Doi tineri stau față-n față, sub privirile răbdătoare ale altor bărbați. Unul flutură în aer un bici, celălalt îi așteaptă loviturile. Sub ei, mai multe femei își unduiesc gâturile cu ochii închiși și dansează. Sunt la Muzeul Satului și mă uit la două dintre fotografiile expuse, care surprind ritualurile ceremoniei de căsătorie ale tribului Shenabla, din Sudan. Aparatul foto pare să fi surprins chiar liniștea de dinaintea furtunii emoționale, momentul în care corpurile participanților la ritual devin grațioase și violente în același timp. Femeile imită cămilele, iar bărbații își șlefuiesc rezistența fizică. 

Până pe 4 august, Muzeul Satului din București găzduiește expoziția Nisip în ochii mei. Momente sudaneze (Sand In My Eyes. Sudanese Moments), proiectul de fotografie și istorie orală al cercetătoarei Enikö Nagy. Am stat de vorbă cu autoarea despre nevoia de a recupera și proteja valoarea unei culturi, pentru a nu fi înghițită de evenimentele politice care au cucerit internetul și ecranele noastre.  

 

„Fii ca arborele de santal: înmiresmează până și toporul care te doboară!”

În acest moment, Sudanul este copleșit de conflictele dintre forțele conservatoare și cele democratice, de protestele care durează de luni de zile și de dictatorii care-și schimbă locul între ei și își aruncă cetățenii în apele Nilului. Anul trecut, mii de oameni au început să ocupe străzile capitalei Khartoum și i-au cerut demisia președintelui Omar Hassan Ahmad al-Bashir. Dictatorul, care a guvernat țara timp de 30 de ani, a fost găsit vinovat de genocid în regiunea Darfur, unde au murit 300 000 de oameni. În primăvara asta, al-Bashir a fost arestat, dar în locul lui a venit generalul Mohamed Hamdan, adică cel care l-a ajutat să comită genocidul.

Pe Enikö Nagy am cunoscut-o când își agăța singură fotografiile și textele în sala „Dimitrie Gusti” a Muzeului Satului. S-a născut în 1979, la Brașov, într-o familie de maghiari, dar a crescut în Germania, unde s-a angajat în industria umanitară. A lucrat pentru UNESCO și a fost editor la o revistă pentru drepturile femeilor în Sudan, unde locuiește de zece ani. În 2014 a scos o carte de 800 de pagini cu fotografii, poezii și proverbe culese din comunități și triburi sudaneze, pe care le-a cunoscut de-a lungul unei călătorii de 30 000 de km. Pe 3 iulie a avut loc vernisajul expoziției la București.

Selecția de fotografii începe cu momente surprinse dimineața, în grupurile de nomazi, și se închide seara, la apusul soarelui, cu comunitățile statornice. Fiecare fotografie e însoțită de un proverb sau poem care îți împărtășește din filosofia de viață a grupului respectiv. Nomazii care călătoresc dintr-un colț al naturii în altul prețuiesc mediul înconjurător și își adaptează filosofia la el, pe când statornicii au dat sens lucrurilor pornind de la bucata de pământ moștenită de la strămoși, pe care o stăpânesc și o muncesc.

Pe prispa uneia dintre casele rurale ale Muzeului Satului, cercetătoarea mi-a povestit cum a încercat să înțeleagă, prin fotografie și istorie orală, stilurile de viață și ritualurile sudanezilor, care au drept valori diversitatea și comuniunea cu celălalt, în ciuda sistemului politic violent.  

„Dacă vrei să trăiești fără necaz și să ai noroc din belșug,
Onoarea ta să rămână neîntinată,
Limba ta să nu scoată niciodată la iveală secretele altora!
Tu însuți ai secrete, iar limbă au toți oamenii.
Dacă ochii îți dezvăluie defectele fratelui tău, acoperă-i și spune: O, ochii mei!
Toți oamenii au ochi!
Poartă-te milos cu oamenii și iartă-l pe acela care te atacă.
Iar când e să te duci, du-te cu onoare!”

Cum ți-a venit ideea proiectului?

Prima oară am plecat în Sudan în 2006. Lucram pentru Serviciul German de Dezvoltare și, timp de doi ani și jumătate, am consiliat organizațiile ne-guvernamentale din mediul rural. Pe atunci, industria umanitară era construită în jurul ideii că noi, europenii, mergem în Africa să-i ajutăm și să-i educăm pe oameni, pentru că țările din Africa sunt sărace și au nevoie de ajutor.

N-am găsit oameni neputincioși acolo. Am întâlnit negustori, bancheri, crescători de cămile, locuitori ai pădurilor, ai malurilor Nilului, și fiecare dintre aceste grupuri are propria filosofie de viață. Spre exemplu, pentru comunitățile nomade, viața înseamnă schimbare și mobilitate, altfel rămâi blocat. Nu poți învăța dacă rămâi tot timpul în același loc, nu poți deveni tu însuți. Pleci cu toată familia, cu toată bogăția, după tine. Tot ce ai mai drag e tot timpul cu tine, de aceea nomazii nu strâng multe bunuri. Pentru ei, consumerismul nu e o problemă, nu se confruntă cu colectarea bunurilor și cu logistica menținerii și protejării lor: sisteme de alarmă, asigurări. Nomazii au un simț al libertății foarte dezvoltat.

Când mi-am terminat treaba în industria umanitară, în loc să mă întorc acasă, m-am hotărât să scriu o carte despre aceste comunități. De-a lungul anilor petrecuți în Sudan, am tot dat peste oameni care voiau să-și vadă țara dintr-un alt unghi, așa că mi-am făcut o echipă: un pictor, un actor și doi doctori care ni se alăturau din când în când.  

Una dintre criticile aduse occidentalilor e că judecă alte culturi prin prisma propriilor valori. Tu ai reușit, în documentarea ta, să eviți privirea occidentalului?

Sunt cercetător în științe sociale, așa că sper că am un nivel ridicat de neutralitate în felul meu de a mă uita la lume, chiar dacă nu aprob anumite obiceiuri culturale. Nu există doar o cale bună și una proastă. Să trăiești printre oameni care provin din culturi diferite te ajută să realizezi asta. Eu m-am născut în România, am crescut în Germania, iar ultimii zece ani i-am petrecut în Sudan. Stilurile diferite de viață sunt ca un punct de referință, o oglindă care te ajută să-ți amintești că, în Europa, nici noi n-am fost de la început cei care suntem azi.

Cred că atunci când vorbim de abuzuri și victime e mai greu să nu te gândești la drepturile omului.

Nu există societate în care să nu găsești obiceiuri pe care să le condamni. În Germania și România, avem persoane fără adăpost, avem violență domestică. Faptul că vedem problemele astea în altă parte ar trebui să ne ajute să le demascăm pe ale noastre, nu să-i arătăm pe alții cu degetul.

A fost dificil să-i faci pe oameni să se deschidă în fața ta?

Partea asta a călătoriei n-a fost niciodată dificilă. Pe durata celor nouă luni de teren, am locuit mereu în casele, colibele și corturile oamenilor. E un imperativ social și religios pentru sudanezi să fie ospitalieri cu musafirii. Ei cred că există un motiv bine întemeiat pentru care te-au cunoscut într-un moment anume din viața lor. Musafirii aduc schimbare și noutate în căminul familial. Toți vor să te ia acasă, să te hrănească, iar când pleci, să-ți dea cadouri.

La expoziție, mi-au captat atenția femeile pe care le-ai fotografiat la o ceremonie de căsătorie din comunitatea Shenabla. În dansul lor, imitau cămilele, ca și când ele însele ar fi niște animale domestice. Din observațiile tale, care crezi că sunt cele mai urgente probleme ale femeilor din Sudan?

În comunitatea Shenabla, cămilele sunt un simbol al vieții și al frumuseții. Întreaga lor viață se învârte în jurul acestor animale. De ele au grijă băieții tineri din comunitate, pentru că e nevoie de multă forță fizică să le stăpânești. O femeie însărcinată n-ar putea să facă asta. În societățile tradiționale, apropiate de natură, femeile au grijă de gospodărie, de copii, de bătrâni, pentru că are sens în acel context. Bărbații străbat distanțe lungi ca să vândă cămile în Libia sau Egipt. Ei lipsesc de acasă cu săptămânile, așa că femeile au o oarecare independență în a conduce treburile casnice, chiar dacă bărbatul e considerat în continuare capul familiei.  

La fel ca Sudanul, România și multe alte state europene provin din culturi patriarhale. Sudanezii au cunoscut și matriarhatul în trecutul lor, când reginele Africii se băteau cu romanii. Modul în care drepturile femeilor au fost desființate în ultimii 30 de ani contrazice cultura sudaneză. Sunt schimbări făcute de regimul politic: legi care le interzic femeilor să intre în clădiri publice fără să-și acopere capul cu un batic sau hărțuirea crescândă la care sunt supuse dacă nu respectă noile reguli.

În timpul documentării, ai prins ruptura Sudanului de Sud de restul țării, în 2011. Cum s-a simțit momentul ăsta istoric?

S-a simțit ca și când ai pierde o parte din corpul tău. La nivel cultural, nu poți separa aceste regiuni. Oamenii sunt obișnuiți să locuiască împreună, dar politica din acea perioadă încerca să scoată mereu în față diferențele dintre ei, pe un fond social al inegalității de șanse. După despărțirea de Sudan, locuitorilor din Sud le-a fost interzisă prin lege munca în țara de proveniență, așa că au plecat.

În cultura sudanezilor vei găsi ritualuri de împrietenire între triburi. Spre exemplu, în comunitatea Kau din munții Nuba, aflată la 60 de km de Sudanul de Sud, locuiește un kojour, un vindecător tradițional și un om al spiritualității, cam cum e preotul pentru noi. Când un nou rege e încoronat în tribul vecin de peste graniță, Shilluk, e chemat să stea câteva zile în casa acestui kojour din Kau. Acolo face mai multe ritualuri, primește binecuvântări și o soție. Apoi se întoarce acasă și-și începe domnia. Mariajul a fost mereu un mijloc prin care tribul vecin își devenea frate.

Ce așteptări ai de la acest proiect? Ce speri să stârnești în oamenii care văd expoziția și îți citesc cartea?

Sper că va ajuta alte țări, cum e țara în care m-am născut, să-și vadă propria diversitate cu un ochi iubitor, nu ca pe un obstacol. Unul dintre motivele pentru care părinții mei au plecat din România a fost că maghiarii, la fel ca sașii, nu duceau o viață bună acolo.

Aveai 9 ani când ai plecat din România. Cum ai fost discriminată cât ai stat aici?

Îmi amintesc că școlile în limba maghiară erau închise, iar oamenii se încruntau când vorbeai ungurește pe stradă. Chiar și acum, când vin din Sudan, văd încruntarea asta. La Brașov, m-am gândit să invit publicul să vină la vernisaj în costumul popular al etniei din care face parte, să sărbătorim împreună diversitatea. Dar m-am răzgândit, pentru că anumite porturi populare stârnesc conflicte aici.

Poți să-mi povestești un moment deosebit, care te-a marcat pe teren, în Sudan?

Odată, am avut privilegiul să primesc în dar lancea unui șaman. Mi-a permis să-i documentez ritualurile în comunitate: cum se îmbrăca, cum se pregătea pentru culesul recoltelor. Cadoul l-am primit tot în cadrul unui ritual, altfel n-ai voie să atingi obiecte sfințite cu puterea lui. În alte locuri, am primit amulete protectoare. Sudanezii obișnuiesc să se binecuvânteze. Cred că au puterea să-ți transfere o anumită energie. În trecut, și noi obișnuiam să facem asta.

Cum au reacționat sudanezii când le-ai spus că vii din Europa?

Sudanezii au prejudecățile lor despre lumea occidentală. Cele pozitive pe care le-am auzit erau despre Germania: „Oh, ce tare că o aveți pe Angela Merkel!” sau „Ce tare e echipa de fotbal Bayern-München!”. Apoi mai sunt cele negative: că noi, europenii, divorțăm des, nu ne respectăm bătrânii pentru că-i ducem la azil și ne pierdem credința în religie. Dar interesul pentru cunoaștere era de ambele părți.

Care crezi că e lecția cea mai valoroasă pe care ai învățat-o de la ei?

Am învățat că, deși ne pierdem capacitatea de a ne conecta în lumea europeană modernă, totul e conectat între noi. Noi, europenii, am uitat că viețile tuturor făpturilor sunt într-o relație de interdependență. Ce pățește unul, pățesc toți. Am învățat să ascult mai bine și să văd aceste conexiuni din lumea înconjurătoare.

Care e reacția cea mai ciudată pe care ai primit-o de la primul vernisaj și până acum?

E mereu ciudat să văd oameni surprinși că țara asta are și o cultură, pe lângă climatul politic. Dincolo de asta, sunt foarte fericită când sudanezii îmi zic: pe noi înșine nu ne-am văzut niciodată atât de frumoși. Printre noi toți e răspândită această paradigmă conform căreia anumite țări nu au un cuvânt de spus în lumea asta, ca și când n-ar avea nimic de oferit. Cred că în paradigma asta trăiesc și țările din Europa de Est. Acolo, oamenii nu cred că sunt atractivi în comparație cu occidentalii. Iar asta le blochează dragostea față de propriile resurse. Dacă nu avem voie să ne percepem pe noi înșine ca valoroși, atunci ce ne mai rămâne? Ce ne mai rămâne dacă învățăm că ce au alții e mai atractiv, iar noi nu valorăm nimic? Când cineva începe să fotografieze viața în rutina ei de zi cu zi, fără momente spectaculoase, se recuperează din valoarea aia.

Dacă vreți să răsfoiți cartea lui Enikö Nagy, o găsiți la expoziție, la Muzeul Satului, până pe 4 august.

Foto credits: Andrei Cîmpeanu pentru Muzeul Satului.
Cover de aici.