„Parcul pentru câini” e cel mai recent roman al scriitoarei finlandeze Sofi Oksanen, tradus în limba română de Sigrid Crasnean și apărut la Editura Polirom. Este povestea unei tinere din Ucraina postsovietică, pe nume Olenka, fost fotomodel care lucrează într-o clinică pentru tratarea infertilității, care-și rememorează viața într-un moment de criză.
E o carte despre care s-a spus că se citește ca un thriller, dacă ar fi fost scris de Frații Grimm. E în egală măsură și un roman istoric, despre vremurile tulburi care au urmat destrămării Uniunii Sovietice. E cu crime, clanuri interlope și droguri, cu sărăcie și inegalitate - dar și cu o dureroasă poveste de dragoste.
În fragmentul pe care îl puteți citi mai jos, Olenka rememorează, totuși, niște vremuri ceva mai bune din viața familiei ei în vremuri sovietice. Figura centrală e cea a tatălui, care nu se dă în lături de la invenții ingenioase (și subversive), care aduc familiei o neașteptată bunăstare.
DNIPROPETROVSK
2009
Ți‑am povestit despre tata de ziua mea, când am primit un buchet de flori, pe care l‑am aruncat la gunoi imediat ce au plecat invitații. Colega mea îmi adusese garoafe cu fire de asparagus, fără să știe de cine mi‑a amintit. Tata obișnuia să‑i cumpere mamei astfel de buchete la aniversări, pentru că uneori asta era cam tot ce se găsea. Aranjamentul acela de flori, foarte popular în vremurile sovietice, se putea vedea peste tot, inclusiv pe vederi, și m‑ar fi putut transporta în trecut, la momentele fericite din copilărie. Numai că mie îmi amintea doar de ceea ce pierdusem. De tata. După ce am aruncat buchetul la gunoi, mi‑am dat seama că purtarea mea cerea o explicație.
— Tatei nu‑i plăcea asparagusul, am spus eu – și nici măcar nu mințeam. I se părea că arată ca o buruiană.
Privirea ta plină de compasiune mă invita să îți povestesc mai multe, dar desigur că tu te gândeai la accidentul de pe șantier care, chipurile, i‑ar fi curmat viața tatei la o vârstă mult prea tânără. În seara aceea ți‑aș fi putut spune adevărul. Cu toate astea, cuvintele care mi‑au ieșit pe gură au fost diferite de cele la care sperasem și m‑am pomenit că‑ți povestesc istorii amuzante despre el. L‑am descris în fragmente atent selectate ca fiind un ins energic, ceea ce nu era o minciună, deși nu am pomenit cum tocmai această trăsătură l‑a ajutat să scape de acasă când serviciul militar i‑a oferit ocazia. Tata așteptase armata precum un copil pe Moș Gerilă. Voia să ajungă într‑un loc unde să poată trăi bine și de unde să nu se întoarcă într‑un sicriu de zinc, iar în cele din urmă a reușit să fie repartizat în Republica Sovietică Socialistă Estonia, din a cărei capitală cunoscuții îi trimiseseră vederi și îi vorbiseră avântați despre magazinele bine aprovizionate de acolo. Tallinn era exact ceea ce își dorea, iar eu ți‑am spus că de acolo se trăgea.
Doar că nu era adevărat. Tata se născuse în Snijne, de‑aia ne‑am mutat noi acolo. Ne‑am mutat din Tallinn în casa unde copilărise tata, în casa părinților lui, iar mai târziu mi‑am dat seama că probabil a considerat că Snijne era casa lui în toți anii în care a trăit altundeva.
Nu înțelegeam de ce am părăsit Tallinnul, din moment ce tata se străduise atât de mult să ajungă acolo. Tata își amintea adesea de aventura lui, care suna ca o poveste eroică, de felul cum se străduise să‑și facă domiciliul în Tallinn imediat după armată. Termenul limită se apropia și locuințe nu se găseau. Situația s‑a rezolvat când tata a reușit să se angajeze pe un șantier unde muncitorii primeau automat cazare într‑un dormitor comun. Asta îi furniza adresa permanentă necesară pentru ștampila de reședință. A reușit să‑și înregistreze acolo pașaportul intern, a devenit ca prin farmec un adevărat locuitor al Tallinnului datorită ingeniozității sale dintotdeauna, iar orașul i‑a oferit posibilități care nu existau în Snijne. Tata s‑a îndrăgostit de femeile din Tallinn. Cea mai minunată dintre ele, o dactilografă dulce ca mierea, mi‑a devenit mamă.
Deși mai târziu viața tatălui meu a însemnat o serie de eșecuri, în Tallinn totul a fost diferit. Spiritul lui antreprenorial se dezvolta și afacerile lui aveau succes. Nimic nu sugera că ideile sale ar putea duce într‑o bună zi la rezultate mai puțin dezirabile. Dacă tata scutura în mână o cutie de chibrituri și mă punea să ghicesc ce‑i venise, știam imediat că era vorba de ceva distractiv, fie că era vorba de un cârnat obținut prin spate de la măcelărie, fie că verifica să vadă dacă un harbuz e copt ciocănindu‑i coaja. Credeam că tata va reuși mereu în toate.
Una din primele invenții ale tatălui meu a fost ceva despre care nu se temea să vorbească în gura mare. Avea legătură cu televiziunea finlandeză, care în Uniunea Sovietică se putea urmări doar de pe coasta nordică a Estoniei. Desigur, autoritățile au încercat să blocheze acea fereastră spre Occident bruind semnalul TV din Finlanda, însă tata a improvizat un adaptor cu ajutorul căruia le puteam urmări programele. Dispozitivul le‑a folosit și altora, iar pe tata nu‑l deranja câtuși de puțin că leafa lui de la fabrică era mai mică decât ar fi fost în minele din Snijne. Am putut să‑ți povestesc și ție cum prima idee fructuoasă de afaceri a tatei s‑a datorat brizei occidentale din Tallinn, pentru că trebuia totuși să‑ți spun ceva despre el, iar invenția aceea ne fixa atât de bine în Tallinn, încât puteam vorbi fără grijă și despre rolul mamei. În biroul ei de la fabrică mama avea acces la o mașină de scris și, la sugestia tatei, a început să dactilografieze programele de televiziune finlandeze, traduse de prietena ei estoniană – pe care și ea le primea de la o cunoștință finlandeză –, apoi să le împartă muncitorilor din fabrică, dar și conducerii și informatorilor. La apogeul acestei acțiuni mama dactilografia sute de liste pe săptămână, iar tata își petrecea timpul asamblând adaptoare. Treptat, am început să primim ba un serviciu de ceai Lomonosov, ba un set de cafea, ba pahare de cristal pentru șampanie și coniac, iar tata a făcut rost pentru mama de un certificat medical în care scria că e însărcinată cu gemeni, așa că am primit un apartament mai mare. Mai multe nu puteam să‑ți spun dacă voiam să rămân între limitele adevărului.
Imagine principală generată cu Midjourney AI
