În 2023, unul dintre documentarele înscrise la Sundance Film Festival a fost cel al polonezului Jakub Piątek – Pianoforte –, un film care își propune să urmărească îndeaproape câțiva pianiști concurenți la ultima ediție a Concursului Internațional de Pian Frédéric Chopin (2021) de la Varșovia. Documentarul este disponibil pe platforma HBO Max, un fapt cel puțin îmbucurător pentru cei ce își doresc să pătrundă (aproape voyeuristic), fie și numai pentru 90 de minute, într-o lume pe nedrept înțeleasă ca ermetică și puțin mediatizată: cea a performanței (cu p mare!) interpretative de pe scena muzicii clasice.
Concursul Chopin este recunoscut ca fiind una dintre cele mai prestigioase și provocatoare competiții pianistice. Inaugurat în 1927 și organizat în prezent de Fryderyck Chopin Institute, acesta are loc din cinci în cinci ani, iar în 2021 se afla la cea de-a XVIII-a ediție. Alcătuit din trei etape solo și finala alături de orchestra Filarmonicii din Varșovia, concursul este un adevărat tur de forță omagial, singurul dedicat în exclusivitate creației unui unic compozitor. În trecut, nume prezente constant în viața de concert internațională precum Maurizio Pollini (1960), Martha Argerich (1965), Krystian Zimerman (1975) sau Yundi Li (2000) au înflorit profesional odată cu câștigarea Concursului Chopin.
Regizoul Piątek interacționează în documentarul Pianoforte cu italiencele Leonora Armellini și Michelle Candotti, italo-slovenul Alexander Gadjiev, ruso-armeana Eva Gevorgyan, chinezul Hao Rao, sud-coreeanul Hyuk Lee și polonezul Marcin Wieczorek – toți participanți la Concursul Chopin – în încercarea lui de a aduce în fața publicului din spatele ecranelor șapte perspective personale diferite. Sunt doar câțiva dintre cei 87 de candidați din prima rundă, născuți și școliți în diverse părți ale lumii, aflați mai întâi în pregătirea avalanșei competiționale ce va urma – regizorul îi urmărește încă de acasă, inflitrându-se în intimitatea familiilor și a legăturii dintre pianiști și mentorii lor – și ajunși la Varșovia pentru o perioadă de timp necunoscută. Ceea ce rezultă este un document audio-vizual sensibil ce captează prin filtrul observațional un carusel emoțional, ținând cu sufletul la gură spectatorul neinformat cu privire la soarta concurenților din 2021: cine se va califica în etapa următoare și cine se va afla pe podiumul mult râvnit?
Purtându-ne într-un carusel nebunesc ce ne plimbă de la (deja clișeizata sintagmă) agonie la extaz, documentarul ne incită să cugetăm asupra conceptului de competiție (artistică) și de așa-zisă perfecțiune interpretativă („am creat un rău cu care trebuie să luptăm singuri”, spune Gadjiev) sau asupra efortului supraomenesc și a „sacrificiului pe altarul muzicii” („dacă câștigi premiul de 40.000 euro, s-ar putea să îl folosești pe terapie”, glumește Candotti). E o expresie internă demodată și care, recunosc, mi-e mai mult decât antipatică, dar care simbolizează un devotament absolut pe care oameni tineri (care iubesc, râd și plâng, se epuizează, se destind la un pahar, fac yoga sau merg la sală etc.) sunt determinați, an de an și din toate colțurile lumii, să îl aducă ofrandă artei (în acest caz) pianistice. Unul dintre momentele marcante, neașteptate, ale filmului este acela în care Marcin Wieczorek, tânărul pianist polonez plin de încredere și originalitate, hotărăște să se retragă, anunțând, chiar înainte de recitalul său din etapa a doua, că nu se simte pregătit să intre pe scenă.
Pe Marcin l-am recunoscut din prima clipă în care a apărut pe ecran. Îl ascultasem la București în urmă cu trei ani, la ultima ediție a Concursului George Enescu 2020/2021 – o ediție reconfigurată din cauza pandemiei de COVID-19 –, atunci când ajunsese în finală și interpretase o variantă vie, plină de forță, virtuozitate și inspirație lirică a Concertului nr. 1 pentru pian și orchestră op. 11 de Frédéric Chopin. Alegerea lucrării părea atunci oarecum neașteptată – ne putem gândi că, de regulă, „piesele de rezistență” din finala unei mari competiții de pian sunt Concertul nr. 1 în si bemol minor de Piotr Ilici Ceaikovski sau Concertele nr. 2 în do minor și nr. 3 în re minor de Serghei Rachmaninov –, însă Wieczorek și Chopin sunt înrudiți mai ales prin legătura conațională, dar și printr-o virilitate acerbă, mistuitoare a trăirii (artistice) de tip romantic. M-am îndrăgostit pe loc de grația sa subtilă și niciodată prea dulceagă în perlatura tipic chopiniană, dar mai ales de contrastul acesteia față de intensitatea interpretării, conferită în special de ancorarea mâinii stângi în registrul grav, în linia basului ce trasa, cu o siguranță incredibilă, piloni sonori pătrunzători, de nestrămutat.
Fără să-i urmăresc parcursul profesional-pianistic mai apoi, aveam să aflu abia anul acesta că, la doar cinci luni de la succesul său bucureștean, tânărul interpret polonez se angajase la o și mai mare provocare competițională – participarea la Concursul Chopin 2021 –, un pariu cu sine pe care avea să-l frângă, să-l curme prematur. Incitată de „reîntâlnirea” cu Marcin în documentarul proaspăt apărut și încărcată, de această dată, cu și mai multe curiozități despre el, am stat de vorbă cu acesta pentru a afla inside-uri din culisele (minții și sufletului) unui muzician devotat.
Ești născut în 1996 și ai studiat la Academia de Muzică din Bydgoszcz. Ne poți povesti mai multe despre parcursul tău muzical: începutul tău ca pianist, momentele reușite și cele de cumpănă?
Mi-am început călătoria pianistică la vârsta de 5 ani cântând pe o claviatură electrică – clapele pianului de acasă erau încă prea grele pentru mine. La 7 ani am început să iau lecții de instrument la o școală de muzică, însă am realizat rapid că eram mai avansat decât colegii mei datorită „experienței” anterioare. La 11 ani deja concuram la concursuri naționale și internaționale de pian, experimentând atât succese, cât și eșecuri. Pe tot parcursul anilor de școală, am reprezentat instituția la care eram elev la diverse evenimente, fapt ce mi-a consolidat pasiunea pentru pian și decizia de a mă înscrie la o academie de muzică. În jurul vârstei majoratului am intrat în lumea competițiilor pentru „adulți” și m-am lovit pentru prima dată de o concurență mai acerbă, dar am perseverat studiind din ce în ce mai serios și câștigând câteva premii. În 2019 mi-am propus să particip la Concursul Chopin, însă a fost amânat pentru 2021. Între timp, am câștigat Concursul Leschetizky din Germania și m-am clasat pe locul al treilea la Concursul George Enescu din România. Ultima mea competiție la care am participat a fost Concursul Chopin din Hanovra, unde am câștigat premiul al doilea și în urma căruia am decis să renunț la concursuri și să mă concentrez pe alte chestiuni.
Ești laureat, printre altele, la Concursul Palma d’Oro din San Benedetto del Tronto, Concursul de Pian Euregio din Geilenkirchen, Concursul Nuova Coppa Pianisti din Osimo și Concursul George Enescu din București. Te-ai prezentat la ultima ediție a Concursului Chopin, probabil cel mai provocator pas în cariera ta. Ce presupune pregătirea pentru o competiție de asemenea anvergură? Ne poți detalia ritualurile tale din punct de vedere fizic (sport, nutriție, odihnă), psihic și mai ales pianistic/interpretativ?
Cred că unul dintre cele mai importante lucruri din timpul pregătirii pentru competiții este acela de a deveni foarte familiar cu repertoriul. Aș putea spune chiar că este aspectul esențial, pentru că doar asta ne poate oferi încredere pe scenă. Toate celelalte lucruri precum o dietă echilibrată sau a fi într-o condiție fizică bună pot fi doar un plus. Pentru mine, pregătirea pentru Concursurile Chopin (Varșovia și Hanovra) și pentru Concursul Enescu a fost similară: ea a constat în obișnuirea cu condițiile din timpul unui astfel de eveniment. Am fost asistat/ajutat de un psiholog specializat pe lucrul cu muzicieni, am făcut cu el diverse exerciții. Unul dintre ele presupunea încercarea de a-mi păstra concentrarea intactă, în timp ce o persoană de pe margine făcea tot posibilul să mă deranjeze în timpul performance-ului. Un alt exercițiu presupunea imaginarea sălii de concert în care urmau să aibă loc concursurile, a publicului și a juraților pentru a ne pregăti mental și a reduce elementul-surpriză. Ne-am concentrat pe gestionarea situațiilor de criză precum distragerea atenției sau pierderile de memorie. Cu toate acestea, cea mai importantă „muncă” a fost cea cu mentalitatea – asta a implicat realizarea faptului că această competiție nu este ceva extraordinar. Au existat multe înainte și vor mai fi altele după, iar în realitate, în marea schemă a lucrurilor, nu contează atât de mult ce loc ocupăm. Astfel de pregătiri întăresc cu adevărat psihicul și oferă o mare încredere pe scenă. În ceea ce privește ritualurile de dinainte de spectacol, încerc să mă odihnesc bine și evit să mănânc prea mulți carbohidrați, deoarece mă fac să mă simt moleșit, somnoros, cu prea puțină energie.
În documentarul Pianoforte asistăm la decizia ta de a te retrage în etapa a doua a Concursului Chopin. E un moment dureros de privit chiar și pentru noi, cei din fața ecranelor, însă nu-mi pot imagina ce a fost în sufletul tău atunci. Ce te-a determinat să renunți? Ce ai simțit în acel moment – crezi că a fost vorba despre intuiție sau despre o presiune prea mare, o anxietate de performanță?
După prima etapă a competiției m-am întors acasă cu o stare de rău. Nu știu dacă a fost Covid sau doar gripă, dar am stat 5 zile la pat și acesta a fost motivul pentru care Institutul Chopin m-a lăsat să mă odihnesc și să-mi mut interpretarea la sfârșitul audițiilor. Când m-am întors la Varșovia pentru a cânta în a doua etapă mă simțeam prea rău pentru a cânta. Pentru mine, „demisia” a fost o decizie ușoară și nu am niciun regret. Cu câțiva ani înainte, la alt concurs, m-am simțit foarte rău și am decis să risc și să cânt. A fost una dintre cele mai proaste interpretări din întreaga mea viață, așa că nu am vrut să repet asta la un concurs mare. Să cânți la o astfel de competiție cum ar fi Concursul Chopin este deja îndeajuns de greu, chiar și în situația în care ești bine pregătit și te simți ok. Dacă adăugăm la asta o stare de sănătate precară și o concentrare proastă, este rețeta pentru dezastru.
În a X-a ediție a Concursului Chopin, Martha Argerich a demisionat de pe poziția sa de jurat pentru a-l susține pe tânărul Ivo Pogorelich, un pianist recunoscut pentru interpretările sale atipice, „neortodoxe”, care fusese eliminat în runda a treia. Argerich l-a numit atunci un geniu, iar istoria a demonstrat că avea dreptate. Crezi că se poate vorbi despre „rețeta” unei interpretări standard, o interpretare „de concurs”? Sunt preferate în competițiile mari interpretările „cuminți”, ca la carte, în detrimentul celor mai îndrăznețe?
Din păcate există o rețetă a succesului în genul acesta de competiții – de aceea cred că ele sunt mai mult pentru „sportivi”. Rețeta poate fi descrisă printr-o statistică simplă: dacă sunt 17 jurați (așa cum au fost la Concursul Chopin) și fiecare provine din țări și culturi diferite, e greu să ai o interpretare controversată care să fie în același timp apreciată de fiecare membru în parte. Sunt câteva aspecte care sunt, totuși, esențiale: dacă ai probleme tehnice precum note greșite, pedalizare neinspirată, frazare proastă și nu cea mai bună proporție [dinamică, formală], fiecare jurat va nota asta și îți va scădea din punctaj. La competiții de acest gen este mai ușor să pierzi puncte decât să le câștigi, așa că parte din pregătirea pentru concurs presupune prioritizarea aspectelor tehnice – asta îți va garanta un punctaj mai ridicat.
În documentar asistăm la un moment în care te filmezi cu telefonul în timp ce cânți la pian îndreptând camera spre fața ta, în același mod în care urma să fie poziționată una din camerele ce aveau să transmită live toate etapele Concursului Chopin. Pare că acorzi o deosebită importanță mimicii și gesticii, vorbești chiar, mai în glumă, mai în serios, de primirea, din partea juraților, a unor „puncte pentru carismă”. Cât de importante sunt aceste elemente (gesturile, expresia feței) într-o competiție sau într-un recital/concert?
Este într-adevăr foarte important să fim expresivi în cântat – trebuie să arătăm că iubim muzica –, dar nu cred că gestica și mimica sunt atât de importante în competiții. Motivul principal pentru care spun asta este faptul că juriul stă, de obicei, foarte departe de scenă și nu ne poate vedea în detaliu. Mimica și gestica funcționează pentru persoanele care nu sunt atât de familiare cu muzica, pentru că 80% din informațiile externe pe care creierul nostru le percepe se întâmplă prin prisma parametrului vizual. Exercițiul cu oglinda sau camera pe care o pusesem în fața mea a fost inspirat de Paderewski [pianist renumit și prim-ministru al Poloniei în 1919]: când era tânăr, obișnuia să facă tot felul de grimase când cânta și a dorit să-și limiteze mimica reflectându-se într-o oglindă, iar asta am încercat să fac și eu.
Documentarul se concentrează și pe relația dintre participanți și profesorii, maeștrii lor. E greu de înțeles pentru lumea largă ce fel de legătură se creează între un artist și mentorul său. Crezi că se poate face performanță cu o disciplină blândă sau doar cu duritate? Care a fost experiența ta cu profesorii tăi?
Am avut puțini profesori și, după părerea mea, cel mai bun a fost cel mai exigent. Când lucrezi cu profesori care sunt foarte ușor de mulțumit, nu poți progresa atât de mult. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu profesorul Stefan Wojtas pentru că știa că pot cânta din ce în ce mai bine și a încercat să mă ajute cât de mult posibil. Unul dintre lucrurile importante atunci când cântăm pe scenă este să avem un plan pentru fiecare măsură a unei piese. Dacă profesorul este consecvent și nu-și schimbă concepția asupra lucrării tot timpul, asta oferă elevului mai multă siguranță. Nu știu dacă este mai bine să ai un profesor aspru sau unul blând: eu prefer calea de mijloc. Dar dacă ar trebui să aleg acum, cred că în timpul pregătirilor pentru evenimente mari este mai bine să ai parte de cineva mai sever, mai riguros.
Să ajungi în finală și să fii laureat la un concurs de pian de acest nivel promite deschiderea căii unei cariere interpretative internaționale, mediată de cele mai multe ori de o agenție de impresariat. Bănuiesc, așadar, că miza pianiștilor care concurează la o asemenea competiție nu este legată (neapărat) de premiul în bani, ci de renumele oferit și de posibilitatea de a avea apoi o carieră împlinitoare, stabilă. Care a fost miza ta? Ce procent din participarea la un concurs este un act de generozitate, de dăruire pentru muzică și public și cât este un act care conține, poate, și o doză de narcisism și curaj nebunesc?
Cred că pianiștii participă la competiții din mai multe motive. Primul este dorința de a performa, al doilea este șansa de a primi invitații de a susține concerte și a treia ar fi rațiunea financiară. Uneori este vorba și despre oportunitatea de a colabora cu impresari sau cu case de discuri. Dopamina motivează oamenii. Acest hormon ne permite adesea să petrecem ore lungi în sala de repetiții, deoarece promisiunea succesului viitor poate fi incredibil de puternică. Eu am impresia că organizatorii concursurilor actuale sunt conștienți de acest lucru și încearcă să folosească diverse trucuri pentru a încuraja cât mai mulți pianiști să participe. De asemenea, cred că fiecare și-ar dori să fie excepțional, peste medie, și să aibă o carieră de succes. Concursurile sunt cel mai simplu mod de a dovedi celorlalți că cineva este bun. Acum, privind retrospectiv, știu că participarea la competiții este una dintre cele mai proaste modalități de a-ți construi o carieră. Avem la îndemână o multitudine de forme de autopromovare (mai ales pe internet), prin care mulți muzicieni au obținut un succes global. Concursurile din zilele noastre nu ne oferă în general nici vizibilitate, nici o carieră stabilă.
La finalul documentarului aflăm că îți dorești să fondezi, în țara ta natală, o școală de muzică privată. Care sunt planurile tale de viitor? Se împacă cariera interpretativă cu cea pedagogică sau una o exclude pe cealaltă?
În acest moment am în plan să mă odihnesc puțin, să iau o pauză de la a cânta doar muzică clasică. În curând voi deschide școala privată de muzică, dar îmi doresc în continuare să susțin recitaluri și spectacole pe vase de croazieră – e un alt lucru care mă bucură. Interpretarea și predarea merg de foarte multe ori mână în mână: majoritatea profesorilor de muzică cântă, iar pianiștii de succes susțin cursuri de măiestrie. Sper că voi avea șansa de a face chiar mai mult decât atât în viața mea. Dețin o firmă de automatizare industrială, iar înființarea școlii va fi al doilea mare proiect al meu, care sper să nu fie ultimul.
La final, aș vrea să îți pun întrebarea care cred că se află pe buzele tuturor. Merită acest efort fantastic? Satisfacția pe care ți-o conferă cariera ta este pe măsura efortului? Ai mai lua-o de la capăt?
E o întrebare dificilă, pentru că simt că ar trebui să încurajez oamenii să devină muzicieni profesioniști, dar, sincer, nu cred că o carieră muzicală este pentru toată lumea. Muzica este foarte importantă în dezvoltarea creierului, ea îmbunătățește coordonarea motorică, reflexele, imaginația, sensibilitatea, gândirea armonică, munca în echipă, îți întărește psihicul și te învață cum să-ți controlezi emoțiile (mai ales când vine vorba de cântatul în fața publicului). Este foarte importantă pentru dezvoltarea umană și cred că toată lumea ar trebui să învețe muzică pentru propria bunăstare. Asta nu înseamnă că toată lumea ar trebui să devină un muzician profesionist. Piața muzicală clasică este foarte crudă. Sunt prea mulți muzicieni în lume și doar 1% din populație ascultă muzică clasică. Nu sunt atât de multe oportunități în domeniul ăsta, așa că singura modalitate de a ajunge mare este să fii cel mai bun dintre cei mai buni. Dacă aș putea să mă întorc în timp, cred că aș alege să mă educ în altă branșă. Nu regret că sunt muzician; cu toate astea, mi s-ar părea incredibil de incitant să pot contribui la o lume care evoluează rapid. Rețelele neuronale, ingineria genetică, interfețele dintre creier și computer sau cultivarea de țesuturi vii sunt domenii fascinante ale științei care vor schimba curând lumea în mod radical. Cred că, în vremurile actuale, ar trebui să fim mai interesați de ceea ce este în schimbare decât de ceea ce a fost în cultura noastră de foarte mult timp.
Fotografia principală preluată de pe pagina de facebook personală a lui Marcin Wieczorek.
