La începutul acestui an patrimoniul românesc a fost necaracteristic de prezent în discursul public. Pe 25 ianuarie, trei brățări dacice și un coif de aur găsit la Coțofenești, vechi de 2.500 de ani, au fost furate din muzeul olandez Drents, unde erau expuse ca parte a unei expoziții temporare despre vechiul regat al Daciei. Obiectele sunt inestimabile și imposibil de înlocuit, tocmai de aceea furtul a explodat în presă. S-a scris despre problemele cu modul în care obiectele au fost trimise din țară, despre neregulile de la Muzeul Național de Istorie al României, care le avea în grijă, dar și despre lipsa de interes cu care este tratat patrimoniul în general – ascuns de multe ori în depozite nepotrivite pentru conservarea lui.
Furtul a fost și prilej pentru vocile naționaliste să se plângă că am trimis din țară obiecte inestimabile, că sigur e o conspirație la mijloc și că cel mai sigur ar fi să nu ne mai trimitem patrimoniul valoros peste hotare. Ideea a fost preluată, de altfel, și de Natalia Intotero, Ministra Culturii, care a spus că: „Pentru anumite expoziții se pot face replici, deci pot fi găsite soluții. (...) Nu trebuie să mai existe nicio situație care să pericliteze bogăția noastră. Trebuie să păstrăm patrimoniul cultural românesc și să-l promovăm cum putem mai bine.”
A trecut o lună de-atunci și încă nu avem informații noi despre coif și brățări, iar singura schimbare concretă care a avut loc a fost demiterea directorului Muzeului Național de Istorie al României, Ernest Oberlander-Târnoveanu. Scandalul s-a mai potolit, dar întrebările despre siguranța obiectelor istorice și culturale românești au rămas. Ca să înțelegem mai bine situația, am rugat cinci experți din lumea muzeelor și a culturii să ne spună la ce servește patrimoniul, cu ce probleme se confruntă și cum trebuie el îngrijit. Am vorbit și despre nevoia ca publicul să-l cunoască mai bine și i-am întrebat cum analizează ei ideea de a-l înlocui cu replici pentru expozițiile din străinătate.
Citește ce au avut de spus Dragoș Neamu, manager Noaptea Muzeelor și Noaptea Muzeelor la Sate, Alexandru Chituță, managerul Muzeului Național Brukenthal, Luiza Zamora, istoric de artă și fondatoare a Asociației 37, care lucrează cu patrimoniul cultural, Celia Iacob, conservatoare în cadrul Complexul Muzeal Național Moldova Iași și Cătălin Pavel, arheolog și scriitor, care semnează, printre alte titluri, Arheologia iubirii și Animalele care ne fac oameni.
„Patrimoniul este un spectacol vizual care te copleșește emoțional”
de Dragoș Neamu
„La ce servește, în mod esențial, patrimoniul?” Este acel tip de întrebare care te duce spre mii de semnificații. Dacă ai apucat să deschizi o primă ușă, o mulțime de înțelesuri despre patrimoniu se revarsă asupra ta, te seduc și nu te mai poți opri niciodată. Vei deschide toată viața uși ale unor camera pline cu povești. Asta înseamnă patrimoniul. O mulțime de povești fascinante despre epoci, oameni, locuri, obiecte, emoții, evenimente care ne-au schimbat sau care ne-au ajutat să evoluăm. Muzeele se ocupă cu patrimoniul și din acest motiv este foarte important cum ți-l reprezintă. Până la urmă, patrimoniul este un spectacol vizual care te copleșește emoțional, iar muzeul este regizorul.
Au fost multe momente în care întâlnirile mele cu anumite obiecte m-au marcat definitiv. Acum sunt în acea etapă în care sunt foarte selectiv apropo de ceea ce vizitez și caut pe cât posibil să descopăr, în spatele fiecărui obiect, doar emoția și mesajul, nu autorul sau caracteristicile de stil. Mă mai interesează contextul, iar uneori acest context este mai important decât valoarea istorică a unui obiect. Așa a fost în cazul iconostasului cantacuzin aflat în colecția de artă medievală românească a Muzeului Național de Artă al României. El era să fie distrus de o decizie politică aberantă, evacuat total din conștiința publică [n.r.: iconostasul urma să fie scos din muzeu și trimis într-o biserică, unde nu ar fi putut și conservat în condiții de siguranță]. L-am „adoptat” într-un moment greu și l-am salvat după mai bine de 3 ani de luptă cu instituțiile de forță ale statului. Mai trec uneori pe la el să-l privesc și să povestim împreună.
Propunerea ministrei Culturii, privind expunerea unor replici, este extrem de nefericită dar nu mă miră. Este evident faptul că doamna Intotero este prost sfătuită, iar aici este o vulnerabilitate a majorității instituțiilor statului, anume responsabilizarea oamenilor fără pricepere, nevalidați de comunitățile lor profesionale, dacă au făcut vreodată parte din vreuna. Replicile se fac de obicei atunci când piesa originală nu poate face parte, din diferite motive, dintr-o expoziție a cărui concept i-a acordat un loc esențial fără de care întregul fir narativ se rupe. Nimic nu mai are sens sau nu mai are același sens.
O să mă leg puțin de ceea ce am spus despre patrimoniul cultural. Despre obiectele lui speciale. Ca să poți fi cuplat emoțional la un obiect, acesta trebuie să fie unul real, extras din mediul lui originar, altfel este ca într-o relație de dragoste în care unul minte. Nici nu este nevoie să fie o capodoperă, pentru că ce este important la un obiect este să-ți atragă atenția.
Dragoș Neamu este manager Noaptea Muzeelor și Noaptea Muzeelor la Sate.
Statul, cea mai mare amenințare la adresa patrimoniului
de Luiza Zamora
Patrimoniul e memorie. Dar e și devenire. Pe el se întemeiază istoria culturală a unei națiuni, dar e mai mult decât atât, e o sursă continuă de inspirație, de educație, dar și o resursă economică. Probabil că dacă în primii ani de școală cultura ar fi parte integrantă din actul educațional, programele de mediere culturală ar fi prezente în toate muzeele și ar fi accesate de către școli, iar copiii ar descoperi ludic ce reprezintă și înseamnă patrimoniul țării și ar învăța să-l privească am putea avea un grad mai mare de înțelegere asupra valorii pe care o are această moștenire. Dacă administrațiile locale și centrale ar conștientiza valoarea patrimoniul pe care îl administrează, ar investi și l-ar întreține, l-ar vedea ca pe un factor de creștere a economiei locale și nu ca pe o piedică în cale dezvoltării moderne a urbelor și satelor.
În parcursul meu profesional m-am aplecat îndeobște asupra unor subiecte minore ale
patrimoniului național, adesea ignorate, întrucât, aparent, nu aveau calități deosebite pentru a intra în conștiința națională ca monumente demne de a fi amintite în orice discurs patriotic.
Tocmai aparenta lipsă de măreție m-a atras și mi-a educat în timp felul de a privi și de a mă apropia de astfel de realizări din trecut. Cule, biserici de lemn, bolnițe, conace, case de prin satele pierdute ale Olteniei, fântâni și garduri, în toate am găsit ceva valoros oricât de delabrate ar fi fost. Detaliile acestora, soluțiile pe care generațiile anterioare le-au găsit locuirii sau slujirii, echilibrul dintre funcțional și estetic, măsura și rațiunea lor mi-au arătat că valoarea nu vine doar din dimensiuni deosebite, meșteșug desăvârșit, perfecțiune ci că ea se întemeiază și pe aceste aparent neînsemnate moșteniri.
De ce este important să păstrăm patrimoniul și cum trebuie el îngrijit și cultivat? În contextul actual îmi vine greu să folosesc cuvântul identitate atât de nedreptățit de discursuri publice dulcege ce deraiază de la bunul simț, dar îmi este la fel de greu să îl despart de patrimoniu. Este o parte din istoria acestui loc, este o imagine a devenirii noastre, iar pentru a-l îngriji și cultiva trebuie mai întâi să îl accepți și să îl înțelegi. Avem o relație destul de inconsistentă cu propria istorie, de cele mai multe ori edulcorată din rațiuni politice și de propagandă, presărată de momente glorioase încă din antichitate și până recent, superficial tratată încă, neasumată și ignorată în momentele ei de slăbiciune, lașitate și deraiere de valori fundamentale (sclavia romilor, Holocaustul etc.). Asociem efigiilor de panteon și câte un monument și cam asta e cu ce rămânem după ani lungi de predat istoria în școală după manuale vechi. Credem că doar dimensiunea contează, comparăm inoportun monumentele noastre cu ale altor civilizații și ne oprim la acest nivel, fără a fi capabili să punem în valoare ceea ce avem sau cine suntem. Iar atunci când valorile ne sunt recunoscute de alții, de foruri profesionale internaționale găsim țapul ispășitor al lipsei de dezvoltare. Cheia în întreținerea patrimoniului pe care încă îl avem e o legislație solidă, o formare profesională adecvată a celor care îl gestionează, o salarizare echitabilă a lor și politici publice educaționale care să crească gradul de înțelegere a acestuia.
Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă în prezent cei care au grijă de patrimoniul României și care sunt cele mai mari amenințări la adresa lui? Salarizarea inadecvată statutului lor profesional, condițiile de muncă improprii de cele mai multe ori, absența specialiștilor în structurile care administrează patrimoniul și ignorarea expertizei sunt primele pe care le-aș numi fără să mă gândesc că de fapt nu există niciun fel de politică coerentă a acestui stat în privința moștenirii comune. Avem mii de pagini de strategie, cod al patrimoniului (neadoptate), legi și norme fără vreo coordonare între ele, fără vreo viziune care să le includă și în baza căreia punerea în valoare, conservarea și protejarea patrimoniului să se întâmple coerent. Tone de birocrație care ascund lipsa de asumare a unui șir lung de instituții responsabile, timp în care degradarea și distrugerea se petrec nestingherite. Din păcate, după doi ani de activitate în Secția de Evidența Patrimoniului din cadrul Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice concluzia mea a fost că cea mai mare amenințare la adresa patrimoniului este statul (cu s mic) însuși.
Iar dacă avem exemple de succes în ceea ce privește restaurarea și punerea în valoare a
unor monumente, asta se datorează în bună măsură „oamenilor patrimoniului”, o cohortă de profesioniști din organizațiile neguvernamentale, profesionale, dar și din instituțiile de stat, entuziaști și conștienți de valorile pe care le avem. Alături de ei, cercul restrâns al donatorilor privați care susțin puneri în siguranță, restaurări, documentări, clasări.
Suntem deja la ceva distanță de momentul furtului, iar emoția creată de el și inflamarea fibrei naționaliste s-au mai temperat, de asemenea și glumele pe seama coifului. Ca de fiecare dată, subiectul dispare din atenția publică, jurnaliștii nu mai consideră necesar să revină pe subiect și toate măsurile anunțate rămân și ele suspendate în declarațiile îngrijorate pe moment. După care, realitatea, rutina și resemnarea în fața sorții triste a culturii și a patrimoniului din România se reinstalează.
Nu cred că acest incident va avea urmări reale și profunde asupra stării patrimoniului, nu cred că vor fi alocate resurse suficiente pentru buna stare a patrimoniului (e de ajuns să ne uităm la alocările bugetare din acest an) sau că vor fi create politici coerente de protejarea a patrimoniului ori că situația unor piese mai puțin valoroase decât cele expuse în Tezaurul național din subsolul unei clădiri cu risc seismic ridicat se va îmbunătăți și vor fi conservate corespunzător. Doar o demitere de mult prea mult timp așteptată și nu pentru șirul lung de motive pentru care orice alt director de muzeu ar fi fost demis demult.
Propuneri ca a ministrei Culturii, Natalia Intotero, de a se face replici ale obiectului pentru „anumite expoziții”, e, cum se spunea în tinerețea mea, din „puțul gândirii”, dintr-o profundă necunoaștere și neînțelegere a ceea ce reprezintă patrimoniul, ce îl face valoros. Într-o lume în care se mimează valoarea, știința și cultura la cel mai înalt nivel astfel de propuneri crețe nu surprind neapărat, în schimb e uimitor că se găsesc funcționari care să le valideze și nu ar fi de mirare să vedem înfăptuite. În această logică păguboasă putem reîntregi și Tezaurul național cu replici după piesele lipsă și ne putem inventa chiar unul mai strălucitor și mai bogat pentru că oricum nu avem un inventar exact. Autenticitatea este probabil un cuvânt străin actualei diriguitoare a culturii, iar obiectele de tezaur sunt doar niște cifre. Unicitatea, iarăși nu spune nimic, cât despre contextul istoric probabil că nu are rost să pomenim întrucât complică lucrurile și mai mult, iar astăzi nimeni nu mai are vreme de povești. Punem lacăt pe obiectele strălucitoare și astfel protejăm averea națională, iar pe public îl ținem la distanță.
O relație bună între publicul larg și patrimoniu cred că se construiește cu deschidere, educație adecvată vârstei și tipologiei publicului, interpretare, interacțiune, acces facil, creare de experiențe culturale, pe scurt printr-o politică publică de mediere culturală și un interes autentic din partea instituțiilor care administrează patrimoniul și al școlii pentru înțelegerea extensivă a acestuia.
Luiza Zamora este istoric de artă și manager cultural.
„Le pasă politicienilor de patrimonial României?”
de Alexandru Chituță
Patrimoniul cultural este extraordinar. Este parte din ființa noastră, din istoria, cultura și civilizația fiecărui stat. Întâlnirea cu opera de artă poate să fie revelatoare. Covârșitoare. Poate stârni cele mai diverse sentimente. Poate să dea un click și chiar să schimbe existența sau traseul unui privitor sau a unui artist, curator etc.
Am avut în decursul timpului mai multe descoperiri semnificative cu privire la obiectele de patrimoniu. Lucrul acesta este poate printre cele mai importante chestiuni în viața unui om de muzeu: descoperirea, cercetarea și expunerea unor valori de patrimoniu.
Este foarte important să păstrăm patrimoniul. Dacă vorbim de istoria, cultura și civilizația unei țări cred că lucrul acesta ar trebui să ne oblige la mai mult. Dar, cei care au în grijă patrimoniul se confruntă cu probleme. În primul rând o finanțare precară. Total opusă cu valoarea patrimoniului deținut. Lipsa personalului și a spațiilor de depozitare și expunere. Din păcate, după 1989, în domeniul muzeal România a făcut pași nesemnificativi. Mă refer aici, la instituțiile muzeale mari. Cum ar fi Muzeul Național Brukenthal în care lucrez. Deschis în 1817, primul muzeu deschis publicului din România, Brukenthal până în momentul de față nu a avut parte de o restaurare completă și de o modernizare și de valorificare a altor spații. Este un act de crimă împotriva patrimoniului național. Dacă nu ne pasă de valorile patrimoniului cultural, de cea ce avem noi astăzi ca țară, de valorile noastre materiale și imateriale, atunci mă gândesc: ne mai pasă de ceva?!
După furtul din Olanda, din păcate au fost reacții ad-hoc. Politizare enormă fără a se avea o țintă, o rezolvare a problemelor. Există acum, din partea Ministerului Culturii, diferite propuneri de schimbare a legislației, este foarte bine. Însă, să nu uităm că bugetul din acest an al Ministerului Culturii este mai mic față de cel de anul trecut. Salarii mai mari, costuri mai mari de întreținere și buget mai mic. Pe ceea ce înseamnă investiții 0! Și atunci întreb: le pasă politicienilor de patrimonial României? Sau folosim patrimoniul doar ca temă de campanii, publicitate, bannere și flyere?
Cred că este un duș rece și un semnal de alarmă. Din păcate în România unele măsuri se iau post festum. Am afirmat de mai multe ori că trebuie ca statul român să înceapă investițiile în domeniul muzeal.
Ce declara ministra Culturii despre folosirea replicilor este o propunere și o părere. Lucrările de artă trebuie expuse în original. Se plătesc asigurări, transport specializat, se iau măsuri de securitate. Nu putem să realizăm expoziții doar din colecțiile noastre și când dorim împrumuturi să expunem copii și vizitatorii să plătească bilet să vadă asemenea lucruri.
De asemenea lucrările capătă valoare și dacă sunt expuse. Mai mult sunt expoziții retrospective, cercetătorii din străinătate fac numeroase studii pe baza pieselor, este normal ca piesele să circule și să fie expuse.Să ne gândim că și Mona Lisa a plecat din Luvru și a fost expusă în alte țări. Ar fi normal ca unele decizii legislative să fie luate în dialog cu specialiștii. În momentul de față există un dialog între specialiști și Ministerul Culturii.
Alexandru Chituță, managerul Muzeului Național Brukenthal.
Trecutul, vulnerabil în fața indiferenței prezentului
de Celia Iacob
Patrimoniul reprezintă un ansamblu de valori materiale și imateriale care reflectă identitatea, cultura și evoluția unei comunități, având un rol esențial în conservarea memoriei colective și în educația generațiilor viitoare. Acesta servește, în mod fundamental, ca un vector al cunoașterii, o punte între trecut, prezent și viitor, oferind un cadru de referință pentru înțelegerea identității noastre individuale și colective.
Prin intermediul obiectelor de patrimoniu, fie ele artefacte istorice, manuscrise, opere de artă, mărturii științifice sau structuri arhitecturale, suntem invitați să reflectăm asupra valorilor și experiențelor trecutului, să le contextualizăm și să extragem lecții aplicabile prezentului.
Din propria mea experiență profesională, pot relata o întâlnire semnificativă cu un obiect de patrimoniu care mi-a oferit o perspectivă nouă asupra ingeniozității umane și progresului științific. Este vorba despre Orchestrionul Hupfeld Phonoliszt – Violina, unic în România – parte din tezaurul cultural național, expus la Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” din Iași. Obiectul, construit la începutul secolului XX, este o capodoperă a ingineriei acustice, ce reușește să combine mecanisme complexe de redare automată a muzicii cu finețea interpretativă specifică unui instrument clasic.
Acest obiect nu este doar o piesă de muzeu, ci o fereastră către o etapă fascinantă a evoluției tehnologice. Prin obiecte ca acesta, patrimoniul devine o sursă inepuizabilă de descoperire, invitându-ne să reflectăm asupra trecutului și să extragem lecții esențiale pentru viitor.
Păstrarea patrimoniului este necesară pentru identitatea culturală, educație și continuitatea valorilor unei societăți. De asemenea, patrimoniul are o valoare economică, turistică și artistică, contribuind la dezvoltarea sustenabilă.
Pentru a asigura protejarea și transmiterea patrimoniului, sunt necesare mai multe măsuri, cum ar fi: conservarea și restaurarea responsabilă, educația și conștientizarea publicului, legislația și protecția juridică, turism sustenabil și responsabil.
Protejarea patrimoniului cultural în România se confruntă cu multiple provocări, începând cu salarizarea mediocră a specialiștilor din domeniu. Remunerarea modestă descurajează atragerea și menținerea profesioniștilor calificați, ceea ce agravează criza de specialiști. Lipsa forței de muncă bine pregătite conduce la o gestionare deficitară și la un declin al competențelor necesare pentru conservarea patrimoniului.
Un alt obstacol major este legislația insuficient adaptată și incoerent aplicată. Lacunele și ambiguitățile legislative permit distrugerea sau alterarea unor monumente istorice, iar sancțiunile pentru încălcarea normelor sunt adesea insuficient aplicate.
În plus, subfinanțarea cronică împiedică restaurarea și întreținerea adecvată a obiectivelor de patrimoniu. Resursele financiare limitate afectează atât intervențiile de urgență, cât și proiectele pe termen lung, lăsând în paragină clădiri și situri istorice de valoare.
Printre cele mai mari amenințări la adresa patrimoniului se numără dezvoltarea imobiliară agresivă, vandalismul, traficul ilegal de artefacte și lipsa conștientizării publice cu privire la importanța conservării moștenirii culturale. Fără măsuri urgente și coerente, patrimoniul României riscă să fie iremediabil deteriorat.
Furtul recent al artefactelor dacice din Muzeul Drents din Olanda nu este doar o infracțiune care zguduie lumea patrimoniului cultural ci și un simbol tulburător al vulnerabilității trecutului nostru în fața indiferenței prezentului. Pierderea unor obiecte de o valoare considerabilă, purtătoare ale memoriei identitare a poporului român, relevă nu doar neglijența unor măsuri de securitate deficitare, ci și fragilitatea cu care națiunile își gestionează propriul patrimoniu în dialogul internațional al culturii.
Reacțiile oficiale, deși prompte, nu pot ascunde o realitate incomodă: cultura, în mod tradițional, nu s-a aflat niciodată în centrul preocupărilor decizionale din România. În loc să fie tratată ca o comoară de neprețuit, istoria națională a fost adesea redusă la un discurs festivist sau la un pretext pentru dispute conjuncturale. Absența unei viziuni strategice privind protecția patrimoniului, subfinanțarea cronică a instituțiilor de profil și lipsa unei culturi a responsabilității față de trecut sunt carențe sistemice care ies acum la suprafață într-un mod dureros.
Însă, oricât de grav ar fi acest incident, el poate deveni un punct de cotitură. Poate fi catalizatorul unei reconfigurări profunde a modului în care România își protejează moștenirea istorică, atât pe plan intern, cât și în context internațional. Este imperativ să consolidăm standardele de securitate ale patrimoniului itinerant, să regândim politicile de asigurare și protecție ale obiectelor expuse și să cultivăm o conștiință națională în care memoria istorică să fie nu doar respectată, ci și protejată cu rigoare.
Pierderea acestor artefacte este, dincolo de orice, un semnal de alarmă. Ne aflăm în fața unui test major de maturitate culturală și de responsabilitate istorică. Întrebarea esențială rămâne: vom învăța din această lecție sau ne vom mulțumi să asistăm pasivi la spolierea trecutului nostru, condamnându-l la uitare?
Declarația doamnei ministru Natalia Intotero despre folosirea expunerea unor replici a obiectelor reflectă o preocupare legitimă pentru protejarea patrimoniului cultural românesc, însă necesită o analiză mai profundă a echilibrului dintre conservare și accesibilitate. Ideea realizării unor replici pentru expoziții poate fi o soluție utilă în anumite cazuri, mai ales pentru obiectele extrem de fragile sau aflate în pericol de degradare. Totuși, această soluție nu trebuie să înlocuiască expunerea obiectelor originale, care sunt esențiale pentru menținerea autenticității și valorii patrimoniului cultural.
Experiența directă a publicului cu artefactele autentice este fundamentală în procesul de educare și sensibilizare culturală. Originalitatea unui obiect istoric sau artistic nu constă doar în forma sa fizică, ci și în aura sa simbolică, în încărcătura sa istorică și emoțională. Contactul vizual direct cu un artefact autentic creează o legătură profundă între vizitator și trecut, contribuind la o înțelegere mai nuanțată a istoriei și identității naționale. Publicul are dreptul să intre în contact cu patrimoniul autentic, iar muzeele și instituțiile culturale trebuie să asigure expunerea în condiții de siguranță și să investească în tehnologii moderne de conservare și restaurare.
În plus, un patrimoniu autentic bine conservat și expus responsabil nu doar că stimulează interesul cultural și educația, ci și contribuie la dezvoltarea turismului cultural. Marile muzee ale lumii își construiesc reputația pe capacitatea de a oferi vizitatorilor acces la opere originale, nu la reproduceri, iar România ar trebui să urmeze același model, valorificând bogăția sa culturală într-un mod sustenabil și strategic.
Așadar, protejarea patrimoniului cultural nu trebuie să însemne ascunderea lui în depozite sau substituirea cu replici, ci găsirea unor soluții care să permită atât conservarea, cât și expunerea obiectelor autentice. Tehnologia poate juca un rol complementar, dar autenticitatea trebuie să rămână o prioritate. Politicile culturale trebuie să urmărească nu doar protecția patrimoniului, ci și punerea lui în valoare, astfel încât să fie accesibil publicului, să inspire și să educe generațiile viitoare. Numai astfel patrimoniul cultural românesc își poate păstra relevanța și impactul pe termen lung.
Ca specialist, consider că o relație bună între publicul larg și patrimoniul cultural ar trebui să fie una bazată pe accesibilitate, educație și participare activă. Patrimoniul nu ar trebui să fie perceput ca un concept abstract, rezervat doar experților, ci ca o resursă vie, care contribuie la identitatea culturală și la coeziunea socială.
Într-o societate contemporană marcată de digitalizare și schimbări rapide, conectarea oamenilor cu patrimoniul trebuie să fie adaptată noilor realități. Digitalizarea colecțiilor, tururile virtuale și aplicațiile interactive pot transforma patrimoniul într-o experiență accesibilă oricui, indiferent de locație sau statut social. Totodată, implicarea comunităților locale în protejarea și promovarea patrimoniului este esențială. Oamenii trebuie să fie parte activă a procesului, fie prin voluntariat, fie prin inițiative civice, ceea ce poate duce la un sentiment mai profund de apartenență și responsabilitate.
Educația joacă un rol-cheie în consolidarea acestei relații. Prin integrarea patrimoniului în programele școlare și prin promovarea unor metode de învățare experiențială, tinerii pot înțelege mai bine valoarea acestuia. De asemenea, evenimentele culturale, festivalurile și reconstituirile istorice sunt modalități eficiente de a aduce patrimoniul mai aproape de oameni într-un mod atractiv și dinamic.
O relație sănătoasă între public și patrimoniu presupune și o abordare sustenabilă. Protejarea patrimoniului cultural nu trebuie să fie în opoziție cu dezvoltarea urbană sau turismul, ci să se bazeze pe un echilibru între conservare și utilizare responsabilă. În acest sens, strategiile de management cultural trebuie să fie incluzive și să pună accent pe durabilitate, astfel încât patrimoniul să poată fi transmis generațiilor viitoare.
În concluzie, o relație optimă între publicul larg și patrimoniu trebuie să fie interactivă, educativă și sustenabilă. Doar printr-un efort comun putem transforma patrimoniul dintr-un element static într-o resursă vie, parte integrantă a vieții noastre cotidiene.
Celia Iacob este conservatoare în cadrul Complexul Muzeal Național Moldova Iași.
„Identitate” înseamnă, în fond, „o diversitate anume”
de Cătălin Pavel
Aș zice că apartenența unei piese la patrimoniu nu este decisă de cît trage ea la cîntar, ci de faptul că ne oferă un acces privilegiat la trecut. Patrimoniul arheologic are darul de a vizualiza instantaneu trecutul și de a servi la construcția în prezent a diferite tipuri de identitate. Acum, cred că oricine reflectează la noțiunea de identitate, află că ceea ce înseamnă ea este, în fond, „o diversitate anume”. Identitatea noastră culturală este o sinteză a numeroase fapte de cultură conexe în fel și chip acestei geografii, acestei istorii și acestei limbi. Între ele, exemple tipice, pentru că le poți vedea și pipăi, sînt artefactele care țin de patrimoniul arheologic. Dar e foarte important de zis că, la rîndul lor, toate aceste obiecte (sau, mai larg, fapte), au fost la timpul lor, fiecare dintre ele, o sinteză. Cutare coif, care azi este și el o mică sursă a identității noastre culturale, reprezenta o sinteză de idei și tehnici traco-getice, grecești și scito-iraniene. El însuși întruchipa „o anume diversitate” istorică…
Asemenea artefacte – patrimoniul portabil – sînt exemple tipice și pentru că stîrnesc vîlvă atunci cînd sînt înstrăinate, traficate și, ocazional, recuperate. Situația cea mai gravă este a țărilor bogate în antichități, dar sărace în luciditate și perpetuu în criză. Asemenea țări sînt condamnate să devină exportatori ilegali de patrimoniu: adică, alimentează piața neagră cu artefacte după care unii detectoriști scormonesc în situri arheologice fără pază, sau făcute pierdute din muzee și biblioteci cu liste de inventar flexibile. Prioritatea absolută este să controlăm mai întîi această hemoragie de patrimoniu. A doua prioritate sînt instrumentele de recuperare a patrimoniului, odată el înstrăinat. Italia are, din 1969, o unitate de vreo 300 de oameni specializată exact pe asta, Comando Carabinieri per la Tutela del Patrimonio Culturale. Între altele, ei stau cu ochii pe toate licitațiile de artă să vadă dacă nu cumva apare vreun obiect care pare să provină ilegal din Italia, și construiesc dosar după dosar prin care solicită repatrierea lor. Dar obiectele se întorc, dacă se întorc, abia după ani sau zeci de ani. România a recuperat legile înscrise în bronz ale municipiului Troesmis, din Dobrogea romană, sau brățările multispiralice de la Sarmizegetusa Regia după mai mult de un deceniu – deci avem nevoie de continuitate instituțională și de oameni cu competență și cerbicie.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor.
