Volumul de povestiri Pe cine iubești mai mult, publicat în colecția N'autor a editurii Nemira, prezintă intersecțiii dintre generații și perspective, dintre anii ’90 și prezent, purtând cititorul prin mai multe experiențe și întâmplări care țin de maturizare, dragoste și viață.
Uite niște gânduri despre carte de la Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor:
„Un volum de proză scurtă sub semnul unei întrebări care planează deasupra fiecărui personaj, într-o formă (chiar și directă) sau alta, întrebare care, pe cât de uzuală ori puerilă poate părea, pe atât de spinoasă e. Pe cine iubești mai mult?, așadar, e o carte a alegerilor, a ezitărilor, a insinuărilor, a luptelor mocnite, a interiorităților, a fisurilor și a nuanțelor, a adevărurilor care mustesc dincolo de spațiile albe. O carte a granițelor, dacă vreți, numai că nu (doar) cele geografice, ci (mai ales) cele emoționale și mentale. O mișcare de revoluție nu a pământului, ci a poveștilor și a oamenilor, care se plimbă de colo-colo, prin propriile vieți și prin viețile altora. Un debut care, prin construcție, forță și stil, anunță o voce proaspătă și memorabilă în literatura română contemporană.”
Autoarea Mihaela Buruiană s-a născut în 1980, la Focșani, și este licențiată a Facultății de Limbi Străine, secția Engleză-Franceză, modulul de traductologie, din cadrul Universității „Al. I. Cuza“ din Iași. E traducătoare literară (a tradus în jur de 50 de cărți de ficțiune și non-ficțiune, pentru adulți și pentru copii) și cititoare pasionată (despre lecturile ei mai povestește pe pagina de Facebook Palimpsest).
După mulți ani de citit, tradus și scris despre cărțile altora, a început să scrie propriile povești. A urmat câteva cursuri de creative writing și a publicat povestiri în Literomania, Revista de povestiri și Revista „Familia“. Pe cine iubești mai mult?, apărut în colecția n’autor, este volumul său de debut.
Ștefana scutură din cap, să alunge amintirea. A fost o idee proastă să se întoarcă fără el. Doar știa că o să-i fie greu. Dar tocmai de-asta a și vrut să vină. A fost ca un fel de pariu cu ea însăși: voia să vadă dacă poate să-și revendice locul ăsta, odată iubit de amândoi, să-i rămână ei, la fel cum i-au rămas și apartamentul, cărțile, câteva mobile și un amalgam de sentimente pe care încearcă să le descâlcească. I-a fost totuși teamă să stea singură, așa că a luat-o cu ea pe vară-sa, care are propriile rușini și vini de rezolvat și la care încă nu știe cum să se raporteze. Erau ca două surori înainte, dar între ele s-a schimbat ceva, n-ar ști să spună cu exactitate ce, însă e o tensiune în aer, o fragilitate, o îndoială amenințătoare și dureroasă care ticăie ca o bombă cu ceas. Ștefana îi dă târcoale cu atenție, să nu îi deranjeze mecanismul complicat, deși uneori îi vine să o detoneze odată și să scape de toate. Două epave, asta sunt amândouă, dar poate că, dacă au eșuat amândouă aici, o să se repare cumva una pe alta.
Acum merg umăr la umăr pe drumul șerpuit și, ca să spargă tăcerea, Ștefana o întreabă:
- Îți place? Ai obosit?
Liliana face o mișcare vagă din cap, aprobând și negând totodată:
- Îmi place. E liniște. Când văd vacile și caii, mi-aduc aminte de casă.
E un soi de melancolie în vocea ei, dar mai e ceva, o oboseală, o reticență, o teamă de a nu spune sau face ceva greșit. Ștefana aproape că urăște fragilitatea asta, care o obligă să se poarte cu atenție, nu cumva s-o spargă. Dar cu propriile cioburi ce face?
- Doar că noi în sat nu avem mare, vine parcă de nicăieri replica Lilianei, după atâta timp, că Ștefana și uitase despre ce vorbeau.
Liliana tocmai a terminat clasa a zecea. Când a venit să stea la ei, la început de liceu, era o adolescentă cuminte și tăcută, ușor stingheră, dar hotărâtă să lase în urmă fata de la țară. După aproape doi ani, Ștefana vede o altfel de tăcere pe fața ei, una izvorâtă dintr-o maturitate sosită prea devreme. Pare că trăiește undeva, în lumea ei, în care cei din afară nu reușesc să pătrundă. Ca să afle, Ștefana trebuie să procedeze cu grijă, să pună întrebările potrivite, să aibă răbdare. Și, mai ales, să nu o judece. Să nu o învinuiască. Or asta îi este foarte greu. Uneori, îi vine s-o scuture și să strige la ea: De ce nu mi-ai zis nimic? Alteori, se întreabă dacă e posibil ca inocența aia să fie numai de fațadă, însă respinge gândul imediat. De cele mai multe ori, ar vrea să se scuture singură: Cum de nu ai observat? E greu să împartă vina, când, de fapt, sunt trei oameni implicați, fiecare cu versiunea lui și cu partea lui de responsabilitate.
Cumva, Sulina este locul ideal în care să-și lingă rănile. E așa un amestec de vechi și nou, de ruine și anticipare, de abandon și descoperire, încât în toată degradarea orașului fantomă este și o frumusețe aparte, care se arată doar ochiului dornic s-o vadă. Aseară, când, într-o doară, ca să mai anime plimbarea pe faleză, i-a împărtășit observațiile ei Lilianei, fata i-a răspuns cu un citat: „Din bube, mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Ștefana a privit-o mirată, nu se așteptase la versuri, dar Liliana a adăugat jenată că studiase recent Arghezi la școală și că îi plăcuse mesajul. Ștefana și-a zis că asta trebuie să facă și ea. Din toată mizeria în care se scălda de atâtea luni, să caute cu tot dinadinsul ceva bun de care să se agațe și care să o ajute să meargă mai departe. Să le ajute. Pe amândouă. A tăcut însă. Discursurile motivaționale nu păreau să-și aibă rostul atunci și acolo. În schimb, a cumpărat două înghețate la cornet și s-au așezat pe o bancă, pe malul Dunării, să le mănânce cu ochii la bărci.
Azi-noapte nu a reușit să doarmă. S-a perpelit până în zori, când a răsuflat ușurată că nu mai trebuie nici măcar să încerce. A făcut o cafea, a trezit-o și pe Liliana și au plecat devreme spre plajă. Au parcurs aproape tot drumul în liniște, și pentru că fata era încă somnoroasă, și pentru că ea era tare obosită. Mai au puțin. La orizont se zărește albastrul calm al mării, iar mirosurile întrepătrunse de dulce și sărat o scot din visare. Îi arată Lilianei, zâmbind, și inima îi tresaltă. Bucuria revederii e atât de intensă încât, chiar și pentru o clipă, anulează orice suferință. Îi vine să o provoace pe vară-sa la o întrecere până la apă, dar nu se simte în stare. Trage cu ochiul la Liliana. Probabil nici ea. E în regulă, o iau încet, cu pași mici. Dar marea lucrează prin căi nebănuite: nisipul fin de sub tălpi, galbenul pal înconjurător, întrerupt de tufe verzi, aspre, țipetele cormoranilor, valurile minuscule care se sparg de țărm și promisiunea răcoritoare a apei le fac deja să se simtă mai bine.
Își aleg un loc destul de îndepărtat de centrul plajei, își așază rogojinile și se dezbracă. Ștefana observă carnea tare și sânii obraznici ai Lilianei și iar i se întunecă privirea. Recunoaște în ei tentația, înțelege de ce; chiar și așa copilă cum pare ea, vară-sa putea să fie ademenitoare. Fata însă face gesturi timide, reținute, pe care le întârzie cât de mult poate. Nu pare conștientă de frumusețea ei, chiar dimpotrivă. Ștefana își aduce aminte cum era ea în adolescență, își ura fiecare centimetru de piele și totul i se părea dizgrațios la propriul corp: prea slab, prea alb, nasul prea lung, buzele prea subțiri, ochii prea mici, nimic, dar nimic nu era cum trebuia. Acum îi vine să râdă: câte probleme își inventează omul singur și cât de neînsemnate i se par pe urmă, când se lovește de necazurile adevărate! Se întoarce cu spatele și se dezbracă mecanic, refuzând să-și vadă trupul.
Ca să-și abată gândurile, își scoate cartea. Nu prea se poate concentra, dar stă cu ochii pe pagină, încăpățânată.
- Ce citești? o întreabă Liliana și simpla ei curiozitate îi aduce în minte un val de amintiri de când îi împrumuta cărți pe care fata le citea pe furiș, ascunzându-le în coperte de caiet.
Îi arată titlul zâmbind: O vară fără bărbați, de Siri Hustvedt.
- Despre ce e?
- Hm... Despre o femeie înșelată, care înnebunește de durere și se duce în alt oraș să-și revină. Probabil n-a fost o alegere prea deșteaptă...
Pufnește în râs și se miră și ea că poate să glumească despre un subiect care până azi doar a făcut-o să plângă. Liliana se foiește. Nu știe cum să reacționeze. Adevărul e că nici ea. Se lasă în voia lucrurilor. Închide cartea cu un pocnet și întreabă:
- Hai în apă, vrei?
Fotografie principală realizată de Helena Jankovičová Kováčová și preluată via Pexels.
