E posibil ca declanșatorul să fi fost al treilea (preaminunat) sezon Twin Peaks - varianta live a piesei Tarifa, cântată în cea mai șmecheră crâșmă de pe lume, nu e fundamental diferită față de cea de pe albumul Are we there, dar sună mai îndârjit, mai de speriat, mai Nick Cave-ish decât cea originală - cam ca atunci când un pișpirică de adolescent, sătul să și-o tot fure de la golanii clasei, merge cale de-un an la sală și se transformă într-un pachet de mușchi. Dai cu ochii de el și nu-ți vine a crede:
Minimalist n-a sunat Sharon Van Etten niciodată, dar e rezonabil să spui că a fost sensibil mai reținută decât în 2019. Remind me tomorrow e un salt firesc, însă nu cu mai puțin surprinzător, de la sound-ul de club indie la cel de stadion. Când înghesui în mai puțin de 40 de minute Siouxsie and The Banshees, Kate Bush, PJ Harvey, Springsteen, Cave și Cobain, dar îți mai și rămâne timp pentru olecuță de trip-hop, cabaret și folk, riscurile sunt nemăsurate: Van Etten nu numai că trece testul fluierând, dar reușește performanța de-a rămâne - inconfundabil - ea însăși.
Iar ea e, de fapt, o nuvelistă deghizată. Prea pricepută ca s-o dea în autoficțiune, probabil că pleacă de la ”întâmplări adevărate“, dar inventează situații și personaje, se pune în pielea lor, caracterizează cu mână sigură și glisează întruna între plauzibil și fantastic: Jupiter 4, de exemplu, pare confesiunea (răsfolosită în pop-rock) unei îndrăgostite: “Baby, baby, baby/I've been searching for you/I wanted to be in love/ Baby, baby, baby I've been waiting, waiting, waiting/My whole life for someone like you”: ce-ar putea să fie mai dră-guuuț? Pune versurile ăstea peste un synth amenințător-contorsionat, adaugă percuție de café-concert și supralicitează cu repetiții în oglindă (baby-baby-baby/waiting-waiting-waiting): s-ar putea să fie, de fapt, confesiunea unei asasine.
Seventeen schimbă radical procedeul: confruntarea e baza. Tensiunea țâșnește de la primele clape care se dau cap în cap cu toba-metronom, e un du-te-vino constant aici, pe care nu-l atenuează, după vreo două-minute și jumătate, decât un strop de chitară și (iarăși) niște sintetizator. Când piesa pocnește, în cele din urmă, (“I-know-what-you’re gonna-be!”), întreaga narațiune capătă un ritm febril care mătură totul în cale - că e vorba de anxietățile pe care ți le hrănește un clasic conflict de familie (“I used to be seventeen/Now you're just like me”) sau de spaima că ți-ai pierdut inocența adolescentină (“I see you so uncomfortably alone/I wish I could show you how much you've grown”) prea puțin contează: brusc, pe lângă vocea care strigă din rărunchi, încep să doară acut, ca o durere de măsele trezindu-te în crucea nopții, și chitara, și cinelul, și pianul.
Sublimate - sau investigate competent - sunt și durerile din bucățile mai lente: I told you everything e o foarte grea conversație rezumată într-un vers care taie-n carne vie (“We held hands as we parted” - “Ne-am despărțit ținându-ne de mână”), Memorial Day avansează sumbru spre o concluzie asemănătoare (“Standing, I can see/You will run”), iar Malibu e, oximoronic, o pastorală urbană dintr-un timp suspendat prin repetiție: “In the little red car that don't belong to you/Yeah, that little red number/Driving down the road” - în doar câteva economicoase vorbe rostogolite tehnicolor, lui Sharon Van Etten îi reușește ceea ce tot încearcă, de ani buni, mult mai faimoasa Lizzie Grant.
Nu-i deloc de colea să folosești atîtea mijloace, procedee și influențe și să le faci să sune, de fapt, insesizabil - oricât de dens ar fi acest album (și este!), el lasă de la cap la coadă impresia c-ar fi fost scris dintr-o suflare. Ar mai fi de observat și ordinea cvasi-grunge (loud-quiet-loud) în care-au fost așezate piesele, în așa fel încât orice amărăciune de pastilă să fie aproape imediat îndulcită. Tonul fiecărei povestioare e perfect adaptat scopului - chiar și exagerările, sublinierile îngroșate își au rostul lor: un refren, o întorsătură de situație, o imagine neașteptată o să-ți reapară în minte când te-aștepți mai puțin și nu neapărat în timp ce asculți albumul. Și da, lui Sharon îi pot fi ușor găsite “tovarășe de drum” în muzica prezentului (Courtney Barnett a fost cu îndreptățire menționată). Cu Remind me tomorrow, însă, Van Etten s-a așezat în mod ferm în fruntea plutonului.
