Spectacolul lui Cristian Ban de la Teatrul Metropolis, Părinți, o dramatizare a romanului Dianei Bădica, are mari șanse să devină unul dintre hit-urile teatrale ale acestei stagiuni. Plasat în Slatina în anii ’80, ultimul deceniu al dictaturii ceaușiste, și începutul anilor ’90, Părinți este o autobiografie ficționalizată care conturează lumea comunistă și post-comunistă (fără a se opri asupra momentului decembrie 1989) prin prisma unei familii muncitorești care locuiește la bloc într-un oraș de provincie.
Este o perspectivă de la firul ierbii asupra unor vremuri în care comunismul și copilăria se suprapun pentru personajul central, Ioana Negrilă (Ionuța), o fetiță care înregistrează cu maximă acuitate microuniversul în care trăiește. Diana Bădica, Cristian Ban și actorii au creionat împreună în scenariul spectacolului un model recognoscibil al copilăriei în comunism prin scanarea cu duioșie a universului microscopic al blocului, unitatea de măsură a vieții comuniste, mixând nostalgia cu umorul peste un țesut dramatic consistent. Perspectiva din care este spusă povestea aparține Ioanei, copila soților Negrilă și sora cea mare a lui Florinel, un băiețel a cărui boală chinuitoare și incurabilă consumă toate resursele de atenție și grijă ale familiei. Pe Ioana, boala fratelui său o invizibilizează în ochii părinților, iar dispariția lui nu o readuce în centrul atenției lor, cu toate eforturile pe care aceștia le depun, ci o face martora eșecurilor lor repetate de a-și normaliza viața de familie. Asta îi permite să se detașeze și să aibă o privire subiectiv - obiectivă asupra poveștii, de unde și poziționarea sa ca naratoare. În timp ce se maturizează, lăsând în urmă copilăria, adolescența și prima iubire, Ioana privește cum familia ei se dezintegrează pe fundalul ultimilor ani de comunism și ai primilor ani de democrație „originală”.
În spectacol, perspectiva asupra timpului trecut este susținută scenografic prin configurarea spațiului ca un acoperiș de bloc comunist, cu antenele care „prindeau bulgarii”, un loc de privit panorama orașului și de reflectat asupra epocii. Orașul nu se vede, perspectiva publicului este întoarsă către personajele care contemplă priveliștea, în timp ce Slatina se recompune ficțional, în imaginația spectatorului, ca model pentru orice oraș provincial din anii ’80 - ’90, un fel de Macondo în tranziție cu accent oltenesc (accentul are un rol important în construcția comică a spectacolului).
Ca și amintirile, care nu sunt reflexii fidele ale realității, ci filtrate, uneori chiar distorsionate de memorie, și privirea asupra Slatinei din anii ’80 - ’90 nu ține atât de realismul documentar, cât mai degrabă de o autenticitate a epocii extrasă din elemente esențializate ale stilului de viață de atunci.
Soții Negrilă sunt reprezentativi pentru familia muncitorească din anii ’80, cu vacanțele lor „aventuroase” într-o localitate din vecinătate, cu tânjitul lor după Craiova (care are pentru slătineni rolul Moscovei pentru surorile cehoviene), cu capacitatea lor de a se bucura de lucruri mici, cu ciorba și ardeii umpluți, cu bunele lor intenții diluate de o suferință căreia nu-i pot face față. Povestea lor se reproduce în diverse variante în apartamentele vecinilor de bloc. E o lume care trăiește în tipare bine desenate, cu elemente care colorează social finalul „epocii de aur” și începutul democrației „originale”: folclorul privind leacuri și vindecători-minune de la noi și de aiurea, mitologia legată de explozia de la Cernobîl, corupția sistemului sanitar și eșecul celui de îngrijiri paliative, fracturile sociale și familiale generate de simpatiile politice post-comuniste (cu toată încărcătura lor emoțională), serbările școlare, cu stresul și umorul lor involuntar, pasiunea pentru Cerbul de Aur și Metallica etc.
Scenariul spectacolului echilibrează drama familiei Negrilă văzută de Ioana cu studiul epocii prin microcosmosul blocului. Unele accente dure din roman sunt atenuate pe scenă – alcoolismul tatălui, violența domestică normalizată în familiile vecinilor, dramele personale ale acestora etc., fără a edulcora cu totul dramatismul vieții muncitorești provinciale. Interesant este că perspectiva asupra unui copil bolnav și a impactului pe care boala și moartea acestuia o au asupra familiei îi aparține surorii lui, cea care, sub povara dramei, devine pentru părinți celălalt copil (aceeași perspectivă se regăsește și în spectacolul Delfini de la Teatrul Municipal din Baia Mare, o autobiografie ficționalizată a regizoarei Adina Lazăr).
Îmi place la regizorul Cristian Ban nu doar apetitul său pentru umor inteligent și fin, întrețesut într-o compoziție dramatică, ci și lipsa malițiozității. Comicul lui este relaxat, fără încrâncenare, uneori dublat de duioșie și de o caldă înțelegere (ca și alte spectaocle ale sale - Mobilă și durere, Nuntă în Oaș, MaMe).
Ce se mai vede în spectacolele lui Ban, inclusiv în Părinți, este plăcerea de a juca a actorilor, cu o bucurie resimțită până în ultimul rând din sală. Silvana Negruțiu în rolul mamei face o tranziție subtilă de la versiunea tânără, jucată cu auto-ironie, la cea matură, o femeie prea devreme responsabilizată pentru familie, împovărată de îngrijirile chinuitoare și suferința pentru copilul bolnav, făcând mereu eforturi, uneori nevăzute, de a se menține pe linia de plutire. Personajul se întunecă încet, disperarea sa se simte abia când cântă, intimidant de serios, hit-ul câștigător al Cerbului de Aur (Spune-mi, Monica Anghel).
Tatăl în viziunea lui Marius Florea Vizante este un personaj mai luminos, jovial, avid să găsească motive de bucurie, un pic ridicol, care surprinde atunci când devine cinic (mai degrabă în legătura cu politica decât cu problemele personale). Vizante ține bine personajul pe linia dintre comic și dramatic, fără să-l îngroașe, dimpotrivă, configurându-l în zona unei bunătăți simple și reducându-l încet la tăcere, îngenuncheat de pierderea copilului.
Ioana, personajul lui Teo Dincă, este o combinație de voci narative, atât a copilei, cât și a adultului care își rememorează copilăria, ceea ce face ca actrița să patineze continuu între prezent și trecut, între implicare și detașare, între comentariu și joc. Vocea naratoare subiectivă a Ioanei este dublată de încă una, obiectivă, a Mariei Alexievici, o muziciană cu real talent actoricesc. Pe lângă rolul de naratoare și cel de coordonatoare a momentelor muzicale, Maria Alexievici face și câteva personaje mici, dintre care cel al învățătoarei exasperate de serbarea școlară adorabil de dezlânată este antologic.
David Drugaru și Vlad Pânzaru joacă o serie variată de personaje, adulți și copii, jonglând cu staturile lor de Stan și Bran și în egală măsură cu resurse comice și dramatice. Echipa actoricească, selectată în umrma unui casting, s-a coagulat excelent pe scenă și asta se simte în organicitatea spectacolului.
Modul în care Cristian Ban folosește materialul literar este admirabil, cu o structură densă de elemente care se potențează reciproc, comicul cu duioșia, ironia netăioasă cu nostalgia, empatia cu ridicolul, având grijă să nu dea verdicte, să nu pună etichete, să nu simplifice și să nu îngroașe lucrurile. Părinți vorbește despre noi, dar mai ales despre generația părinților noștri, pe care au înfrânt-o dictatura comunistă și anii sălbatici ai capitalismului postcomunist. Deși umorul inteligent provoacă un râs sănătos în mare parte din spectacol, senzația finală, cel puțin a mea, a fost de tristețe pentru generația care nu a avut nicio șansă.
Fotografii: Andrei Gîndac.
Următoarele reprezentații sunt în 24 și 25 mai și 7 iunie.
Teatrul Metropolis
Părinți
dramatizare după romanul Dianei Bădica
Scenariu dramatic: Diana Bădica & Cristian Ban (cu contribuția actorilor)
Regie: Cristian Ban
Scenografie: Andreea Săndulescu
Asistență regie: Nora Zamfir
Lighting design: Vlad Lăzărescu
