Spectacolul de operă „Waste Side Story” vorbește despre incluziune socială și drama romilor care trăiesc la Pata Rât, cel mai mare ghetou din Europa, situat lângă un depozit de deșeuri. Pentru premiera din 10 mai, spectacolul a fost sold out. Pe scenă au jucat atât soliști ai Operei Naționale din Cluj-Napoca și rezidenți din Pata Rât, care și-au spus poveștile pe muzică.
Scena e plină de copii. Sau de adulți în corpuri de copii. Sau poate sunt oameni în toată firea. Și poate e numai distanța de vină, dintre mine, care stau pe un scaun și ei, acolo sus, sub reflectoare. Acum că și fosa orchestrei e deschisă, iar prin ea respiră muzica, protagoniștii acestui spectacol privesc cu inocență în întuneric. Și ascultă indicațiile unui regizor. Au jucării de pluș, calde și pufoase, care să le ofere confort. Sunt copiii uitați ai acestei lumi. Cei de la marginea societății. Cei abandonați. Cei folosiți. Cei utili. Sunt oamenii de la Pata Rât.
Aflat la 7 kilometri de centrul municipiului Cluj-Napoca, Pata Rât este o așezare urbană informală, din care lipsesc utilitățile de bază, iar oamenii sunt înghesuiți în barăci improprii locuirii. Aici trăiesc permanent aproximativ 2.000 de persoane, dintre care mai bine de 70% romi, iar peste 1.000 de copii îi spun Pata Rât-ului acasă.
***
O recunosc printre ei pe Marika (29 ani). Am mai vorbit de câteva ori, fiindcă este facilitator comunitar la Pata Rât pentru o fundație care se luptă pentru drepturile de locuire ale romilor. Mereu mi-o amintesc râzând, nu știu dacă e doar firea ei sau e scutul ei, însă știu că mi s-a părut de fiecare dată că duce în spate greutatea unei lumi. Și că o face să pară ușoară ca un fulg.
Văd că e însărcinată. Trebuie să fie cel de-al treilea copil al familiei. Primul născut, Flaviu, e supradotat. A făcut școala primară în cea mai râvnită unitate de învățământ din centrul orașului Cluj-Napoca. Flaviu era cu mult înaintea colegilor săi de clasă, mi-a povestit la un moment dat învățătoarea lui. Mintea lui pricepea ceea ce alții se chinuiau să deslușească. Până anul trecut, familia lui a trăit tot timpul pe stradă, în adăposturi improvizate din carton și linoleum, iar apoi la câțiva pași de cel mai mare depozit de deșeuri toxice din Transilvania: Pata Rât-ul.
Marika e azi pe scenă. Cere să fie văzută. Și ascultată. În toamna lui 2023, Fundația Alt Art și Radio Pata au obținut o finanțare și au pus pe roate un proiect unic: Grand Opera Pata Rât. Cercetări de teren aplicate, folclorul zonal și atelierele interactive desfășurate chiar în comunitatea de la Pata Rât, au făcut posibilă premiera spectacolului Waste Side Story, o calchiere a celebrei Povești din Cartierul de Vest, un clasic romantic al Broadway-ului. Drama noastră, mai puțin romantică, a fost jucată prima oară vineri, 10 mai, pe scena Operei Naționale din Cluj. Waste Side Story spune o poveste colectivă a romilor evacuați din diverse zone ale orașului Cluj-Napoca și trimiși să locuiască la periferie, în apropiere de groapa de gunoi.
Participanți tăcuți, oamenii din Pata Rât selectați pentru această producție au trăit între două lumi în ultimele săptămâni de repetiții. Niciunul dintre ei nu a mai intrat vreodată în Operă, de altfel, nici într-o clădire emblematică a statului, care să nu fie Primăria, unde se duc din interes de primă necesitate, pentru alocații, subvenții sau locuințe sociale. Cei mai mulți au fost impresionați și chiar temători să pășească pe scândura scenei și pe covorul roșu străjuit de coloane și balustrade sculptate de început de secol XX. Unii au spus că le e rușine să intre. Ca și când nu se simțeau suficient de îndreptățiți. Când se va fi terminat, amintirea va deveni cu adevărat o realitate care a fost trăită. Vorba lui Mariko San, personajul lui James Clavell din Shogun: “Flowers are only flowers because they fall. ”
„După repetiții, seara, când duc copiii acasă înapoi în Pata cu mașina, îmi povestesc că bă, nenea ăla s-a uitat urât sau mai știu eu ce,” îmi spune István Szakáts, fondatorul AltArt și omul bun la toate din această producție. „Ce e formidabil e că acești copii au o inteligență emoțională formidabilă și citesc pe toată lumea din prima secundă: ăla e rasist, ăla e de treabă. După prima săptămână făceau deja un clasament cu toți cu care s-au întâlnit”.
„E un hack genial de a re-vizibiliza o comunitate, care nu e doar invizibilă, dar cu toată puterea se încearcă ca ea să rămână și mai departe invizibilă. Am găsit această cărare, ca un răsad între bolovani, ca să ieșim la suprafață. Și să o facem în cel mai elitist mediu posibil, Opera. E o fractură chiar în bastionul elitismului, dacă vrei,” povestește István. El a fost cel cu ideea spectacolului, cel care a adus banii și cel care a adunat echipa și a negociat cu Opera. Are chiar și un mic rol în spectacol.
István e ca un cui în talpă. Activitatea lui la Pata Rât e mereu dureroasă și nu ai cum să-l ignori. Proiectul operei presupunea ca libretul, povestea, care urma să primească și o linie melodică potrivită, să fie inspirat și infuzat de poveștile oamenilor din Pata.
În echipă a fost cooptată actrița și scenarista Mara Căruțașu. În întâlnirile cu copiii și cu adulții din Pata, Mara a primit mai mult decât putea duce. Ceea ce inițial se voia o ficțiune, pornind de la un grup defavorizat de oameni, a devenit un strigăt împotriva nedreptății sociale. Fiindcă, așa cum știm deja, realitatea bate filmul.
„N-aș zice că spectacolul acesta e un protest,” spune István. „E un statement, bineînțeles: Ne vrem locul în oraș! Ne vrem locul în discursul public! În cultură. În discursul social general. Știi cum e: un boxer își apără zona pe care o știe vulnerabilă și sistemul se apără de săraki în general, cam de jos (arată pelvisul), până aici (arată fruntea). Am găsit zona asta expusă, deasupra frunții, în care să dăm un K.O. tactic. Dacă treaba merge bine, am depus o cerere la Operă, să mai jucăm o dată la Pata Rât. Dacă aprobă și ajung fondurile, vom mai monta o dată totul la Pata Rât. Și la final băgăm un chef monstru de manele.”
***
Mara Căruțașu abia ce-a descălecat la Cluj și am lăsat-o să-și fumeze liniștită țigara. Are emoții, îmi spune, fiindcă e prima oară că va vedea o repetiție șnur cu spectacolul. Ceea ce ea a pritocit, a scris, a șters, a adaptat și a rescris, e acum palpabil, și e o armată de oameni în jurul scenei și pe scenă care lucrează pentru asta. Waste Side Story nu are un fir epic liniar. Dar e rotund, spune scenarista. Începe cu un protest, unul în care gunoierii, oamenii centrifugați înspre ghetoul de la Pata Rât, își cer drepturile, dar în care autoritățile - portretizate de niște polițiști locali, se pregătesc pentru o nouă evacuare. „Paza! Să vină paza!”, cântă unul dintre polițiștii-interpreți. E un vers cu care se și încheie spectacolul, însă de data aceasta e cântat de protestatari, care cer și au nevoie de protecție și siguranță socială.
„M-am jucat cu structura asta. Am vrut foarte mult să fie un spectacol și despre visele și dorințele oamenilor de la Pata Rât. Și ei au fost foarte generoși cu mine și cu poveștile pe care mi le-au împărtășit. Vor să fie văzuți. Auziți. Vor să li se recunoască nedreptatea, fiindcă mulți dintre ei au trecut prin evacuări repetate, iar asta e o traumă generațională acolo. Faptul că sunt mereu împinși la periferie, în ghetou, creează o neîncredere profundă în societate, în dreptate, în echitate”, spune Mara Căruțașu.
Îmi mai spune că a scris textul cu admirație pentru femeile din Pata Rât. Fiindcă ele sunt liantul care țin comunitatea, ele cresc copiii, se îngrijesc să protejeze micul avut al familiilor, fac curățenie între gunoaie, oricât de paradoxal ar suna asta. Își țin casele curate, chiar dacă locuiesc la o distanță mai mică decât prevede statutul drepturilor omului de un depozit toxic de deșeuri.
În spectacol sunt vizibile și alte probleme recurente ale acestor oameni, rezidenți, cât de ironic, în zone numite Dealul Verde sau Dallas. Waste Side Story vorbește despre dreptul la sănătate, despre cum acești oameni se îmbolnăvesc pe capete, despre dorința lor de a fi văzuți ca niște oameni, nu ca niște cifre în niște statistici sau ca niște cetățeni de rangul al doilea într-unul din cele mai bogate orașe din România. Faptul că există încă Pata Rât-ul și este negat e jenant pentru un oraș bogat ca și Clujul, mai spune Mara.
Scenariul a fost în permanență updatat cu intervievații ale căror povești au contribuit la scrierea lui. „Mi-am dorit să surprind sufletul lor, modestia lor, rușinea. Fiindcă e o rușine internalizată faptul că provii din Pata Rât. Mi-am dorit să le dau o voce, oricât de pompos ar suna. Iar prezența lor pe scenă a fost discutată încă de la începutul proiectului”, spune libretista.
Dan Vasile este regizorul spectacolului. Să pui laolaltă instrumentiști, cu soliști ai Operei și cu locuitori din Pata Rât, pare mai curând o rețetă pentru haos. Însă muzica reușește să dea coerență întregii structuri. „Waste Side Story e despre povești pe care le aruncăm la gunoi pentru că e mai comod așa. Iar în spatele fiecărei povești e, de fapt, o viață. Și fiecare viață contează”, spune Dan Vasile.
Muzica spectacolului a fost compusă de doi tineri compozitori germani, Dominik Schuster și Tobias Gröninger. Partitura a fost greu de descifrat, greu de transpus pentru instrumente, căci e drum lung de la imaginația unui compozitor contemporan și firul melodic care se prelinge mai târziu dintr-o vioară. Muzica pentru Waste Side Story a pus laolaltă o orchestră la scară redusă, formată din vioară, violoncel, trompetă, pian și contrabas. Odată ce ajungi la tabloul al doilea, care reia episodul monstruos al evacuării forțate a romilor din strada Coastei din Cluj-Napoca în iarna lui 2010, toată povestea începe să se contureze. Ceva ce aduce cu tema din La Piovra cu pasaje sacadate de bas, e contrapunctată de o linie melodică ca un plânset armonios. E realmente o temă muzicală care rămâne în minte și te trezești fredonând la final.
„Au venit cei doi compozitori și am avut o parte din interviurile cu comunitatea programate la Centrul Cultural German și o parte în Pata Rât. S-a făcut pocinogul să fie o vreme absolut o-ri-bi-lă când erau ei aici și patarâtenii nu voiau să iasă din casă și, oricât i-am sunat, m-am dus după ei, n-am reușit să îi urnim, așa că am mutat totul la Pata Rât. S-au întâlnit cu Nicu Împăratu’ din Dallas, cu soliștii, cu violoniștii, și acolo au stat ca și Zoltán Kodály și Béla Bartók pe vremuri și au cules muzica, au dezbătut, li s-au arătat stiluri de cântat,” povestește István Szakáts.
***
Spectatorii au umplut sala, fără să știe la ce să se aștepte. În primele rânduri, o femeie cu un copil, pe care o vedeam din lojă, a plâns aproape tot spectacolul. Emoția ei, care a însoțit ceea ce se petrecea pe scenă, a fost ca o eliberare.
„Știam că spectacolul pornește de la povești reale, dar cel mai emoționant mi s-a părut să-i văd pe acești oameni întâlnindu-se pentru prima dată cu propriile povești, pe o scenă, într-un teatru în care n-au mai călcat niciodată până acum,” spune Alexandra, unul din spectatorii care a urmărit premiera Waste Side Story. „Am simțit-o ca pe o seară a întâlnirii: a omului cu povestea lui, a omului cu povestea altuia, a omului dintr-o comunitate cu omul din cealaltă comunitate, atât cât să realizăm că noi toți suntem orașul, nu PR-ul lui. Pentru mine, highlight-ul a fost momentul de rap, atât de sincer și de puternic. Și aplauzele și lacrimile celor din public și dansul celor de pe scenă pe prima manea cântată vreodată la operă!”.
***
Lui Alex Fechete i se zice Pepe (și ați mai putut citi despre el pe Scena9, aici). El a interpretat rap-ul inclus de muzicieni în partitura Waste Side Story și a fost extrem de emoționat. „Piesa are versuri jumătate în românește, jumătate în romani și mesajul ei e adresat celor care ne discriminează, și le spun că eu le doresc tot binele din lume și să nu uite că toți suntem copiii lui Dumnezeu. Cam asta zic versurile, pe care eu le-am scris”, îmi spune Pepe. În urmă cu aproape 15 ani, Pepe a fost unul din romii evacuați iarna de pe strada Coastei din Cluj și trimis, împreună cu toată familia lui extinsă, să locuiască la Pata Rât într-o locuință modulară, fără încălzire. „Mă rugam la Dumnezeu să-mi deie putere să mă ridic de pe scaun să pot să cânt, că eu nu-s artist și n-am mai cântat niciodată în fața la 800 de persoane!”, adaugă el.
***
Pata Rât-ul e rezultatul a zeci de ani în care gunoiul a fost depozitat pe câmpurile din sud-estul orașului. Cei mai nevoiași și cei mai vulnerabili locuitori din Cluj-Napoca au fost centrifugați mai bine de 50 de ani în această zonă insalubră, unde au trăit din sortarea gunoiului sau muncind pentru firmele de salubritate. Deși, oficial, rampa de gunoi a fost închisă odată ce Centrul de Management Integrat al Deșeurilor a fost dat în folosință în 2020, Pata rămâne un pol al sărăciei, iar autoritățile locale nu au niciun plan pentru rezolvarea definitivă a situației locative a oamenilor și a poluării masive a pământului, aerului și apei.
Singurii care derulează un proiect coerent sunt cei de la Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară Zona Metropolitană Cluj (ADI ZMC), care din 2014 au reușit printr-un program finanțat prin Fonduri Norvegiene să implementeze unul din cele mai de succes programe sociale derulate în România: achiziționarea de apartamente sociale dotate cu mașină de spălat haine, frigider, aragaz cu hotă și mobilier de bază destinat eradicării ghetoului din Pata Rât. Banca Mondială a indicat drept model de bune practici programele sociale derulate de ADI ZMC, care a reușit în zece ani să relocheze peste 300 de persoane din Pata Rât.
Waste Side Story a fost finanțat prin programul „În Stare de Bine” susținut de Kaufland România, dar la realizarea lui au contribuit și Goethe-Institut București, Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) și Opera Națională Română din Cluj-Napoca.
