Intrat de curând în sălile de cinema, „La Nuit des rois” al ivorianului Philippe Lacôte amestecă lucruri bune și lucruri mai puțin bune într-o realizare pe cât de stranie, pe atât de nesatisfăcătoare.
Există două filme în La Nuit des rois: unul e filmul propriu-zis, care sfârșește prin a-și mânca coada, într-o epuizare a efectelor cu destulă vreme înainte de linia de sosire; celălalt e filmul care prinde să ia naștere în mintea spectatorului din fundația poveștii deja existente, pe care acesta e liber să o conducă spre zonele palpitante unde cineastul Philippe Lacôte a hotărât să nu se avânte, preferând să se mențină până la capăt în lumea sigură aflată dincoace de iraționalitate. Îmi place mai mult al doilea film, chiar dacă sunt singurul care l-am văzut: e rodul propriei mele imaginații. Însă nici primul nu e chiar de lepădat, fie și doar pentru că se lasă purtat de o anumită generozitate a gestului de a fabrica – și de a transmite – ficțiunea. Oricum ai da-o, La Nuit des rois are meritul de a nu inhiba cheful de poveste, flirtând cu o mulțime de posibilități de trecere dinspre un plan concret al existenței înspre un altul, mai sumbru și mai intens. Am putea deplânge ezitarea constantă a filmului de a face marele pas spre nebunie totală la nivel de formă și conținut, după cum vom putea să explicăm această ezitare în fel și chip, mai ales privind la înlănțuirea impresionantă de organisme coproducătoare care deschide filmul și care l-a împiedicat, de bună seamă, să fie 100% liber. De fapt, rezultatul final e rupt între imperativul nivelator al Scenariului care face totul după manual și ispita ieșirii în decor. Prea puțin contează, atunci, că nu există câștigător clar între cele două, atâta vreme cât bătălia va fi fost o plăcere de urmărit.
La Nuit des rois lucrează cu material contradictoriu: el vrea să cadă în instinctualitate dezlănțuită, dar folosind numai mijloacele cinemaului de autor cuminte. Ideea, am impresia, poate să sune mai mult sau mai puțin interesant, în funcție de cât de dispuși suntem să acompaniem filmul în periplul său saturnian: în lipsa unui context mai școlăresc, tărășeniile dinăuntrul acestei închisori în care deținuții cad pradă unui bizar rit dionisiac vor părea fie țicneală de adormit copiii, fie explorare a cuvântului preschimbat în lucru viu. Când protagonistul (Bakary Koné) e chemat să spună o poveste, ascultătorii se-apucă să performeze faptele relatate – și nu e clar dacă acest joc sumar e mumbo-jumbo regizoral sau portal către o stare secundă. Însă filmului i-ar fi trebuit o țâră de radicalism în plus pentru a ne lua pe sus în torentul său, zdrobind amarele dubiului. Altminteri, tot ce poate genera acesta pe parcurs este o stare de perplexitate greu de gestionat, care în cele mai puternice momente reușește să facă tranziția dinspre maimuțăreală între băieți spre un teatru epic animat de pasiunile imprevizibile care sălășluiesc în subconștient.
Cum se explică aterizarea acestui film din Coasta de Fildeș pe ecranele din România? Prin recursul la un dozaj inteligent între o parte de familiaritate (un scenariu care ar fi funcționat la fel de bine pe orice meridian, din moment ce necesită doar un strop de culoare locală) și o parte de exotism (niște partide de spiritism subsaharian). Căci povestea face apel la o serie de tropi imediat recognoscibili – de la pariul de Șeherezadă adresat acestui povestaș care trebuie să mențină în transă haita turbată a deținuților preț de o noapte și până la mediul carceral cunoscut din atâtea filme –, pe care însă le întoarce pe dos cu perspicacitate: La Nuit des rois se dovedește un anti-film de închisoare, fiindcă nu trimite niciodată către orizontul vreunei evadări, iar legea în instituție o fac mai curând prizonierii. Narațiunea se mulează pe gratuitatea acestui carnaval de groază, absolut pasionant în evoluția lui către nimic. Întreaga osatură a poveștii e doar o paranteză flamboaiantă, care se va închide cu minimum de tamtam odată cu apariția zorilor și reintrarea în drepturi a realității.
Pe de altă parte, filmul lui Philippe Lacôte s-ar putea să aibă mai multe de spus despre recenta istorie națională a Coastei de Fildeș decât ar lăsa să transpară aceste joculețe de corpuri toride desfășurate departe de ochii lumii. Trebuie de altfel să i se recunoască cineastului îndrăzneala de a trece de la confruntările șamaniste în care oamenii se transformă în animale grație CGI-ului la trecutul politic înregistrat pe camere personale ieftine, în zilele când fostul președinte Laurent Gbagbo se vedea îndepărtat cu forța de la putere. (În schimb, cadrele trase din dronă care arată sărăcia fotogenică a locului sunt supărătoare.) Adevărata problemă rămâne însă una de ordin general, valabilă în cazul oricărui film care nu pare să se simtă nicăieri acasă. Prea controlat pentru a produce o veritabilă perturbare a simțurilor, prea ațâțat de vrăjile nopții pentru a-și menține luciul clasicist, La Nuit des rois ocupă un teritoriu de frontieră care e monitorizat insistent de ambele tabere. De unde și impresia că, departe de o reconciliere, filmul e mai curând rodul unei împerecheri nefirești – o punere laolaltă a unor elemente care încă nu s-au putut decanta în cea mai bună versiune comună.
