L-am iubit dintotdeauna pe pianistul Dinu Lipatti (1917-1950). Când mă gândesc la el, prima înregistrare care îmi vine în minte este iconica sa interpretare a coralului bachian Jesus bleibet meine Freude din Cantata BWV 147, în transcripţia pentru pian solo a Myrei Hess. E o lucrare care a marcat două apariţii scenice esenţiale ale artistului: primul recital susţinut la École normale de musique de Paris, unul dintre cele mai importante Conservatoare din lume, în 1935, într-un eveniment omagial dedicat dispariţiei profesorului său Paul Dukas, şi ultima sa înfăţişare publică la Besançon, în 1950. Sub degetele sale, curgerea continuă a fluxului sonor capătă valenţe intime, tămăduitoare, asemenea unei mângâieri tandre, neîncetate, care te învăluie ocrotitor.
Atât de mult mă impresionau, de fiecare dată, înregistrările sale, încât mi-am dorit să-l cunosc nu numai pe cel care făurea sonorităţi de catifea interpretând lucrări din creaţia lui Bach, Mozart, Chopin, Ravel, Enescu şi alţii, ci şi pe cel care-şi compunea propria muzică. E o creaţie aparte, diversă şi consistentă, care, în ciuda destinului său tragic mărginit, însumează cel puţin 51 de opusuri (incluzând cadenţele la concerte pentru pian şi aranjamentele proprii), şi care împleteşte canoanele clasice cu inspiraţia (melodică, ritmică, timbrală, de etos) folcloric-românească.
Pe lângă ipostazele de pianist şi de compozitor, o a treia dimensiune întregeşte personalitatea artistică polivalentă a lui Lipatti: cea de critic muzical. Documentate în monografia dedicată acestuia de către muzicologii Grigore Bărgăuanu şi Dragoş Tănăsescu (Dinu Lipatti, Editura Muzicală, Bucureşti, 2000) și adunate pe site-ul www.dinulipatti.org la secțiunea Cronici de Lipatti, regăsim nouă texte publicate, între 1938-1939, în Libertatea, sub titlul Viaţa muzicală la Paris. Pe lângă importantele referiri la diferite personalităţi muzicale ale timpului (printre care, compozitorul Igor Stravinski, dirijorii Charles Munch, Hermann Scherchen şi George Georgescu, violonistul Yehudi Menuhin şi sora sa pianistă, Hephzibah), Lipatti surprindea, cu acuitate, compromisurile artistice de atunci, din nefericire încă prezente în mediile creative: „Ne aflăm într-o epocă în care, spre a satisfice şi a atrage un public dornic de artă, concesiunile sunt făcute, din păcate, de cei de pe scenă, iar nu cei din sală. Unul dintre efectele acestui procedeu este sărăcia de imaginaţie în formarea programelor tuturor concertelor simfonice din lume. Sau mai bine-zis lipsa unui curaj elementar de a susţine cu tărie ce merită a fi susţinut, iar nu ceea ce… face la sigur sală plină!”
Citindu-i textele, mi-am propus să pornesc, fie şi din mărginirea propriei case, într-o scurtă călătorie pianistică pariziană pe urmele criticului muzical Lipatti, ascultând cinci tablouri sonore înfăptuite de unii dintre cei mai renumiţi şi înzestraţi pianişti ai secolului trecut.
1. Walter Gieseking interpretând Maurice Ravel, „Ondine” din suita Gaspard de la Nuit
În februarie 1938, Lipatti remarca despre pianistul franco-german Walter Gieseking faptul că interpretarea sa raveliană a fost „de neîntrecut, […] graţie jocului său extrem de suplu, [cu] efecte nebănuite în pianissimo”. Făcând parte din suita Gaspard de la Nuit, compusă ca o evocare sonoră a celor trei poeme şi fantezii din volumul Gaspard de la Nuit – Fantaisies à la manière de Rembrandt et de Callot al poetului italiano-francez Aloysius Bertrand, miniatura „Ondine” se desfăşoară ca o învăluire acustică senzual-acvatică, în care personajul principal este seducătoarea nimfă a apelor, Undine.
Limbajul muzical impresionist, cu ecouri din Jeux d’eau a aceluiaşi compozitor, provoacă pianistul să creeze suprafeţe armonice lichide, continue, pe care se aştern graţioase, îmbătătoare, liniile melodice evocând glasul de naiadă. Gieseking, pianist apreciat în special pentru interpretările sale subtile în creația lui Mozart, Debussy şi Ravel, înfăptuieşte, şi în acest caz, un moment muzical delicat, plastic: pulsaţia constantă a notelor repetate se derulează necontenit, ca o curgere lină cu licăriri străvezii, în timp ce tema infinită se înalţă ademenitoare, senină. Printr-o abordare rafinată a unei palete dinamice complexe, artistul redă senzaţia valurilor, când timide, când tumultoase.
2. Alfred Cortot interpretând Maurice Ravel, Concertul în re major pentru mâna stângă şi orchestră
Când mă gândesc la Cortot, prima înregistrare care îmi vine în minte cu acesta, este cea din cadrul unui masterclass susţinut în 1953. Pe lângă faptul că artistul a fost un pianist de un rafinament remarcabil, apreciat în special pentru interpretările lucrărilor din repertoriul romantic, acesta a fost și un pedagog de excepție, fiind fondatorul École normale de musique de Paris. Printre discipolii săi se află şi Dinu Lipatti, cu care a intrat în contact în 1933, atunci când tânărul pianist participa la Concursul internațional de pian de la Viena. Deşi comisia a decis să îi acorde românului premiul al doilea, Cortot l-a apreciat atât de mult încât a ales să părăsească juriul în semn de protest, invitându-l ulterior la Paris pentru a-i deveni elev.
Revenind la masterclassul din 1953, într-o scurtă secvență aproape cinematografică disponibilă pe YouTube, îl vedem pe Cortot, pedagogul-dramaturg, povestind despre şi exemplificând la instrument miniatura compusă de Schumann, „Der Dichter Spricht” („Poetul vorbeşte”) din Kinderszenen, op. 15 (Scene din copilărie). Pianistul nu face referire la elemente tehnice, ci îndeamnă elevii să-şi imagineze și să-și adapteze limbajul pianistic la un cadru dramatic, oniric, cu personaje, acţiune și deznodământ.
Aceeaşi viziune o surprindem şi în interpretarea Concertul în re major pentru mâna stângă şi orchestră de Ravel. Despre aceasta, Lipatti scria în februarie 1938: „Stânga lui Cortot a întrecut dreapta sa. Şi nu e uşor lucru!” Alături de Orchestre de la Société des Concerts du Conservatoire şi sub bagheta dirijorului Charles Munch, Cortot imaginează un tablou muzical în care nu predomină acurateţea pianistică, ci mai degrabă bogăţia coloristică şi dinamică – de la şoapte delicate, dar mereu limpezi, la sonorităţi cărnoase, tenebroase –, integrată într-o partitură dramatică diversă, cu schimbări de tempo surprinzătoare.
3. Edwin Fischer interpretând Johann Sebastian Bach, Fantezia cromatică și fuga, BWV 903
În interpretarea Fanteziei cromatice de Bach, elveţianul Edwin Fischer îl suprindea pe Lipatti, în aprilie 1938, prin ştiinţa redării acesteia „cu multă pricepere și ingeniozitate, [fiind] executată în mod strălucit fără a fi pierdut, totuși, din măreție”. Criticul muzical concluziona astfel: „Această lucrare este, fără îndoială, una din «specialitățile» sale!” Pe Fischer îl cunoaştem în special datorită interpretărilor sale din repertoriul german, pianistul având o afinitate pentru creația lui Bach, Mozart, Beethoven și Schubert. În interpretarea operei bachiene, una dintre cele mai libere și „capricioase” ale compozitorului, îl descoperim pe Fischer ca pe un pianist cu har de narator.
În Fantezie – termenul desemnând o piesă cu caracter improvizatoric pronunțat –, Fischer evidențiază cu expresivitate fiecare element inedit, fie că vorbim de pasajele de virtuozitate cu aluzii cadențiale, de contrastul de caracter din secțiunea mediană (un recitativ meditativ) sau de finalul solemn și dureros care, prin mersul descendent al discursului, conduce interpretul spre un deznodământ apăsător. În Fugă, limitat de caracterul mai strict al lucrării, pianistul se remarcă printr-o abordare echilibrată, dar niciodată lipsită de sugestivitate: dacă în începutul constituit dintr-o singură voce, artistul creează senzația de „depărtare” prin nuanța mică, finalul surprinde și desfată prin desăvârșirea sonoră, justificată de textul muzical (acumularea vocilor și amplificarea texturii).
4. Arthur Rubinstein interpretând Robert Schumann, Studii simfonice, op. 13
Cu o nelimitată onestitate şi imparţialitate, în iunie 1938 sunt consemnate de către Lipatti, despre pianistul polonezo-american, următoarele observații: „Nici un pasaj de bravură nu rezistă acestui mare tehnician, aş fi dorit însă o mai mare sensibilitate în interpretare. Ce bine că ar fi să uite din când în când că se numeşte Rubinstein şi să fie pur şi simplu un muzician.”
Lucrarea lui Schumann este una dintre cele mai apreciate şi interpretate creaţii pianistice din epoca romantică, structurată sub forma unei teme cu 12 studii/variaţiuni ale acesteia, în care predomină jocul tempourilor şi al contrastelor de caracter (sugerat prin „intrarea în scenă” a personajelor Eusebiu, cel calm şi visător, şi Florestan, cel înflăcărat, cele două instanţe artistice bipolare ale compozitorului), precum şi diversitatea timbrală a întregului aparat orchestral, evocată, în acest caz, doar de instrumentul cu claviatură.
În varianta lui Rubinstein – singura disponibilă fiind cea din 1961 –, un artist aclamat pentru interpretările sale din repertoriul romantic, cu o afinitate evidentă pentru operele pianistice ale lui Chopin, Studiile simfonice, op. 13, sunt remarcabile în special în momentele de virtuozitate, atunci când muzicianul trasează cu limpezime fiecare notă, brodându-le în firul desfăşurării sonore ca pe nişte perle preţioase. Nu la fel de inspirat este acesta în fragmentele lirice sau în cele de plinătate sonoră, secțiuni în care pianistul fie se angajează într-un tip de discurs interpretativ mai rezervat, fie devine uşor impulsiv în atac.
5. Vladimir Horowitz interpretând Frédéric Chopin, Scherzo în mi major, op. 54
Cu aceeaşi francheţe, în mai 1939, Lipatti nota despre pianistul ruso-american: „Această extraordinară pagină plină de poezie, […] adevărată capodoperă, a fost răstignit[ă] de Horowitz într-un chip barbar. […] În ziua în care Horowitz se va accepta aşa cum este, va fi poate cel mai extraordinar pianist din toate timpurile”. Pianistul, recunoscut pentru abordarea sa în muzica romantică, în special în lucrările compozitorilor Chopin, Brahms, Liszt, Ceaikovski, Scriabin şi Rachmaninov, oferă în cazul miniaturii chopiniene briliante, o demonstrație zadarnică de virtuozitate pianistică. Perlatura scânteietoare, caracteristică scriiturii compozitorului polonez, este tratată de Horowitz ca o avalanșă de note interpretate precipitat, expeditiv, pe repede înainte, cu o luciditate ieșită din comun, dar într-o manieră care trădează lipsa maturității. În secțiunea mediană, contrastantă față de începutul fulgerător, Horowitz își lasă descoperită, cu măsură, latura introspectivă, subliniind magia și candoarea schimbării de tempo și tonalitate, ambele pricinuite de prezența fermecătoarei temei lirice.
Fotografie principală preluată de pe dinulipatti.org
