Spune multe despre calitatea timorată a discursului critic în țară și în felul ăsta nu face decât să confirme premisele cărții în discuție că, nici n-a apărut bine Pentru o nouă cultură critică... și a și fost făcută neomarxistă și militantă, când ea e în esență doar un manifest pentru profesionalizare altfel decât pe liniile estetismului de secol trecut și-ale eseului de ziar. Ai crede că nu mai e nevoie să explici care sunt virtuțile importului teoretic de ultimă oră și o mai bună apropriere a tradiției teoretice occidentale, dar intelectualilor români nu trebuie să le arăți toate noutățile metodologice dintr-odată, că se sperie. E foarte important apoi ca noutățile arătate să nu fie politice: e lucru cunoscut că dacă un lucru e politic, el nu poate să fie cultural, și viceversa. De altfel, în țară te folosești de cultură ca să reziști politicului (cum mulți, cu strategic eroism, pretind c-au și făcut în comunism), pentru că cultura e eternă și politica trece. Dacă e eternă, decurge că cine-o reprezintă e etern și el – iar orice critică împotriva lui se sparge de meterezele imutabilității sale valorice. Asta este ideea tradițională a autorității.
E o strategie mereu interesată asta, pentru că lasă în afara jocului orice critică care nu vorbește în termeni de imutabilitate. Autonomia esteticului este mai degrabă o strategie de departajare decât o teorie, cum am mai zis. Ea înseamnă: aici n-ai voie să practici decât un singur fel de critică, care vorbește în termeni absoluți. Se acceptă că există critici externe, dar ele vorbesc doar în termeni contingenți. Atâta timp cât își acceptă contingența, adică atâta vreme cât se pun în poziție secundară față de permanența ontologică a artefactul estetic, au voie să pretindă o parte din legitimitatea lui, dar nu mai mult.
Autorii colecției de față vor să lase în urmă asemenea poziții și bine fac. Ei vor să lase în urmă discuția despre piramida stabilă și ilustră a valorilor pe care o primesc universitarii noștri moștenire unul de la altul și să se ocupe de tot ceea ce vechea critică credea că e incidental la obiectul artistic: de ideologia lui, de modul în care discursul valoric e structurat politic, de stilisticile lui subtile sau mai puțin subtile ale excluziunii, de felul în care tematizează și încarcă negativ categorii sociale etc. Pot să-mi dau seama de ce asemenea abordări sperie, dar mă aștept totuși să fie evident și de ce-ar trebui făcute: nu doar ca un soi de exorcizare momentană a energiilor contestatare de stânga, dar și drept confruntare a manierei în care esteticul nu se configurează doar în sine, ca monadă autosuficientă, ci ca un angrenaj de-a lungul istoriei de voci și poziții care este orice societate. De la un punct încolo, devine un nonsens să tot scoți obiecte estetice din istorie și să spui „admirați-le!” – de parcă singurele acte legitime în fața lor sunt reveria și raptul.
Cine contestă aceste strategii nu este „militant”, să fim serioși, este pur și simplu critic, și critic în sensul mai vechi și mai autentic al cuvântului; însă cum orice critică a autorității trece drept impertinență violentă în cultura noastră, cu fetișul ei al bătrâneții și apologiile obedienței în fața „autorității”, cartea va fi taxată drept radicală, fiindcă în România tot ce trebuie să faci ca să treci drept radical e să ceri mai mult decât ți se dă. Ironia, desigur, e că nu sunt lucruri radicale în această carte, și nici mult militantism, deși nici perfectă nu este. Cum e o carte de articole, ar fi greoi să tratez fiecare voce în parte, dar încerc să rezum liniile mari de atac la care subscriu toate:
Pentru o nouă cultură critică românească
1. părăsirea criticii de foileton și ziar în favoarea celei academice; cred că e limpede pentru toată lumea care scrie și citește presă culturală că ziarele românești de cultură sunt cel mult plictisitoare și cel mai adesea deplorabile. Lasă că avem critici răsplătiți anual cu premii, deși n-au cercetare propriu-zisă pe numele lor, dar calitatea textelor e funerară și, între editoriale hipnotice prin poncife, cronici scrise de masteranzi cu frică de verdicte și articole anuale de retrospectivă care sunt doar liste în relief, nu se poate construi un discurs critic veritabil. Nici dacă ar vrea-o acum, presa culturală n-ar mai fi în stare s-o facă, n-are de unde genera atâta know-how hermeneutic.
Această sarcină i-a fost răpită presei culturale de multe alte realități și nu este neapărat o vină personală – de rețelele sociale (cum spune Baghiu în articolul lui), de retragerea criticilor vechi în sanctuarele academice (cum o recunosc toți), de prăbușirea sprijinului statal pentru actul cultural în capitalismul postdecembrist. Nu e vina, deci, a oamenilor din sistem, dar în acest context singurul lucru care se poate într-adevăr face e să ne asigurăm că există măcar în instituțiile academice oameni cu pregătire fundamentală și acrimonios critică, care să creeze spații deliberative mai informate, în care actul critic nu este doar o postare sau un articol, ci un ethos.
Autorii din carte, fără excepție, pun această situație deplorabilă pe seama faptului că prea multă vreme s-a încurajat în sistemul cultural românesc scrierea de cronici ca act critic prim – liderul acestei mode a fost Manolescu, care a încurajat cronica de carte ca luare de poziție subiectivă, deși în esență nu era decât un dat cu părerea mai fin. În contrast, „critica de tip research este singura critică demnă de acest nume” (versus „amatorismul neinformat” de la 22, România literară și Observator cultural, care sunt țintele lor predilecte).
2. înscrierea studiului literar românesc în circuitul internațional; în măsura în care se profesionalizează pe plan intern, renunțând la vechea alianță diletantă cu articolul de ziar, critica românească academică trebuie să se reformateze în direcția noilor metodologii universitare occidentale. Prin încurajarea cronicii și a eseului de ziar, vechiul mediu critic a ignorat sau n-a luat în serios normele profesioniste ale discursului academic și, ca atare, nici n-a reușit să-l centreze pe cel local într-o deontologie mai asumată, care să-l ajute să separe „știința” de „părere”. Nici aici nu văd ce-ar fi de chestionat – e evident că mediul academic local nu este bine normat și că încearcă (cum arată și Borza) să imite, dar mai degrabă încă ineficient, forme de legitimare a cercetării preluate din Vest.
Autorii nu reușesc să explice însă cum va putea fi rezolvată problema fundamentală a unei asemenea orientări, și anume limba. Dacă exportul de discurs academic se va face în engleză exclusiv, asta are dezavantajul că lasă discursul local critic în paragină oricum și nu obține ce-și propune, și anume revitalizarea lui. Spun asta și pentru că, chiar în revistele recomandate de carte drept exemple pozitive, poți să citești uneori niște texte în engleză de care ți se face rușine și ar fi o mare ironie ca noul internaționalism academic să se petreacă într-o limbă pe care n-o înțelege nimeni. Dar, în fine, această reorientare spre un habitus academic vestic ar reuși să impună un alt standard cercetării locale – e greu să nu fii de acord, mai ales cu observația lui Goldiș că mefiența față de metodă în genere a făcut ca discursul critic să rămână cantonat într-un „discurs autarhic, izolaționist și anacronic” și că, prin asta, s-a ratat un moment pentru „specializarea limbajelor critice”.
3. și partea care bănuiesc că neliniștește cel mai mult: renunțarea la exclusivitatea reductivă a criteriului estetic și introducerea în noua critică a temelor care s-au banalizat în cea occidentală: feminism și în general problematizarea de gen, teorii contemporane ale sexualității, teoriile discursului de putere și critică ideologică. Miza aici e dublă: nu doar aducerea noilor teorii în practica academică, dar și instrumentalizarea lor politică. Adriana Stan o spune cel mai bine: vechea critică a promovat ideea că „literatura este tranchilizantul relelor istoriei mai degrabă decât parte – concretă, strategică, viabilă – a problemelor la care participăm cu toții” și că asta e o formă de refugiu estetic; pe de altă parte, „forța și relevanța criticii literare s-au manifestat mai ales atunci când ea a putut depăși preocupările strict filologice, pentru a realiza o reflecție generală asupra societății”. De acord și cu asta. Dacă cercetezi istoria studiului literar în Europa e greu să nu vezi că el a fost însoțit de poziționări identitare. El s-a născut de altfel dintr-una foarte zgomotoasă, care e cea naționalistă și a reverberat de fiecare dată la deplasări politice, în mare parte pentru că literatura contemporană nu rămâne niciodată indiferentă la ele; până și când tace în privința lor, tăcerile ei devin sonore. Uneori, când conservatorii spun „această literatură este politică” ce vor să spună de fapt este că „această literatură mă confruntă cu o realitate pe care nu vreau s-o afirm”, și nu că „refuzul meu este estetic”. Pentru că, în fapt, foarte multe lucruri sunt politice, chiar și cele care n-o caută: biologia darwinistă e politică pentru creștini, fiindcă oferă o explicație mai plauzibilă a trecutului și le răpește legitimitatea, de pildă. Contestarea criteriului estetic pe baze strict filozofice e politică pentru critici români din generații vechi fiindcă le spune: „n-aveți dreptate să refuzați alte abordări ale obiectului estetic” și tot așa.
4. în fine, și poate secundară, dar o pun aici pentru că e ce încearcă și subsemnatul să facă în spațiul acestei cronici de trei ani încoace: întoarcerea sau instituirea, mai degrabă, a unei culturi științifice a argumentului; explicit, în carte pentru ea nu pledează decât Christian Moraru și pe alocuri ceilalți, dar Moraru îi face o apologie plauzibilă, deși poate prea abundentă lexical pentru ce-și propune: și anume o retorică care încearcă să convingă logic. Critica literară, scrie el, este într-o „recesiune argumentativă”; ce-o susține nu e deliberația, ci „autoritatea”. În alte cuvinte, scopul unei „ecologii deliberative” este să producă consens dialogic într-o comunitate de oameni care împărtășesc rutine profesionale, pe când al autorității este „autopoieza perversă”, adică puterea și prelungirea instrumentelor acestei puteri. E limpede că modelul autorității personale este cel pregnant în trecutul academic românesc, dar nu-mi e la fel de limpede dacă același lucru mai e valabil acum. But the point is well made: ce profesionalizează cu adevărat e argumentația, dar argumentația presupune că te muncești cu ideile celuilalt în termenii lor și ca atare că deschizi spațiul acestei conversații spre ceva mai mult decât refuzuri suverane din vârful stiloului.
Cine le știe celelalte cărți înțelege că autorii înșiși, mulți dintre ei, sunt produse ale sistemului de cercetare pe care-l condamnă; întotdeauna revoltele veritabile vin dinăuntru, oricum. Cine nu le știe poate s-o vadă din câteva detalii mai degrabă ironice: cum ar fi că încă folosesc retorica eseisticii de foileton (mai ales Terian și Dumitru). Ar fi fost mai bine dacă n-ar fi crezut despre ei înșiși că sunt printre puținii care văd aceste schimbări și le cer, și mai bine dacă ar fi scris articole mai reci și în ton cu așteptarea autoimpusă de a refundamenta critica pe un stil mai profesionist, în loc să-și numere unii altora titlurile scrise greșit prin dicționare sau citările. Cu puține excepții, articolele sunt toate credibile, deși se mai vede pe ici, pe colo că nu orice import teoretic e bine înțeles și că nu orice teorie e bine integrată (o să cădeți de acord cu mine că să ai o bibliografie și s-o înțelegi sunt lucruri diferite). Sunt trei articole foarte bune însă, Goldiș și Adriana Stan (no surprise there) și unul care, pe lângă bun, are meritul că mai e și interesant, al lui Baghiu.
Pentru o nouă cultură critică românească este în mare o carte de româniști și pentru româniști, așa că nu-ți vine întotdeauna să aplauzi cu entuziasm ingenuu toate turnurile acestea de parcă ar fi mari revelații; dacă vii la ea dinspre teorie sau istorie intelectuală, multe dintre cerințele ei par de ordinul evidenței, așa că poți să fii de acord cu toate punctele astea de vedere și cred că sunt binevenite. Dar: cearta cărții cu presa literară, cu foiletonul și eseistica, cu Manolescu și Simion e mai degrabă o ceartă cu trecutul – revistele literare nu mai au mai mult de 5000 de cititori fideli și numele lor odată emblematice nu mai trec în noile medii, iar vechile autorități sunt defuncte nu doar simbolic. Ce nu se menționează și poate că ar fi trebuit menționat este că, dincolo de proasta lui utilizare în critica de modă veche, textul public, fie că e editorial sau cronică sau eseu, rămâne un act democratic. Eseul este participarea la dialogul social și are, dintre reacții, deschiderea cea mai mare către cititor. Mi-e greu să văd de ce ar fi în ultimă instanță atât de onorabil ca un intelectual academic să se dezică de această funcție comunicativă. Intelectualul umanist a avut mereu această dublă funcție – pe de o parte de cercetare de adâncime, pe de alta de comunicare. Și mai ironic e că se cere celor mai abili mânuitori ai limbajului public, care sunt literații, retragerea în sanctuarul academic într-o perioadă când tocmai discursul public ar avea nevoie de oameni care să-l susțină și să-l ferească de extreme. Sau că se cere o analitică mai aplicată a ideologiilor literare, când tocmai cele publice nu trebuie să rămână necontestate. Aceasta e tensiunea cea mai mare a cărții, altfel lăudabilă prin intenție și exercițiu, și din păcate autorii n-o rezolvă. Se prea poate ca în cele din urmă profesionalizarea de elită care se cere aici să creeze efecte de contagiune sistemică care să responsabilizeze, prin generații viitoare de studenți, discursul critic public pe termen lung, dar e mai probabil de fapt să se creeze, cum se creează de fiecare dată, două ecologii diferite, una universitară care nu mai știe cum să ajungă la cetățean, și alta publică care crede că cea universitară e pierdere de vreme polisilabică.
Imaginea principală preluată din arhiva Fortepan.
