Știm prea puține despre asiaticii care muncesc în România. Știm, poate, că mulți sunt supuși abuzurilor, exploatării, că sunt victimele unui sistem căruia nu îi pasă de ei sau a unor rețele puternice de trafic. Dar asta nu-i tot. În ultimele luni, am participat la petreceri underground și concerte organizate de srilankezi pentru afla mai mult din povestea lor în România.
Pe 12 octombrie, aleile înverzite care duc spre intrarea în Arenele Romane sunt înțesate de grupuri numeroase de srilankezi care așteaptă, la un taifas, să mai slăbească coada de la casa de bilete. Sunt în special bărbați, care se țin de mână ca să nu se piardă unii de alții în îmbulzeală. Pentru ei, concertele cu muzică de acasă și cele underground, cu muzică electronică, sunt o evadare din ritmul infernal al vieții.
„Mulți muncesc 10-12 ore pe zi, au parte de odihnă puțină”, spune managerul echipei care organizează concerte pentru srilankezi. „Motivația noastră a fost să oferim puțină bucurie. Măcar pentru 5% dintre noi.”
În România se află acum câteva zeci de mii de lucrători din Sri Lanka. Nu avem cifre exacte; știm câți intră, dar nu știm câți pleacă sau câți rămân în situații de ilegalitate. Vin aici pentru că țara lor traversează una dintre cele mai acute crize economice din toată perioada sa de independență. Date oferite de UNECE (Comisia Economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Europa) pentru 2024 plasează Sri Lanka pe locul 146 din 196 de țări în privința salariului mediu brut (146 de dolari).
Unii lucrează în România cu forme legale. Alții nu. Întoarcerea acasă nu este o opțiune; majoritatea au împrumutat între patru și șapte mii de euro ca să vină aici, lăsând garanție casele și terenurile familiei, iar împrumutul trebuie dat înapoi. Pe lângă apelurile video zilnice cu familia, pentru mulți, muzica este una dintre puținele legături cu acasă.
„Locuiesc în București de un an și jumătate și, pentru prima dată după atâta timp m-am simțit ca acasă”, îmi spune după concert Damsak, un tânăr de 29 ani, care lucrează ca designer de mobilă în Măgurele.
Pentru un concert la Arenele Romane organizarea durează patru luni, iar pentru 2024 organizatorul a plănuit trei astfel de evenimente. La cel din octombrie au fost invitați pe scenă grupul Flashback, una dintre cele mai populare formații de muzică pop din Sri Lanka, alături de alți artiști precum Hana Safa, Bachi Susan și Kingsley Pieris. Au participat în jur de 5.000 de srilankezi din București, dar și din orașe de la capătul hărții, inclusiv din Arad.
„Și eu m-aș fi dus acolo pentru un asemenea concert”, spune Damsak.
Unii dansează pe balustrada care împrejmuiește tribuna, iar alții se înalță pe umerii prietenilor. Câțiva au adus cu ei steagul srilankez și îl etalează cu pasiune.
În același timp, srilankezii din România și-au creat un întreg ecosistem de petreceri underground, cu patru grupuri diferite de organizatori în București, plus mulți alții în celelalte mari orașe, cu nenumărați DJi, fotografi talentați și antreprenori care aduc laolaltă atât artiști care locuiesc în România, cât și din alte părți ale Europei. La evenimente participă tineri care și-au pus pe picioare afaceri aici și prosperă, dar și alții pe care nepăsarea statului i-a aruncat în situații de ilegalitate.
Frăția petrecerilor electronice
E duminică, 27 octombrie, nouă dimineața, o oră la care unii încă se lăfăie în brațele somnului, în vreme ce alții își strâng catrafusele din locul în care au dansat toată noaptea, pentru a se îndrepta spre un altul. Eu desfășor un smalltalk cu șoferul de Bolt și mă bucur de razele care străbat geamul mașinii pentru a mi se topi pe față.
— N-aș ști să vă spun, că este prima dată când merg, dar dacă puneți adresa ar trebui să ducă exact.
—Vă spun eu că Waze-ul ne duce în spatele pieței și nu cred că-i acolo, îmi răspunde neîncrezător.
— Puneți atunci numele exact al restaurantului… Soare Lanka.
Nu știu dacă ai și tu astfel de trăiri în Bolt când, după o cursă în care barierele umane dintre tine și cel de la volan par să se prăbușească, câteva cuvinte și-un ton insinuant par să ți se spargă în timpan.
— Aaa, e plin de… sunt ultimele cuvinte pe care le aud ieșind din mașină, însoțite de un rânjet plin de subînțeles, ca în fața unei imagini obscene.
Plin de ce? răspund furioasă în mintea mea.
Un grup de șapte bărbați srilankezi au ieșit la fumat în fața ușii acestui loc, aflat parcă la capătul pământului. La intrare, mânuind POS-ul din spatele unui bar îngust care servește și de recepție, mă întâmpină, cu zâmbet sincer, cel ce îndeplinește toate rolurile de contact cu publicul. Plătesc intrarea și urc scările spre sala unde lumina care străbate prin doar câteva ferestre rămâne singura care amintește de ora matinală, puțin obișnuită pentru volumul muzicii și mișcările de dans. Fumul de țigară de dinăuntru și basul de muzică electronică răscolesc amintiri din studenție.
Pentru cineva care și-a petrecut weekendurile celor mai frumoși ani pe ritmul muzicii la after partyuri și petreceri necuminți, energia DJului este molipsitoare, iar tonalitățile ce reverberează din căușul boxelor îl fac să dea involuntar din picior. Aici, oamenii poartă ochelari de soare înăuntru, execută mișcări energice susținute de ritmul alert și afișează zâmbete amabile, dar obosite. DJul, cu păr bogat potolit de căști, ochelari de soare mari și transparenți, degajă o energie molipsitoare.
Una dintre tinerele care dansează în fața lui mă trage protectiv lângă ele, fără să-mi adreseze niciun cuvânt și fără să știe că atmosfera este infinit mai sigură și armonioasă decât în afterurile bucureștene. Nici mișcările, nici privirile și nici cheful de vorbă ale celor de aici nu sunt nici intruzive, nici ostile, nici indiferente. In Sri Lanka many parties like these on the beach, mi se comunică în feluri variate de către majoritatea celor cu care stau de vorbă.
Bărbații care nu se tem să se țină de mână
Dacă lumea vestică te-a obișnuit până acum cu bărbați care se feresc de contact fizic unul cu altul, mânați de o sensibilitate acută față de comunicarea prin limbaj non-verbal, afectiv, vei vedea aici bărbați de toate vârstele care nu se tem să străbată mulțimea ținându-se de mână pentru a nu se pierde unul pe altul. Mulți se îmbrățișează afectuos sau se sărută pe obraz, iar astfel de gesturi nu scandalizează pe nimeni. Nu pun la îndoială masculinitatea nimănui.
Lipsa contactului platonic afectuos în viețile bărbaților ucide, scria într-un eseu Mark Greene, creatorul podcastului „Remaking Manhood: The Healthy Masculinity Podcast”. We are starving for touch, scrie Ethan Renoe, artist și pastor american. Rezultatele unui studiu britanic o confirmă: dintre cei 40 de atleți heterosexuali 97,5% recunosc că s-au îmbrățișat de la spate (spooning) atunci când au dormit în același pat cu unul dintre colegii lor.
Mai mult, analiza unor fotografii de arhivă realizate în Statele Unite de-a lungul secolelor arată că atingerile între bărbați nu au suscitat întotdeauna consternarea de astăzi. Dar nu este vorba doar de cultura srilankeză versus cea americană, ci vorbim de o diferență generală între vest și est, așa cum o ilustrează germanul Marc Ohrem-Leclef prin proiectul fotografic As far apart as the Earth is from the Sky, realizat de-a lungul a șase ani petrecuți în India și fotografiind afecțiunea fizică exprimată între bărbați indieni.
Afecțiunea între bărbați a devenit tabu în 1868, odată cu introducerea termenului homosexualitate (adică nu mai departe de acum 150 de ani), la scurt timp după publicarea infamului tratat Psychopathia Sexualis (1886), care a încadrat homosexualitatea în categoria bolilor degenerative și mintale.
La concertul de la Arenele Romane, bărbații dansează ținându-se de mâini, făcând piruete sau simulând cereri în căsătorie prin îngenuncheri, unul în fața celorlalți, ca mișcare de dans. Toată această atmosferă din care lipsește toxicitatea, sau dacă există, nu-i de vreun soi familiar, relaxează, amuză, îmbie să imiți mișcări de dans pe care nu le cunoști, fără teama de a cădea în ridicol. Dansul nu jenează aici, iar manifestarea lui nu pare să ascundă dorința de a epata, de a atrage atenția, ci mai mult nevoia de joacă. Din dansul srilankezilor pare că lipsește elementul sexual, dar abundă veselia, energia manifestată fără îngrădire socială.
La petrecerile underground, un bărbat îi masează scalpul altuia lângă fereastră, în vreme ce, în fața DJului, un altul se sprijină de prietenul său, obosit, îmbrățișându-l din spate.
Încep să-mi fac un obicei din a bate drumul până la Soare Lanka în diminețile de duminică pentru a prinde ultimele puseuri de petrecere. Dac-ar fi să fiu sinceră, cel mai mult vreau să știu dacă sunt binevenită — eu, noi. Cea mai sinceră curiozitate este să aflu dacă barierele astea dintre noi și ei o să cadă în curând și o să aflăm unii despre alții. Cu cât caut mai mult, cu atât descopăr mai mult. Totuși, cu cât mai mult mă cuprinde lăcomia de informații și încerc să mă apropii mai mult, cu atât mi se reamintește că încrederea nu mi se cuvine, nu-i un drept pe care-l am ca parte a populației majoritare, ci trebuie câștigată.
Oameni și povești
Athos* are 28 de ani, l-am cunoscut în martie, și este unul dintre DJii de la petrecerile srilankeze din Soare Lanka. A ajuns în România în august 2022, venind din capitala Colombo unde, în ciuda pasiunii lui pentru muzică, sound streaming și DJing, familia l-a împins să aibă un job normal. A început să lucreze de la 16 ani și a fost, de-a lungul timpului, operator call center, manager pe un site de construcții și contabil. A avut toate meseriile astea pentru că n-a avut de ales; dar dacă ar fi fost după el, ar fi organizat petreceri, ar fi creat și pus muzică.
Un model pentru el este un grup de DJi srilankezi care și-au făcut un nume și o carieră în Franța datorită stilului de muzică propriu, caracterizat de influențe melodice din țara lor. Cocheta, când ne-am cunoscut prima dată, cu ideea de a pleca în Franța, dar firea lui este mult prea precaută pentru riscul de a ajunge fără acte, departe de casă.
În cei doi ani petrecuți până acum în România, Athos și-a pus resursele și timpul liber în slujba muzicii: a asistat la festivaluri și la evenimente, în încercarea de a cunoaște oameni care să-i dea ocazia să facă singurul lucru care-l interesează. În acești doi ani nu a fost ocolit de nevoia de a livra mâncare pe motocicletă iarna, de stresul că este tras pe sfoară cu privire la permisul de muncă (ca mulți alții) sau de dezamăgirea de a lucra pe salarii de 2.500 de lei. Când vorbește despre sine, dacă-l asculți atent, Athos comunică în toate felurile că are un obiectiv clar în minte și că nu se va da bătut până nu îl atinge.
Ne întâlnim la una dintre petrecerile de la Soare Lanka când, fără preliminarii, îmi dă vestea cea mare: Joi plec în Malta, am găsit un loc de muncă la hotel de acolo, ca DJ. Salariu 2.000 de EUR, cazare inclusă. Aici, salariu 2.500 de lei, nu pot să lucrez pe așa ceva. Îl ascult apoi punând muzică în ora care i-a fost alocată din line-up și, în vreme ce țopăi pe un mix impecabil pe Beat it, a lui Michael Jackson, înțeleg tot ce a încercat să-mi spună când vorbea despre muzică în lunile de când ne cunoaștem.
Damsak (29), tânărul de la Arenele Romane, a ajuns în România lucrând pentru o firmă de livrare de mâncare. Departe de a-și accepta soarta atunci când firma s-a închis lăsându-l în stradă, și-a găsit singur un loc de muncă bine plătit, pe o poziție de management, făcând ceea ce știe să facă: să proiecteze mobilă.
Manik (23), despre care am scris pe larg aici, s-a luptat timp de luni întregi cu mai mulți angajatori pe care îi acuză că se poartă ca proprietari de sclavi. A făcut zeci de drumuri la instituțiile statului și și-a spus povestea oricui a stat să-l asculte, în speranța că undeva va găsi dreptate. După ce a primit vestea că i s-a respins cererea de reînnoire a permisului de muncă, fără nicio explicație și fără nicio dovadă, Manik a plecat în Polonia unde, pentru prima dată de când a părăsit Sri Lanka, are un salariu care îi permite să-și plătească împrumutul.
Mulți, prea mulți au ajuns fără un loc de muncă și în situație de ilegalitate din motive aflate complet în afara controlului lor. În vreme ce unii srilankezi au rămas aici, muncind ilegal, expuși la toate riscurile pe care astfel de situație o implică, cu teama că vor fi deportați și fără nicio garanție că își vor primi salariul lună de lună, alții au riscat totul, călătorind în containere către tărâmuri situate mai la vest. Nimeni nu a spus-o mai clar decât unul dintre cei cu care am vorbit prin mesaje:
Pentru a veni aici, din Sri Lanka, am plătit sume mari de bani la agenție: 4.000 de euro. Mulți dintre noi am făcut împrumut la bancă pentru acești bani și avem de plătit dobânzi enorme.
Dacă aceste persoane se întorc în Sri Lanka, așa cum li se sugerează când le expiră permisele de ședere sau când li se refuză prelungirea lor, libertatea le este pusă în pericol.
Nu ai cum să te întorci acasă, să îți întreții familia și să înapoiezi împrumutul la bancă din salariul pe care îl obții în Sri Lanka. Vei fi dat în judecată și vei ajunge în închisoare.
Într-o asemenea situație este Tavish*, un bucătar șef care vorbește cu mândrie despre calificările lui în domeniu (I have the most reputed degree, higher diploma in Sri Lanka) și despre faptul că ținea cursuri studenților de acasă. Este tată a doi copii în Sri Lanka și plătește avocatului mult din puținul lui, muncind pe brânci în restaurante și așteptând de luni de zile să i se rezolve cazul și să reintre în legalitate.
***
E ora 10 dimineața, iar la Soare Lanka se aprinde lumina, semn că petrecerea trebuie să-și înceapă sfârșitul. Unul câte unul, invitații înșiși încep să facă curățenie; umplu saci negri de gunoi cu paharele, sticlele de bere și pachetele de țigări rămase în urmă, iar DJul pune ultimele melodii.
Când vorbim despre ei doar cu părere de rău — nenorocoșii care au sperat la o viață bună pe pământ european, fără să știe că riscă să ajungă în situații de abuz și sclavie fără ieșire, aducem un mare prejudiciu unei comunității care scrie o poveste mult mai bogată în România. Ignorăm curajul și determinarea de care dau dovadă atâția dintre ei de fiecare dată când reușesc să o scoată la capăt în ciuda unui sistem ostil, un stat gazdă care îi privește doar ca factori economici. Sau posibilități de înșelătorie.
Când nu vorbim deloc, pentru că refuzăm să-i vedem și să-i cunoaștem, pierdem șansa de a înțelege cum acești tineri curajoși vor modela societatea românească în anii care urmează.
Petrecerile underground restrânse și concertele masive de la Arenele Romane sunt doar două dovezi ale rezilienței unei identități culturale ce se împotrivește vehement rolului de victimă. Dovezi de reziliență sunt și fiecare dintre zecile de mii de supraviețuitori: oameni înșelați, folosiți, bătuți, batjocoriți într-un sistem care i-a ademenit aici pentru a-i exploata și a le lua cele câteva mii de euro. Toți srilankezii care, deși prinși în capcană, își țin în frâu disperarea, pentru a nu-i permite să-i ajungă din urmă – nu înainte de a ajunge pe un teren stabil. Și, pentru toate astea, merită să îi cunoaștem.
Fotografiile de la Arenele Romane sunt din arhiva personală a autoarei. Cele de la petreceri au fost realizate de Nawanjana Nisitha.
Acest material a fost realizat în cadrul burselor F-SIDES Chronicles, un proiect care își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă, inițiat de F-SIDES Cineclub.
