Psihogeografia te invită să-ți reconsideri propria relație cu orașul. Principiul ei de bază este deriva. Deriva implică explorarea per pedes a unui spațiu (fizic, dar și mental). Înseamnă să te lași purtat de val, să iei decizii aleatorii, să faci conexiuni libere, și (poate cel mai important) să te minunezi de ce găsești pe tot parcursul drumului. Din experiența proprie, am văzut că genul acesta de exerciții sunt mai fructuoase dacă le întreprinzi în locuri pe care le cunoști cât mai bine, fiindcă deriva te face să le privești cu alți ochi. În cele ce urmează, vă propun un astfel de exercițiu de explorare: punctul de plecare (dar și de sosire) va fi Piața Unirii.
Dar mai întâi un mic disclaimer. Eu de obicei lucrez cu imagini, adică cu reprezentări care angrenează atât percepția, cât și memoria, cultura, istoria, etc. O imagine nu e niciodată singură, ea e mereu parte dintr-un construct, iar pentru a înțelege o imagine trebuie să apelezi la tot felul de pârghii interpretative. Prin deformație profesională, nu mă pot abține să nu tratez orașul într-o cheie similară. În timp ce merg încep de fapt să scormonesc și să văd ce se ascunde în spatele texturilor urbane. Tot de aici am tendința uneori să mă pierd în detalii și să alunec in rabbit holes. Dar deriva nu presupune întocmai asta? Să încep totuși cu începutul.
Eu sunt din Constanța. Prima dată am venit în București în 2001. Aveam nouă ani și, sincer, nu mi-a rămas de atunci decât o mână de imagini confuze. Știu că orașul m-a șocat, dar reacția asta e oarecum normală. La fel m-am simțit și mai târziu, când am intrat la facultate și a trebuit să mă mut aici. Dar și înainte de asta, Bucureștiul a existat pentru mine ca loc imaginar, construit din fărâme. Mereu auzeam de București la știri, în reclame, de la rude, din cărți, de la prieteni, de pe net. Vedeam pe unde umbla Ciupanezu din Băieți buni, auzeam cum cei de la OCS cântau despre cum pierdeau vremea în Piața Romană, Paraziții despre cum în Colentina (dintr-un motiv sau altul) s-ar interzice și aspirina, Mafia despre cum petrece Pantelimonul, Gică Petrescu despre cârciumile din Obor, etc. Pentru mine, ca și pentru mulți alții, Bucureștiul a fost un spațiu mental, înainte de orice altceva. De aia, chiar și acum, după ani de zile de când locuiesc aici, nu pot să nu-l tratez astfel. Atunci când ies să mă plimb, sunt confruntat mereu de imagini, amintiri, trăiesc șocul regăsirii unor locuri pe care simt că le știu, dar de fapt nu le-am văzut vreodată. Toate astea se învârt laolaltă în capul meu. Câteodată mi se pare că au oarecum sens, alteori rămâne haos, și atunci încerc să văd ce pot face ca să-l ordonez măcar un pic.
Încep din mijlocul intersecției de la Unirii. Pentru mine aici e punctul nodal. Poate pentru alții centrul Bucureștiului este Piața Universității sau chiar Monumentul Kilometrul Zero, din fața Bisericii Sf. Gheorghe (care marchează simbolic centrul geografic al orașului), dar pentru mine centrul va fi mereu Unirii. Și centrul acesta e mereu plin de oameni care îl traversează în flux continuu, cei mai mulți dinspre stația de tramvai de pe Calea Rahovei înspre gurile de metrou, alții continuă înspre Splai și Centru Vechi, sau invers, dinspre Coposu, înspre Cantemir. Parcul din mijloc e, de cele mai multe ori, folosit drept scurtătură. Împrejurul lui e zona zero, adică blocurile făcute la finalul anilor ‘80 pentru nomenclaturiști (erau g\ndite ca locuințe de lux făcute întocmai pentru oamenii straturile superioare ale ierarhiei socialiste), acum cu bannere imense pe fațade și reclame pe acoperișuri. La parterul lor sunt sucursale de bancă, farmacii, covrigării, supermarketuri, case de schimb valutar, dar pe departe cele mai interesante entități economice mi se par acele magazine perene de haine, rochii de nuntă, încălțăminte și accesorii din piele. Nu am văzut niciodată pe nimeni intrând sau ieșind de acolo. Cum de mai rezistă ele, oare? Recunosc că încă nu înțeleg.
Fântâna mare din mijlocul bulevardului m-a dus mereu cu gândul la aceea din Chicago (Buckingham Fountain, inaugurată în 1927) care apare în genericul de la Familia Bundy. Sentimentul pe care mi-l dă asocierea este ambiguu. Mereu când văd fântâna mă pregătesc pentru ceva nepotrivit, sunt condiționat pavlovian să reacționez ca și cum ar începe acest serial (la care nu aveam voie să mă uit fiindcă era prea „porcos”), ca și cum mi se prezintă ceva la care n-ar trebui să am acces, fiindcă nu e pentru mine. La fel e și cu Bucureștiul. Asemenea oricărui oraș imens și haotic, e un malaxor, iar parcă aici se simte asta cel mai bine.
Din depărtare, pe unul dintre blocurile dinspre sud se vede reclama aceea imensă cu o doză de Pepsi care se rotește. Cred că a fost primul lucru pe care l-am observat când am ajuns aici. Și, într-un fel, în afara statutului său de reclamă, merită reconsiderată ca monument ce marchează un moment istoric. În anii ‘60, Pepsi a fost prima băutură americană distribuită în spațiul Europei de Est. Bunicul meu a lucrat multă vreme la Fabrica Munca din Ovidiu, unde primeau concentrat de cola și ei nu făceau altceva decât să adauge apă carbogazificată. Reclama rotitoare simbolizează într-un fel continuitatea înainte și post ‘89, și marchează statutul României ca piață de desfacere pentru bunuri occidentale.
Importantă e și trecerea de pietoni de la intersecția bulevardelor Brătianu și Coposu. Poate că și ea ar merita considerată monument istoric, parce que aici e locul în care așa-numitul Cetățean Franțuzit a marcat pentru totdeauna cultura online autohtonă, devenind printre cele mai vizionate și iubite clipuri ever. Un evergreen al umorului involuntar, funny pentru că so random. Atunci când este întrebat de reporteri „de ce se numește Piața Unirii Piața Unirii”, un bătrânel începe să le răspundă într-o franceză aproximativă, șchiopătândă. Putea la fel de bine să răspundă în limba spargă, tot atâta sens ar fi avut și atunci. Dar ce a fascinat și încă fascinează în gestul său este ambiguitatea: pe de-o parte mi se pare că a încercat (și a eșuat) să epateze, franceza fiind limba-fetiș a unei oarecare intelectualități, pe de altă parte a avut prezența de spirit să transforme gestul său într-un act gratuit, caterincos sută la sută. Balansul este perfect, iar sentimentul pe care îi ai după ce termini de văzut a n-a oară continui să te întrebi cât e una și cât e alta și cum de se pot pupa atât de organic. Orice ar fi vrut să zică Cetățeanul, este clar că a ajuns să producă istorie. Clipul în sine marchează și mainstream-izarea culturii online. Dacă clipul cu Bahoi sărind de pe podul de la Ovidiu a fost primul clip devenit viral pe internetul românesc, publicul la care a ajuns era într-o mare măsură nișat. Țin minte că generația părinților mei nu găsea nimic amuzant sau măcar special în ceea ce a făcut Bahoi. Pe Cetățeanul Franțuzit l-a iubit și continuă să-l iubească toată lumea. Încă de la data primului upload pe yt clipul a ajuns în folclorul urban, fiind parodiat, comentat și remixat încontinuu de atunci (tiktok-ul e plin de astfel de content).
Lângă intersecție, a fost amplasat de curând un monument straniu: capul regelui Decebal. Se poate că avem de-a face cu o încercare de a repara simbolic o nedreptate. După cum am învățat din manualele de istorie capul și mâna regelui dac au fost duse drept trofeu la Roma în anul 106. Dar atunci n-ar merita și mâna lui un monument? Oricum ar fi, eu aș rechiziționa acest monument, transformându-l într-unul care să marcheze fascinația oarecum nesănătoasă a românilor cu gloriosul popor dac (de la primele încercări fanteziste ale lui Nicolae Densușianu, la protocronismul de stat din perioada comunistă și culminând cu revirimentul misticoid de după ’90). Deși nu pare, dacopatia scriitorilor Pavel Coruț și Radu Cinamar încă e parte din cultura actuală, ce-i drept puțin marginalizată (ca să nu zic ocultată), în postări pe fb scrise cu all caps, în clipuri de yt cu numai câteva sute de vizualizări, în chain mailurile de pe whatsapp sau telegram pe care rudele ni le mai forwardează la ocazii.
Dacă continuăm să ne plimbăm prin micul parc vom vedea (de pe una dintre crucile de acolo, datată 1999) că în mijlocul parcului trebuia să fie amplasată Catedrala Mântuirii Neamului. Piața Unirii a rămas fără această megastructură, nu pentru că cineva s-ar fi gândit că un parc este mai important, ci fiindcă studiile de fezabilitate au determinat că dacă s-ar încerca construcția catedralei pe acest loc ea s-ar prăbuși. Piața Unirii a rămas liberă pentru că nu se prea poate săpa acolo vreo fundație, iar asta în primul rând datorită tunelurilor subterane care îi brăzdează dedesubturile: sunt cele două ale magistratelor de metrou, sunt pasajele pietonale aferente lor, este pasajul Victoria (pentru automobile), mai este și canalul subteran prin care curge Dâmbovița și, mai nou, sunt subteranele care permit mentenanța fântânilor arteziene. De aceea zic că monumentul dacopatiei din paragraful anterior este plasat excelent aici, printre atâtea tuneluri (chiar dacă nu și dacice). Obsesia pentru misterele telurice nu e întru totul de neînțeles. Până și eu, mergând pe la Unirii destul de des, am văzut lucruri pe care nu mi le pot explica. Câteodată, când nivelul Dâmboviței este foarte scăzut, exact înainte să dispară prin tunelurile de lângă Hanul lui Manuc, se poate vedea ușor conturul unui pătrat imens de beton. În anii de secetă, monolitul cenușiu iese chiar la suprafață. Dacă treci noaptea pe acolo și pui urechea în pământ câteodată poți să auzi un murmur sinistru de glasuri ce repetă încontinuu: Ph'nglui mglw'nafh Cthulhu R'lyeh wgah'nagl fhtagn.
Și, ca să rămânem în cheia goticului, ne putem întoarce privirea înspre est, acolo unde găsim ceea ce a rămas din magazinul Unirea. Unirea, unul dintre magazinele universale ale Bucureștiului, care după o perioadă de relativă înflorire în anii ’90 și ‘00 (când i s-au adăugat chiar două corpuri de clădire pentru a spori spațiul comercial) a fost surclasat de mall-uri. Acum, alături de magazinul Cocor, zace într-o stare de cvasi-abandon. Dacă intri la parter ți se pare totul în regulă, însă când începi să urci intri într-un liminal space (tot ce lipsește e ceva de la The Caretaker pe fundal). Contrapoints, o comentatoare culturală de pe YouTube, se întreba, într-unul clipurile sale, dacă ruinele Evului Mediu au născut nostalgii în era poeților romantici și au servit drept inspirație pentru ficțiunile lor, atunci ruinele magazinelor universale de acum ce anume vor inspira? Cine ar fi crezut că aici la Unirii poți avea parte de asemenea meditații. Personal cred că asemenea structuri deja aproape de tot ruinate nu vor supraviețui îndeajuns încât să inspire pe nimeni în secolele următoare.
Și totuși, vizavi de magazinul Unirea dăm de o clădire care pare că a fost construită anume pentru a dăinui. Palatul Parlamentului (sau Casa Poporului) atrage privirile tuturor trecătorilor. Deși, practic vorbind, nu face parte din Piața Unirii, tot reușește s-o domine vizual. Numai parcurgând scurta distanță înspre Piața Constituției reușești să-ți dai seama de imensitatea construcției. Motivele neoclasice, coloanele și frontoanele par alipite pe suprafața ei pentru a o umaniza puțin, însă, prin volumele sale, tot un zigurat gigantic și misterios rămâne. Palatul a apărut în filme, în artă video, a fost subiectul unor documentare, a stârnit mai ales controverse în ceea ce privește utilitatea sa. Faptul că e a doua cea mai mare clădire administrativă din lume nu-ți spune în sine mare lucru. Numai după ce îi ocolești o dată perimetrul îți poți da seama cât de inuman de mare este de fapt. Mare și de neclintit din loc, având în vedere statutul ei de obiectiv protejat. Poate întocmai asta a vrut să sublinieze și artistul Mircea Nicolae (a.k.a. Ionuț Cioană) atunci când, în 2008, a desprins unul dintre ormanentele de ghips de pe gardul din latura sudică a Palatului și a trimis-o prin poștă tocmai în Kârgâzstan, la o expoziție cu tema Utopia of space. Faptul că după expoziție cei de la Muzeul Național de Artă din Kârgâzstan (din orașul Bișkek) chiar au respectat doleanțele lui și au trimis înapoi ornamentul mi se pare incredibil. Deși m-am uitat de multe ori la videoul în care artistul își documentează procesul, nu am reușit să găsesc ornamentul care a călătorit 8.000 de kilometri. Poate că după ce l-a pus la loc, altcineva a venit și l-a luat (poate chiar acum acel ornament sprijină vreo ușă undeva printr-un apartament din oraș), sau poate pur și simplu o fi căzut de la sine și cineva l-a aruncat. Mă gândesc la asta de fiecare dată când sunt nevoit să ocolesc iarăși clădirea cu picioarele sau numai cu privirea. Și ce e ciudat e că deși știu că nu mai e acolo, asta nu mă împiedică să-l caut din nou și din nou.
De fiecare dată când trec pe la Unirii îmi revin în minte ideea golului, fie că e vorba de absența clădirilor, de cavitățile subterane, de magazinele goale sau sălile goale din palat, de lipsa ornamentului de ipsos din gard, de lacunele istorice sau chiar de propria mea lipsă de înțelegere (cum ar fi cea despre gestul Cetățeanului Franțuzit). Dar cumva, și în ciuda tripofobiei mele, Unirii rămâne locul în care toate aceste lipsuri luate împreună, în mod inexplicabil, dau cu plus. Sau poate numai mie mi se pare așa.
