A murit la Paris scriitorul și luptătorul anticomunist Paul Goma. În urma lui rămân o biografie și o operă din care nu lipsesc nici datele exemplare, nici controversele. Posteritatea lui Goma tocmai a început, e timpul pentru o retrospectivă calmă.
Paul Goma s-a născut în 1935 în Basarabia, într-o familie de învățători refugiată apoi în 1944 în Transilvania din fața trupelor sovietice. În anii ʼ50, Goma urmează Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu” – pepinieră pentru scriitorii angajați în slujba Partidului Comunist. În 1956 este arestat în contextul valului de represiune care urmează revoluției din Ungaria. Va fi deținut vreme de doi ani (Jilava, Malmaison, Gherla). Eliberat în 1958, trăiește până în 1963 în satul Lătești din Bărăgan, unde i se fixează domiciliu obligatoriu. După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, care continuă slăbirea șurubului inițiată deja de Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1964, își reia studiile filologice. Debutează în 1966 cu o proză în revista Luceafărul (condusă pe atunci de Eugen Barbu). Primul volum, Camera de alături, îi apare în 1968. Tot în ʼ68 se înscrie în Partidul Comunist într-un context special: după invadarea Cehoslovaciei de trupele tratatului de la Varșovia, Ceaușescu critică interferența în treburile interne și anunță că înarmează populația pentru a apăra țara împotriva unei agresiuni similare. Cum doar membrii de partid puteau intra în gărzile patriotice și primi arme, Goma – al cărui anticomunism general pălește în aceste circumstanțe în raport cu antisovietismul concret – face alegerea logică. Dar în 1971 – anul „tezelor din iulie”, an simbolic pentru noul downgrade al regimului comunist – Paul Goma devine un caz politic. Romanul său Ostinato, inspirat din experiența carcerală, dar scris într-un stil experimentalist care atenuează informația brută, întârzie să apară în România. (Se pare că scriitorul Alexandru Ivasiuc, și el fost deținut politic, ar fi lansat zvonul că în carte apare ca personaj Elena Ceaușescu, ducând astfel la îngroparea romanului.) Trimis în străinătate, Ostinato – termen muzical ce trimite la repetarea obsesivă a unui motiv – este tradus în germană și lansat la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt. Regimul comunist face o mișcare tactică prostească – își anulează prezența la Târg în semn de protest. Scandalul internațional este amorsat. Goma rămâne în România, izolat și supravegheat de Securitate. Prin comparație cu el, Nicolae Breban, care, aflat la Cannes în 1971 cu un film, criticase în ziarul Le Monde „tezele din iulie”, peste un an se întoarce în România și îi trimite lui Ceaușescu o scrisoare plină de scuze și plecăciuni, reluându-și apoi statutul de scriitor publicat. Goma însă nu pleacă capul. În 1976 îi apare în franceză romanul Gherla. În Occident este un moment ideal pentru anticomunism. Apariția romanului Arhipelagul Gulag de Soljenițîn în Franța provocase o schimbare de paradigmă în raportarea la comunism a intelectualilor francezi (de-a lungul primelor decenii postbelice, Les Trente Glorieuses, moda fusese una filocomunistă, fie că se raportase la URSS, la Cuba sau la China). Butoiul de pulbere pe care stă Goma în România explodează în 1977. În cuvintele Monicăi Lovinescu,
„La Praga se pregătea o Chartă, la Varşovia o Solidaritate, la Bucureşti, o voce. 1977 va fi plin de ea: Paul Goma lansează o Mişcare pentru Drepturile Omului, solidarizându-se cu Charta pragheză, dar neajungând să grupeze în jur pe cei din breasla sa. Cu rare, rarisime excepţii: Ion Vianu, psihiatru, Ion Negoiţescu, obligat sub ameninţarea unui proces de moravuri să se dezică.”
Goma este arestat și bătut. Generalul de Securitate Nicolae Pleșiță coordonează ancheta. (După 1989 Pleșiță, care n-a pățit nimic după căderea comunismului, ridicându-și pensia grasă până la sfârșit, avea să declare senin la o televiziune: „asta făceam noi”.) Însă la Paris emigrația română strânsă în jurul Radio Europa Liberă organizează contraofensiva. Protestul față de arestarea lui Goma adună semnăturile a numeroase personalități culturale, printre care comuniști sau foști comuniști: Louis Aragon, Sartre, Simone de Beauvoir, Julia Kristeva, Claude Simon, Italo Calvino. Ceaușescu cedează, iar Goma este expulzat în Franța (după ce în prealabil, în cursul anchetei – în care scriitorul susține că a fost drogat – i se smulsese o retractare.) Goma este eroul zilei. Peste ani, după ce se certaseră irevocabil, Monica Lovinescu avea să scrie în memorii:
„România s-a înscris pe harta disidenţei graţie lui Goma. Scriitorimea română care-i neagă orice talent pentru a explica de ce n-a avut ea curaj are tot dreptul să se plângă de atacurile sale nediferenţiate, înglobând bunii cu răii, mediocrii cu valoarea, curajul cu laşitatea şi sâmburii de adevăr cu bolovanii de pură fantasmare. Nu şi pe acela de a uita rolul de prim ordin jucat de Goma în acea epocă.
Oamenii pot să ne dezamăgească oricât, nu e însă o justificare pentru a le modifica trecutul. Disidenţa lui Goma a fost exemplară şi nu renunţ la nici unul dintre elogiile pe care le-am adus atitudinii sau operei sale”.
Deocamdată, însă, rezistența anticomunistă din exil se organizează în jurul lui Goma. Cărțile îi apar în traducere. Conduce colecții dedicate literaturii din Est la editurile Hachette şi Albin Michel. Nici regimul din România nu stă cu mâinile în sân. Monica Lovinescu este bătută crunt de doi palestinieni angajați de Securitate prin intermediul teroristului internațional Carlos Șacalul. Pe urmele lui Goma este trimis un asasin sau mai mulți. Dar Goma nu se sperie și își păstrează virulența. După cum relata aceeași Monica Lovinescu,
„Directorii ce s-au perindat [la Radio Europa Liberă], începând cu Noël Bernard, au încercat să-i obţină o rubrică fixă. Existau, totuşi, dacă nu cenzură, cel puţin nişte tabuuri la Europa Liberă. N-aveai dreptul să te slujeşti de un limbaj vulgar sau injurios, mai ales când te refereai la un şef de stat. Goma o ştia, i se spusese, se şi conforma la prima – a doua cronică. La a treia îl lua elanul pe dinainte şi emitea mai multe injurii decât argumente.”
În decembrie 1989 cade comunismul și în România. Într-o primă fază, Goma este celebrat ca erou. Cărțile încep să-i fie publicate în țară. Goma nu se întoarce însă în România. Consideră că i s-a făcut o nedreptate fiind expulzat și cere măsuri reparatorii: să i se restituie cetățenia română (dar fără să fie nevoit să facă o cerere în acest sens), să i se ofere locuință și o revistă. Însă cine să i le ofere? Ion Iliescu, pe care-l acuză de continuarea comunismului? Pe scurt, scriitorul își continuă din exil războiul cu comunismul. Doar că a intervenit o diferență fundamentală. Înainte de 1990, lupta sa fusese dusă pentru drepturile omului încălcate în România lui Ceaușescu. După 1989, lupta e dusă în numele moralei. Nu doar torționarii, dar toți cei care au pactizat cu comunismul – inclusiv prin lașitate – au parte de „neuitarea” pe care le-o oferă Goma. Scriitorul evocă obstinat, o dată și încă o dată, toate nedreptățile care i s-au făcut, toate complicitățile și lașitățile, toate evazionismele. Vrând-nevrând, lumea pe care Goma o cunoaște cel mai bine este cea a scriitorilor, așa că evocă cedările morale ale scriitorilor aproape mai des decât evocă faptele penale ale securiștilor și torționarilor. O eroare tactică. Altă eroare tactică este să se certe cu toată lumea, inclusiv cu foștii prieteni și aliați. Apariția unui jurnal în trei volume la Nemira în 1997 e punctul de fractură. Monica Lovinescu – fără al cărei sprijin n-ar fi existat de facto un „caz Goma” – îl acuză de falsificarea faptelor în jurnale și declară că regretă că l-a cunoscut. Nici cu editurile din România Goma nu are o relație prea bună: la începutul anilor ʼ90 se ceartă cu Gabriel Liiceanu și Humanitas, în anii 2000 se ceartă cu Polirom. Cărțile lui ajung pe la sfârșitul anilor 2000 într-o colecție dedicată la Curtea Veche, dar nici acolo nu rămân prea multă vreme. În anii din urmă, puteau fi descărcate în format pdf de pe site-ul scriitorului, care ajunsese să se autoediteze. De traduceri nici nu mai putea fi vorba – după căderea comunismului editurile occidentale întorseseră spatele acestei literaturi anticomuniste.
Cu toate că Goma își face dușmani la foc automat și din oameni care îi erau favorabili, cota lui literară și simbolică rămâne importantă în anii ʼ90. Unii vorbesc despre el drept cel mai mare scriitor român de după 1947. ASPRO (Asociația Scriitorilor profesioniști din România) îl propune la Premiul Nobel.
Dar în prima parte a anilor 2000 Goma își pune la cale declinul final. Ca și Soljenițîn, care la bătrânețe ajunsese un reacționar îmbătat de Maica Rusie și de varii antisemitisme, Goma începe o cruciadă împotriva evreilor, în care vede în masă, în cea mai bună tradiție antisemită, doar agenți ai bolșevismului. Citez din Raportul Final al Comisiei Wiesel (2004) această sinteză exactă și tristă:
„Paul Goma, unul dintre puținii disidenți anticomuniști din România, exilat de la sfârșitul anilor ʼ70 la Paris, a scris în ultimii ani mai multe texte în care reclamă recunoașterea «Holocaustului roșu» împotriva poporului român, comis și cu contribuția evreilor. Ideea de bază a cărții sale Săptămâna roșie, reeditată și foarte mediatizată în România, este următoarea: «Holocaustul roșu pus la cale și de ei [de evrei] a început pentru noi, românii, cu un an mai devreme decât al lor: la 28 iunie 1940 – și nu s-a încheiat nici azi (s.a.)”. Goma susține că, după cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice, evreii, adulți, dar și copii, au comis, cu ordin de la sovietici, dar și din «ură de rasă», «ură de român», nenumărate acte de agresiune și umilire împotriva armatei române. Astfel de acte au venit «dinspre aproape toți evreii aflați în Basarabia și în Bucovina de Nord în acea Săptămână Roșie, înspre toți românii”. Goma recunoaște, explicit și repetat, responsabilitatea României și «culpa comunității» pentru «abominabilul pogrom» de la Iași, pentru deportările în Transnistria, dar afirmă că atrocitățile au fost exclusiv rezultatul răzbunării, în condiții de război, pentru crimele comise de evrei. Aceasta ar fi explicația – «adevărul interzis vreme de o jumătate de secol» – pentru reacția violentă a românilor, și nu politica regimului Antonescu, despre care Goma nu pomenește, sau antisemitismul din România, a cărui existență o neagă. Exilatul român cere «veșnică recunoștință» pentru Antonescu, «Mareșalul dezrobitor». Aproape la fiecare pagină, Goma glosează pe tema culpei evreilor, care ar fi adus comunismul (mai multe pagini sunt umplute cu liste de evrei comuniști), ar fi monopolizat suferința, făcând din contabilitatea cadavrelor o afacere și ar fi comis crime ce au «întunecat-însângerat întreg secolul XX». Scriitorul român cere condamnarea evreilor, acești «călăi nepedepsiți», prin organizarea unui «Nürnberg II».”
Raportul Final găsește în Săptămâna Roșie de Goma „o veritabilă sinteză a negaționismului și antisemitismului” și „toate formele de trivializare [a Holocaustului] prin comparație” (de văzut, pentru acest concept, cartea profesorului Michael Shafir Între negare și trivializare prin comparație. Negarea Holocaustului în țările postcomuniste din Europa Centrală și de Est).
Bineînțeles, Goma nu doar că nu recunoaște că a greșit, ci începe o nou campanie, în care se plânge de conspirația iudeo-bolșevică împotriva lui. Invocă detaliul că e căsătorit cu o evreică, ergo fiul lor este evreu, ergo el însuși nu poate fi antisemit. Îi dă în judecată pe cei care îl acuză de antisemitism și pierde.
În 2005 revista Viața Românească publică, sub îngrijirea lui Liviu Ioan Stoiciu, pagini dintr-un jurnal al lui Goma plin de fantasme toxice. Uniunea Scriitorilor, condusă de Nicolae Manolescu (vaccinat după ce în anii ʼ90 îi luase apărarea negaționistului Roger Garaudy), reacționează dur și ia măsuri împotriva revistei și redactorului. Este practic ultimul scandal literar-politic în care este implicat Goma. Nu că n-ar continua să scrie, doar că aproape nimeni nu-i mai acordă atenție. În jurul lui Goma lui rămân doar o mână de apărători, adevărați martori ai lui Goma care jură pe Adevărul întrupat de acesta. Dar ei sunt excepții.
Ca scriitor, Paul Goma se înscrie în specia experimentaliștilor. Narațiunile sale nu curg mai niciodată limpede din punctul de vedere al cronologiei și al expresiei. Scriitorul se oprește asupra fiecărui cuvânt pentru a se lupta cu el, așa cum a făcut și cu oamenii în viața reală. La un moment dat i s-a editat un volum de câteva sute de pagini cuprinzând cuvinte și expresii inventate de Goma. A fost, așadar, un creator în planul expresiei lingvistice. Altfel, toate cărțile lui au un miez autobiografic, fie că se numesc jurnale, memorii sau romane. Goma a fost un autor prolix, dar câteva cărți rămân cu siguranță după el: Gherla (de citit împreună cu narațiunea Lătești, rămasă neterminată), Din calidor. O copilărie basarabeană, Culorile curcubeului ’77. Cutremurul oamenilor ș.a. „Moartea [...] înlesni apoteoza operei”, scria G. Călinescu despre Slavici. Opera lui Goma nu va avea parte de apoteoză, dar nici de uitare.
