Selecționat în cadrul Festivalului „One World Romania”, documentarul Divine Factory al lui Joseph Mangat amestecă religie, marxism și queerness într-un gest de autor cu adevărat radical.
Imaginile defilează pe ecran – exotice fără să fie exotizante, incendiare în forma lor minimalistă –, iar întrebarea nu încetează să dea târcoale: cum de vedem totul așa târziu? Pătrunzând în această fabrică în care muncitori din comunitatea LGBT filipineză pictează statuete de inspirație catolică – sfinți și momente biblice pentru ornat casa –, Mangat dă peste o mină de aur. Acest absurd al situației, în care periferia progresistă a societății se vede exploatată în numele lui Dumnezeu și al banului – două noțiuni care, în era capitalistă, au cam ajuns să se confunde – este atât de gros, încât pare ceva larger than life: o evidență nefiresc de puternică, ce amenință să înlocuiască ficțiunea. Dar era nevoie de o privire subtilă, construită din mici tușe de autor care să se nege la tot pasul, pentru a izbuti dozajul dintre stranietate și verosimil. Ca atare, în frontul de sensibilități contradictorii pe care îl deschide, filmul ne poartă departe.
Ochiul lui Mangat e, în esență, observațional: formulă aparent obosită și chestionabilă, care însă aici se dovedește a fi unica posibilitate – orice intervenție regizorală ar fi fost din start o intervenție în plus, capabilă deja să spulbere realitatea realității pe care se bazează filmul. Acest ochi, de asemenea, cultivă o poziție „între”: echilibru fragil, care asigură deopotrivă un acces privilegiat în rutina de zi cu zi a acestor lucrători și o asumare a perspectivei celui din afară. Mangat, care și-a petrecut bună parte din viață în Statele Unite, poartă cu sine apetența pentru astfel de emoții pestilențiale, marginale, controversate. Tocmai observația participativă, dar executată mereu de la o oarecare distanță, conferă situațiilor descrise – situații care, pentru cei „dinăuntru”, trebuie că se confundă cu aerul pe care îl respiră – o aură discretă de stranietate; o fărâmă de decalaj în ordinea firească a lumii. Ceva e profund stricat în miezul acestei culturi, în aceeași măsură în care această putreziciune își păstrează tonalitatea inofensivă, aproape jovială.
Această înzestrare pentru absurd nu e chiar de colea. Ea se poate remarca cel mai clar în secvențele, puține la număr, în care Mangat iese cu camera de filmat în afara incintei fabricii. Cadre lungi înregistrează, de pildă, o mașină de gunoi umplută cu saci menajeri, din care răsună un cântec cheesy despre nevoia de a strânge după noi, pentru a nu fi cotropiți de deșeuri și în rai... Mai târziu, Mangat filmează o procesiune în zi de sărbătoare: enoriași mișună în jurul unui locaș de cult, strângându-se la coadă obedienți în fața unei pancarte pe care scrie: „zonă de așteptare pentru sfințirea mașinii”. Vedem cum fiecare rit mărunt vine cu chitanța aferentă. Contaminarea dintre treburile cerești și cutumele telurice, deja intuită pe tot mapamondul, e pe față, purtată până la ultimele consecințe cu o înverșunare veselă de-a dreptul îngrijorătoare. Credința devine un business în masă, kitschificat la maxim dintr-o înțelegere perversă a zicalei „să ții pasul cu vremurile”.
Însă indignarea în fața acestei corupții generale, care atacă până și cele mai neîntinate unghere (vorba vine), câștigă brusc în amplitudine dacă, pe urmele acestui maestru al animismului care e Apichatpong Weerasethakul, ajunge înțeleasă ca fluiditate: o acuplare monstruoasă între extreme de semn contrar, care se dizolvă în boarea unor învățături transcendentale. Așa se face că Divine Factory, dotat cu mir și cu spirit transgresiv, este prea suplu pentru a fi un simplu rechizitoriu, și prea riguros pentru a se rezuma la o viziune postmodernă asupra vieții.
Intrând cu camera pe porțile unei fabrici – fie ea și una aproape dezafectată –, Mangat știe că se înscrie în plină istorie a cinemaului, artă inaugurată de tabloul unor lucrători părăsind locul de muncă. Pe de altă parte, Divine Factory bricolează cu o lipsă: chiar aceea a filmărilor de la banda de lucru, blindspot etern al acestui tâlc audiovizual. Cu atenția sa pentru procesul fabricării statuetelor, care se dovedește simultan tragic, desuet și derizoriu, filmul capătă o grandoare implicită, în care chestiuni de teorie marxistă se amestecă cu un trai lipsit de proiecții sau prelungiri, devotat unui „aici și acum” repetabil la infinit, în timpul programului. Dar experiența acestei munci nu e câtuși de puțin univocă: ea implică atât solidaritatea între camarazi uniți împotriva discriminării, cât și trivialități fără miză, care fac să treacă timpul mai repede.
Mangat descrie aici un țesut social de o bogăție neașteptată. Forța acestor protagoniști – una cu adevărat creștină, care îi apropie de eroii vizitați de har ai unor Fassbinder sau Rodrigues – constă în capacitatea lor aparent inepuizabilă de a întoarce și celălalt obraz: în fața societății reacționare, dar și în fața dogmei religioase, a cărei respingere nu îi face mai puțin evlavioși. Divine Factory este exploziv nu doar atunci când trasează fire roșii între economie, exploatare și religia transformată în marfă – ci și în secvențele în care îi urmărește pe acești lucrători cum sfidează cu superbie tot răul care li se întâmplă, creându-și o comunitate reală pe post de refugiu, sustrasă de la fluxul lumii din jur. În această vrie „apolitică” de toate clipele e de găsit, la o adică, cea mai politică soluție împotriva granițelor care, în cinema ca și în societate, ne fac mai ignoranți și mai săraci.
Divine Factory mai rulează în cadrul One World Romania duminică, 9 aprilie.
