Expoziția „Peisaj Deschis ACUM!”, care a avut loc la Moara Veche din Hosman, lângă Sibiu, celebrează ecosistemul din Podișul Hârtibaciului – cu movile, biserici fortificate și peisaj mozaicat, unde muncesc țărani originari și țărani nou-veniți, ca meșteșugari, mici agricultori sau mici antreprenori; în egală măsură, „Peisaj deschis ACUM!” acuză marea problemă din regiune: land grabbing-ul. Expoziția arată cum frumusețea zonei e dată și de rafale de pene ale păsăretului local, și de multele flori de câmp, dar și de sinergia luptei pentru dreptate a micilor agricultori și roadele acestora. Conceptul expoziției e semnat de Marlene Herberth, împreună cu Magdalena Menzinger și Forumul Peisaj Deschis, o federație de asociații locale și naționale, care susține și promovează peisajul deschis din zonă.
Gazdele expoziției de la Moara Veche s-au coalizat în Asociația Hosman Durabil, un mic colectiv autogestionat, cu o componență internațională. Misiunea asociației e o existență apropiată de natură și de viața satului și o pun în practică prin activitățile de la moară, o brutărie, inițiativa Hârtibaciu Nature Tours, prin care dorește să atragă vizitatori, și multe altele. Colectivul de la Hosman face parte mișcarea cooperativă Pro Longo Maï, fondată în 1973, care grupează mai multe comunități rurale din Franța, Elveția, Germania, Austria, Ucraina și Costa Rica. Plecând de la un ideal al autogestionării ca alternativă la industrializare și mecanizare forțată, organizația pleacă de la principiile că membrii sunt egali și problemele sunt decise în comun, iar în cazul în care o filială nu poate să se susțină financiar singură într-un moment, este ajutată de organizație. Moara Veche este, la rândul ei, un loc cu ceva reverberație politică: primele întruniri ale partidului român de stânga Demos au avut loc aici, iar fondatorul asociației, Joachim Cotaru, colaborează cu Eco Ruralis, „asociația țăranilor și țărăncilor din România” într-un efort de simplificare a fiscalității pentru micii agricultori. Conștiința activităților celor de la Hosman Durabil, dar și a prieteniilor pe care le construiesc, vine din faptul că în România trăiesc 5 milioane de țărănci și țărani – în cele mai multe cazuri, o familie de la țară care deține ferma sau exploatația proprie. Asta face ca 31,8% din fermele din UE să se afle în țara noastră, de unde rezultă și că cei mai mulți țărani din Europa trăiesc în România. ”Aceste voci nu sunt reprezentate de niciun partid la ora actuală, nu au prea mult loc la proteste, iar alianțele posibile pe care le pot face sunt prea puțin cunoscute”, declară Cotaru.
Vernisajul expoziției „Peisaj Deschis ACUM!” a fost ca o pictură compusă din multiple acțiuni ale participanților, amestecați printre localnicii romi și români ai satului și vizitatorii expați, localnici ai satelor vecine. Printre micile degustări la iarbă verde, de miere de orice fel, de la salcâm la rapiță, întinsă pe brânza proaspătă de bivoliță sau oaie, la rândul ei pusă pe pâinea săsească de, nu puteai să nu te bucuri de patronajul vremii bune și al Munților Făgăraș, care când nu se văd după dealuri, când se văd din plin, în toată vigoarea lor.
Expoziția „Peisaj Deschis ACUM!”, care a avut loc în primăvara acestui an, pornește de la diversitatea peisajului din Podișul Hârtibaciului, cu cea mai bogată floră pe 10mp din lume (există floră mai bogată pe suprafețe de alte dimensiuni, dar nu și pe aceasta; în perimetrul de aici se pot găsi până la 98 de specii de plante vasculare) și de la aspectul special al „peisajului mozaicat” din regiune, care păstrează, atât cât mai poate, micile parcele agricole, buruienile care cresc între ele, fânețele, potecile. Față de alte zone din Europa, un asemenea peisaj încă există aici, pentru că a stat departe de agricultura industrială. Peisajul, întreținut de generații și generații de mici fermieri, care se dovedesc mai eficienți decât coloșii industriali și care trăiesc fără subvenții. Toate astea printr-o muncă grea, manuală, care știe că trebuie să și omită lucrul anumitor parcele de pământ.
Secțiunea din expoziție care vorbește despre ceea ce neliniștește, despre „dușman”, s-a desfășurat în camerele și curtea morii vechi. „Dușmanul” este land grabbing-ul practicat de fondurile de investiții din Elveția și Liechtenstein, precum Agrarinvest, care colonizează împrejurimile a sate întregi. Problema a început cu migrația în masă a sașilor din România în anii ‘90. Aceștia fuseseră cei mai mari proprietari de pământ din regiune, astfel încât au lăsat în urmă și cele mai mari parcele. „Această situație a făcut loc fondurilor de investiții să apară și să comaseze parcele în bucăți de teren mai mari ca locuri de păscut pentru vite Angus, loc pentru cultivarea furajului pentru acestea sau pentru monoculturi de porumb”, îmi prezintă situația una din membrele comunității, peisagista germană Viktoria Luft.
Crearea acestor parcele mai mari de pământ și acțiunile fondurilor de investiții, care se bucură de subvenții și acționează inclusiv în politica locală, formează un mediu tot mai ostil pentru micul agricultor. La momentul de față, interesele acestuia nu sunt reprezentate, e forțat să înțeleagă o legislație și o fiscalizare tot mai stufoasă și nu are o voce în rândul protestelor agricultorilor. Parcelele mari de pământ și monoculturile precarizează micul agricultor, scade calitatea hranei a la long, dar mai ales traumatizează ireversibil peisajul. Avantajul României față de alte țări europene rămâne acel „peisaj mozaicat” amintit mai devreme. Acesta nu doar că face mâncarea mai gustoasă, dar și găzduiește un ecosistem bogat, cu acvile și urși.
Însă ecosistemul e pus în pericol de parcelele mari, care se tot înmulțesc și în unele cazuri au ajuns să înconjoare integral sate, cum se întâmplă în cazul localității Ghiarda Veche. De pe dealurile satelor se pot vedea cu ochiul liber diferențele de peisaj dintr-un loc într-altul. Parcelele, apărute ca urmare a unor „portițe” din legislația prea laxă, se întind uneori fix peste coridoarele ecologice prin care ar fi trebuit să treacă neîngrădit ursul, căprioara sau vulpea. Acum, gardurile electrice ale parcelelor dirijează animalele către a tranzita prin sat. Odată ce animalul s-a electrocutat, acesta va ține minte pe unde e nevoit sa o ia, iar pe lângă gardurile electrice aproape că se formează „șosele” prin iarbă, de la pașii numeroaselor viețuitoare.
Am văzut asta în expoziție, în proiecțiile cu imagini surprinse de camerele de supraveghere puse de conservaționistul scoțian Joseph Campbell England și editate de Martin Wallman. Lupi, șacali, căprioare, urși, bursuci, jderi, râși încearcă să o ia pe sub, chiar prin sau pe lângă gard. În drumul prin încăperile morii un craniu de urs găsit primește pe vizitatori. Într-o altă încăpere, în care se aud vocile țăranilor afectați, sunt înșirate pancarte de la proteste împotriva land grabbing-ului, primite de la Ecoruralis și Declic. De pe una dintre ele, un urs amenință: „Jos cu gardurile!!! Sau vin în satul tău!!”.
În curtea morii se află o bucată din gardurile electrice care împânzesc zona, precum și sculptura lui Cristian Crestincov, The After-effect, compusă dintr-un balot de fân de care sunt prinse cranii colorate de animale găsite. Lucrarea vorbește despre scăderea valorii fânului realizat tradițional, în favoarea silozului potențat în proteine, dar sărac în alți nutrienți. Fenomenul se întâmplă pe fondul intensificării creșterii de vite Angus, în defavoarea unor culturi diverse, a unui ecosistem mai bogat, și duce la stingerea ciurdei sătești. Tot de vita Angus se plânge și Dan Perjovschi pe peretele albastru al curții.
În șură se află „soluția” – ce avem deja și ce putem împuternici. Pe lângă omagiul adus locuitorilor care lucrează pe Valea Hârtibaciului, expoziția conține secțiuni care onorează peisajul mozaicat, peisajul arborilor și peisajul de lut. Fiecăruia dintre aceste peisaje îi revine câte o pasăre, ale cărei pene au fost aranjate și înrămate de ornitologul Joe England: acvila țipătoare mică pentru peisajul mozaicat, gaița pentru cel al arborilor și prigoria pentru peisajul de lut. Dintre acestea mă voi opri asupra acvilei țipătoare mici. Din toate exemplarele din lumea ale acestei păsări de pradă, 10% trăiesc în Podișul Hârtibaciului. Dar până și în această zonă se poate observa extincția speciei, pentru că dușmanii prădătoarei sunt monocultura și supra-pășunatul. Între micile parcele de pământ se află suprafețe acoperite de flori de câmp și buruieni care sunt casa rozătoarelor. Rozătoarele n-au unde să trăiască, în lipsa acestor delimitări, iar acvila nu își mai găsește hrana.
Peretele aranjat de Joe England e spectaculos ca o rafală din pene. Ornitologul a „recompus” păsările din pene sau pur și simplu a lăsat să se desfășoare penele celor găsite moarte pe drum, penele lăsate în urmă de prădătoarele care le-au consumat cadavrele sau pene căzute. Au fost reprezentate cucuveaua, bufnița, huhurezul mic și mare, vrabie, fazan. prigoriile sau gaițele. Rafalei de pene îi este asociată înșiruirea de flori de câmp desenate de Ștefan Câlția, Calea cu ierburi.
Un detaliu simpatic din expoziție este colecția de „țigle de sfârșit de zi” de pe case, decorate așa cum se fac în zonă. Ultima țiglă realizată de meșter într-o zi primește o decorațiune specială, gravată cu un cui sau o așchie – pe lut e desenat un balaur, un pom al vieții, o floare sau o glumă. Suspendată deasupra expoziției din șură se află lămpile realizate de meșterii locali, câte una dintr-un material lucrat în mod specific: sticlă, sorg pentru mături, țesătură roșie, lemn și cupru.
Dacă interiorul șurei e plin de pene și cuiburi, pe gardul curții din spate apare un șir de contururi de păsări din metal, aceleași din Podișul Hârtibaciului. Curtea din spatele șurei, o mică livadă, funcționează ca un spațiu „statistic”, în care e enunțată diversitatea plantelor din regiune. Sunt expuse diagrame cu fauna, flora și păsăretul zonei și descrise fenomene precum perturbarea solului de către animale. Un lucru curios este o mica parcelă, unde e expusă o colecție de pancarte care menționează firma producătoare de semințe pentru iarba nouă, potențată cu proteine, mai verde, dar cu mai puțini nutrienți. Asemenea pancarte sunt așezate în teren acolo unde o astfel de iarbă a înlocuit-o pe cea originară.
Expoziția se desfășoară ca o celebrare a activismului pentru pământ, pentru posibilitatea unei vieți țărănești neafectată de interese mari, cu rezultate meschine. Totodată, expoziția laudă ceea ce pământul și mâna omului din zonă poate să dea: fagurele, sucul de mere, brânza, mierea, glaja, hainele din lână, coșuri și mături împletite din nuiele de salcie slăbatică, vaza de cupru. Exponatele îi laudă atât pe cei care le fac, țărani, artiști, meșteri, și cât și lumea non-umană, care are loc să trăiască și să îmbogățească pământul la rândul ei.
Acțiunea grupului de la Hosman este un strigăt de ajutor pentru viața la țară. Și totuși mulți oameni, chiar din regiunea lor, au o legătură alienată cu pământul. Unii nu mai știu să-l cultive și își doresc să plece, să devină orășeni, poate în altă țară. Este drept că statutul lor de țăran este atacat de marile interese private, care îi pândește ca să le ia pământurile și îi precarizează până atunci. Dar, dincolo de percepția justă privind distrugerea ecologică și temerile care pot apărea ca urmarea a schimbărilor din producția agricolă, oare firea umană, care vrea mai mult și altceva, nu duce de la sine către stingerea unui peisaj precum cel din zona Hârtibaciului? Chiar dacă asociații precum Forumul Peisaj Deschis doresc să ofere o platformă pentru meșteșugari, agroturism, mici antreprenori și mici agricultori, cât de mulți oameni pot face asta? Și cât de mulți pur și simplu n-ar alege să plece?
„Peisaj Deschis ACUM!” este și un gest de recunoaștere pentru partenerii și vecinii non-umani ai țăranilor. Dar e nevoie de tot mai multe gesturi ca acestea, pentru a înțelege amplitudinea fenomenelor care ne pândesc și a-i împuternici pe cei care se angajează în această luptă.
Fotografie principală de la vernisajul expoziției, cu lucrarea „The after-effect” de Cristian Crestincov. Fotografii de Magdalena Menzinger.
