Maria Guțu s-a născut în 1996 la Glodeni, în Republica Moldova. A terminat Imagine de Film la Academia de Arte din Chișinău. Lucrează la proiecte de fotografie documentară pe termen lung și când am rugat-o să-mi povestească despre ea mi-a spus că stă la țară, iubește pădurile și stâncile, din Chișinău iubește parcurile și gara, și pe toate speră să le fotografieze în continuare. De anul ăsta e membra a colectivului internațional de fotografe Women Photograph.
Din suburbiile Chișinăului troleul 1 mă duce la gara Lokomotiv, iar dacă vin din sectorul Riscanovka, iau microbuzul 184. Duminica merg spre târgul de vechituri de lângă calea ferată. Atunci e lume multă, deci și multe de văzut.
Piața Lokomotiv e un târg second-hand, lângă gara din Chișinău. Aici găsești de toate, de la bibelouri, farfurii, cărnuri aduse din Italia, cafea, ciocolată, bijuterii, haine vintage, frumoase, cu flori, până la cărți erotice germane, versuri de propagandă sovietică pe vinil și statuete cu Lenin de orice mărime.
E împărțită neoficial în până la pod și după pod. După podul care trece peste calea ferată se întinde zona oficială a târgului, în care ai voie să vinzi. Până la pod și pe pod vin din când în când polițiștii, să le amintească doamnelor care își vând hainele și cărțile că nu au voie aici. „E un loc bun dacă stai să te gândești că oricine vine la second te vede, trece pe lângă tine”, îmi zice cineva.
Când ajung acolo încerc să mă obișnuiesc cu ce văd, să îmi adaptez privirea la toate lucrurile, la toți oamenii care vând și cumpără. În Lokomotiv vând profesori ieșiți la pensie, bătrâne care au fost alungate de copii din propriile locuințe, foști deținuți, deportați, tineri din sate care vând ce au pe acasă din tehnica veche. Tinerii hipsteri din capitală vin aici să caute lucruri vintage mișto.
Piața second-hand Lokomotiv, numită și gumka de la rusescul gumanitarka, activează deja de peste cinci ani, mulți vânzători sunt permanenți și au și clienți permanenți. Lumea care vine aici la cumpărături e diferită - studenți, artiști, meseriași, dar și oameni mai avuți, care își parchează mașinile luxoase lângă gară. M-au atras îndeosebi această diversitate și poveștile spuse de oamenii de acolo.
N. îmi povestește, de exemplu, cum a pierdut apartamentul în care locuia; Maia, o doamnă de 90 de ani, îmi spune că a fost deportată, că s-a născut în Rusia, iar după căsătorie s-a mutat cu traiul în Chișinău; bătrânul care vinde camere foto și viniluri îmi vorbește entuziasmat de anii tinereții în care le-a colecționat; Vanea și Aliona, doi tineri îndrăgostiți de 19 și 15 ani, care vând telefoane vechi și incărcătoare, îmi povestesc că trăiesc la țară, iar în weekend vin aici cu părinții, să câștige câțiva bănuți.
Am început să umblu prin Lokomotiv cu trei ani în urmă, iar acum majoritatea hainelor mele sunt de acolo. Cu doi ani în urmă am început să documentez piața, timid, deoarece nu toți oamenii sunt bucuroși să te vadă făcând poze. Treptat am prins gustul pentru locul ăsta, stând duminicile și ascultând oamenii, privind și cumpărând câte ceva. La intrare afli pe o tăbliță că fotografiatul e interzis, deși se trece ușor cu camera la gât de paznicii de la intrare. Am fost întrebată din ce țară vin, dacă am cumpărat camera de aici, dacă mai exista undeva film și dacă mai sunt și alții ca mine care încă fotografiază pe peliculă.
Pentru portrete și obiectele fotografiate cer permisiunea, rar declanșez fără. Mă simt bine când mi se răspunde „Da, da, de ce nu? Mă poți fotografia".
Gumka nu e un simplu spațiu comercial, e un loc cu istorii, în care e bine sa ai răbdare, să asculți, și atunci ai norocul să găsești printre hainele frumoase vechi de peste 50 de ani, povesti demne de filme și cărți.
