Cinematografele rezistă – ce altceva pot face? –, în ciuda veștilor sumbre venite din Ucraina. Acum putem găsi în săli „Paris, arondismentul 13” al lui Jacques Audiard, o realizare cu destule hibe, dar care merită salutată pentru curajul de a filma cel mai alunecos dintre subiecte: tinerețea.
Imposibil să cădem în capcană: Paris, arondismentul 13 nu e un film tineresc. E chiar contrariul său riguros: un film despre tineri regizat de un bătrân. Desigur, n-am în vedere criteriile biologice – Godard e cel mai tânăr dintre cineaști –, ci un anume fel de a filma care-l trădează pe academicul Audiard la tot pasul. Ca și cum filmul, în ciuda intențiilor sale lăudabile, ar rămâne mereu cu un pas dincoace de adevărata intrare în subiect. Dacă povestea manifestă empatie față de tineretul actual, atunci o face mai curând prin surplombarea sa decât printr-un transfer real al emoției între mai mulți oameni „pățiți”. E de ajuns să observăm această scenă în care Émilie (Lucie Zhang), parte a trio-ului urmărit, ajunge acasă ruptă după o noapte de petrecut și dă peste iubita colegului său de apartament. Ce face filmul în momentul ăsta? Nu se coboară, nu renunță la tonul monocord adoptat, de glisare egală peste evenimente, nu ne oferă nimic din vâscozitatea acestei nopți devenite dintr-odată foarte singuratice sau, dimpotrivă, foarte ciudate. Pentru Audiard, democratic până la capăt, lucruri precum greața de după sau diferența de fus orar care guvernează apartamentul studenților – unul rătăcit în întunericul drogului, altul în canicula amorului – sunt must have-uri de bifat, în derivă printre atâtea altele. Portretul său de generație acumulează locuri comune; nimic nu vine să facă opreliște, să irumpă. Mă-ntreb ce-ar fi scornit Philippe Garrel dintr-o astfel de scenă: probabil că ne-ar fi făcut să privim lumina zilei următoare cu alți ochi.
Aluzia la Garrel nu vine din snobism. Căci Audiard se-avântă cu filmul său pe calea bătătorită în lung și-n lat de acest imens cineast al sufletului. Oarecum din datorie profesională, Garrel a filmat întotdeauna tinerețea – e momentul privilegiat al plonjeului cu capul înainte, complet imun la suferință – și a înscris-o mai tot timpul pe granulația peliculei în alb și negru. Au rezultat niște filme-obiect nobile și dureroase, numai bune de ținut în mână, capabile să șoptească la ureche două sau trei secrete despre frumusețe. Audiard vine din aceeași direcție, dar doar în aparență, fiindcă în spatele imaginii sale digitale se ascunde o dorință de semn contrar: aceea de a da seamă despre lumea de aici și acum – de a face operă socială. Tinerii săi nu poartă absolutul în ei, ci se lasă legănați de vântul epocii, ca niște simptome pe două picioare. Necazul e că un astfel de proiect înghite orice concluzie cu pretenții sociologice: tinerii de azi ba sunt la fel ca cei de ieri, ba diferă radical; ba încearcă să-și facă bine unul altuia, ba se rănesc reciproc. În orice caz, se poate afirma cu certitudine că nu-i ușor să fii tânăr. Audiard filmează sexul și survolează peste sfâșierile inimii, semn că epoca noastră le are mai puțin cu angelismul și mai mult cu concretul. De altfel, fanii scriitoarei Sally Rooney vor da aici peste o briză familiară stârnită de aceste figuri ocupate de când se știu cu ordonarea propriilor vieți. Doar că nimic nu se aranjează niciodată – sau atât de rar – pentru tineri.
Lipsit de grație, filmul lui Audiard descoperă totuși un ritm care face ca, odată încheiate tergiversările amoroase, impresia globală să fie una de justețe. Participă la această constatare mai ales personajul lui Camille (Makita Samba), un tânăr de culoare cât se poate de atrăgător, care manevrează printre partenere și joburi cu o dexteritate remarcabilă, la limita controversei. Pe de altă parte, apele ideologice în care se scaldă filmul sunt stătute: cartierul este, ca atâtea altele, un hub de posibilități, iar partea sa de melting pot cultural e construită pe cele mai groase stereotipuri, tip chinezoaica obligată să-și viziteze la azil bunica cu alzheimer sau insul de culoare care provine dintr-o familie „dificilă”. Ca să nu mai vorbim de imaginea de intelectual-cu-ghilimele pe care o degajă personajul, care-și pregătește de zor teza de doctorat în fața unui video explicativ de pe net... E vorba mai ales de convingerea nejustificată a filmului că poate scăpa basma curată dacă presară câte un cadru care să însemne „studiu pentru disertație” sau „muncă pe bani puțini” sau „participări la proteste” sau ce alte chestii interesante mai fac tinerii în ziua de azi. Însă de la un scenariu la care au colaborat regizoarele Céline Sciamma (Portrait de la jeune fille en feu) și Léa Mysius (Ava) era de așteptat ceva mai mult radicalism – sau măcar ceva mai multă atenție – în reprezentarea boemei mic-burgheze.
Există un sentiment de jenă în a descoperi aceste filme care cheamă generația Y să se privească în ele. De parcă ar contribui în mod repetat la cocoloșirea personajelor epocii, în aceeași măsură în care uită să le acompanieze în profunzime. Sunt filme care au renunțat la obiectivele înalte ale artei – de la distanță critică la mărturie – și au rămas doar cu baza: consolarea. Pericolul e real: acela de a uita să mai privești dincolo de propria ogradă, convins că lumea se termină odată cu dramele de apartament la care ești părtaș. Nimeni dintre cei care au întors obiectivul spre ei înșiși nu e ferit de acest risc, dar asta nu înseamnă că ar trebui să-l normalizăm. Audiard, născut în 1952, se apropie de-acești oameni ca unul din exterior, dar flerul său pentru subiectele la modă, pe care adesea ajunge să le terfelească în producții duziniste (vezi Dheepan [2015], despre afluxul imigranților), îl face exemplar pentru discuția de față. Paris, arondismentul 13 e un film care nu găsește, dar nici nu caută. Ținta lui e alta: aceea de a confirma – de a mângâia pe creștet.
