generozitate a dat dovadă.
De data asta, viața cotidiană din aceste locuri de întâlnire între Om și Arhitectură e un bărbat de culoare din America, unul care încă nu a luat marele premiu și nici nu și-a făcut în totalitate opera de pictor, pentru care poziția socială înseamnă și o amintire pregnantă a unui șir infinit de umilințe, care, în epoca postbelică, merge de la situația economică la condițiile de viață și locuire precare, până la destinul distrus al figurilor marcante ale comunității, multe din ele ucise în mod public, deschis și fără nici o rușine. Și aici fac o scurtă paranteză ca să vedem împreună o imagine care care face parte din alt proiect, dar vorbește exact despre lucrul ăsta.
De-aia oamenii din ciclul de tablouri despre ansamblurile de locuințe sociale au fețele alea pe care le au, de parcă tocmai le-a murit cineva în familie. Pentru că e foarte probabil ca asta să se fi întâmplat. Și dacă nu s-a întâmplat recent, comunitatea, ca întreg, poartă în spate o intreagă listă de morți și o mare durere.
Slavă Domnului, în afară de toate astea mai există și viața de zi cu zi. În care, indiferent că trăiești în locuințele sociale, denumite în America „the projects”, tot e o rază de bucurie pe undeva. În eleganța corpului, a îmbrăcăminții, în muzică sau în viața cu ceilalți.
Dar lucrurile astea sunt trăite ca un secret, sau ca un lucru cu adevărat prețios, iar străinii sunt priviți cu aceeași ochi cu care ei îi privesc pe acești oameni invizibili. În plus, oricât de invizibili ar fi, se vede clar de unde vin acesti oameni, adică din aceste zone cu locuințe sociale, în măsura în care, în imaginea-portret a unui cuplu, desupra lor plutește un imens IL 28, care e și numele de cod al unuia dintre aceste ansambluri.
Deci dincolo de micile plăceri ale vieții, rămâne mereu în aceste imagini o urmă adâncă a neîncrederii reciproce, care pare să fie un fapt, dar și o povară a relațiilor inter-rasiale din America. Ca dovadă, copii se joacă și se bucură, dar, cum se zice în engleză, they keep an eye out, adică stau cu ochii pe cei din jur, oricine sunt ei, chiar și când sunt în preajma casei.
Ultima imagine nu e din aceeași serie, dar urmărește cam aceleași lucruri. Imaginea vrea să redea demnitatea unei secțiuni de populație care a luptat și continuă să lupte pentru drepturile ei civile. În același timp, pictura mobilizează atenția privitorului printr-o complicată poveste vizuală. La un nivel mai general, munca lui KJ Marshall din aceste tablouri e similară cu cea a lui Bill Cosby din televiziune – ambii încercând să arate că oamenii de culoare pot trăi vieți normale și pot avea succes în America.
Bill Cosby a reușit să arate acest lucru, dar nu neapărat să-l și trăiască. KJ Marshall se pare că a mers un pas mai departe, reușind pe bune acest lucru. Desigur, miza pe care și-a propus-o, să devină unul dintre maeștrii picturii vestice, poate părea astăzi extrem de pretențioasă și greu de evaluat. Cu toate astea, e destul de dificil să negi realizările profesionale ale unui artist care e, în mod evident, stăpân pe propiile mijloace de expresie și care, în plus, are ceva de spus.
