Ca mai toate producțiile Netflix cu pretenții, „Passing”, debutul actriței Rebecca Hall, stârnește admirație pentru piruetele sale tehnice și indiferență pentru virtuțile sale sufletești.
Ograda Netflix s-a umplut de animăluțe cu pedigri, atent dresate, îmbăiate și periate, cărora li se cere când și când să livreze un urlet în care nu crede nimeni. Partea leului pare să revină exponatelor de epocă, mereu gata să ne ofere o doză de escapism laolaltă cu câteva ridicări gânditoare din sprâncene. Filmele Netflix iubesc alb-negrul (Mank de David Fincher), joaca pe computer (The Irishman de Martin Scorsese), artefactul seducător (Passing de Rebecca Hall): un ditamai efortul se trezește pus în slujba unei mode retro bibilite și calofile, de gustat – paradox teribil – pe micul ecran din dotare, cu un ochi distrat. Să luăm ultimul exemplu de mai sus: ce tragedie că tot arsenalul vintage de mașini pătrățoase și pălării cloche al acestui film plasat în anii ‘20 întreține la fel de multe legături vii cu originalul precum sala de la Muzeul Antipa dedicată speciilor dispărute ale faunei... Ca să nu mai vorbim de raportul – în cel mai bun caz, tensionat; în cel mai rău, suspect – în care se găsește orice film Netflix despre trecut, pierdut între tentația nesfârșită de a face cu ochiul suprafețelor și obligația bien-pensante de a taxa derapajele de profunzime ale vremurilor.
Așa se face că Rebecca Hall nici n-a apucat bine să debuteze, că a și îngroșat rândurile cineaștilor academici care închid povești promițătoare în forme sufocante, subliniate și răs-subliniate, pentru un plus de „distincție”. E trist că, în drumul lor spre stil, tot mai mulți cineaști de azi ajung înghițiți de prăpastia manierei, care nu-i deloc același lucru. Cauzele sunt multiple, dar să zicem că, în locul acestor compoziții lipsite de imaginație și al dorinței ca orice plan să transmită o idee inevitabil schematică, John Cassavetes, omul care a introdus tremuriciul și zvâcul în New York-ul adormit, ne apare acum ca o oază liberă. Passing ar fi avut de câștigat aventurându-se în direcția aceea, care ne încurajează să filmăm un actor în toate ticurile și damblalele și detaliile sale nescenarizabile, în loc să-l strângem cu șablonul, pe motiv că facem operă adâncă de autor.
Se înțelege că n-am găsit mare lucru de admirat în Passing (o adaptare după romanul din 1929 scris de Nella Larsen). Poate doar acest sentiment plin de voluptate oferit de un personaj care dispare la un moment dat din poveste, împiedicându-ne pe vecie să-l cunoaștem cu-adevărat. Ruth Negga oferă acest personaj prea puternic pentru a putea fi rezumat rotund, care ne abandonează în mijlocul drumului, cu tristețea nerezolvată. To pass înseamnă „a te da drept altceva decât ești”. Negga o joacă pe Clare, femeie care a plecat din Harlemul copilăriei și, profitând de nuanța favorabilă a pielii – aidoma protagonistului din Pata umană de Philip Roth –, duce în prezent o viață nouă, comodă, îndestulătoare alături de un rasist alb. Prietena ei de demult, Irene (Tessa Thompson), a rămas acolo: s-a căsătorit cu un bărbat de culoare, are doi copii, își asumă rasa, dar nu și statutul social – încearcă să treacă drept middle class, profitând de o menajeră pe care o tratează de sus și de câteva relații în „lumea bună”. Reuniunea acestor două femei provoacă explozia falsului, care împroașcă în stânga și-n dreapta. Miză promițătoare, deși didactică și condamnată aici să nu-și poată depăși condiția generatorului de poncifuri dulcegi: „trăiește autentic!”, sau, dimpotrivă, „cu toții încercăm să trecem drept ceea ce nu suntem...”
Cu alte cuvinte, senzația dezagreabilă provocată de film ține de faptul că tot ce vedem pe ecran pare construit în urma unor decizii matematice, cu aer corporatist de masă rotundă. Totul pare ajuns în film în urma unei atente cântăriri de „pro” și de „contra”, la capătul cărora a triumfat rațiunea călduță. Până și momentele de plutire, de ezitare, de grimasă „neașteptată” a personajelor sunt tot rodul unei construcții de laborator, aceeași care, la alt nivel, a pus pe roate acest conflict narativ de eprubetă, demn de melodramele lui Douglas Sirk, dar fără splendoarea lor. De parcă cinemaul ar fi devenit o știință exactă, intuiția ar putea fi pusă deoparte în favoarea planului fix de lucru, iar emoția s-ar obține la capătul unor calcule fără virgulă. Passing este rezultatul unei priviri standardizate, conceput de o sensiblitate de duzină, care caută naiv rețete de obținere a inefabilului. Un cinema mașinal, pentru care statistica contează mai mult decât partea inimii, are totuși prea puține în comun cu filmele mute și glorioase cărora Passing pretinde să le facă cu mâna, reverențios.
