Un tur critic prin câteva dintre gafele monumentale pe care mari instituții ale științei le-au făcut în comunicarea lor publică pe timpul pandemiei de COVID, de la începutul căreia tocmai s-au împlinit cinci ani.
Aceasta este versiunea revizuită a articolului publicat în decembrie 2024 Scena9 pe hârtie #6: Greșeli.
Motto: „Dacă nu auziți de la noi, nu este adevărul.“
(Jacinda Ardern, prim-ministrul Noii Zeelande, 19 martie 2020)
În noiembrie 2023, un sondaj Pew Research anunța că încrederea americanilor în știință este în continuă scădere. Doar 57% dintre americani mai considerau că știința are un efect pozitiv în societate, o scădere de 16% față de perioada dinaintea pandemiei. Și de data asta nu mai sunt de vină doar republicanii religioși din așa-numitul Bible Belt (sudul SUA, n.r.), simbolul împământenit al analfabetismului științific american. Cică scăderea încrederii este bipartită – li s-a cam luat tuturor de știință, inclusiv unei părți a elitelor democrate din orașele cosmopolite. Evident, fenomenul trebuia explicat cumva, așa că de vreun an încoace curg râuri de articole și editoriale în jurnale științifice cu reputație, care încearcă să ne convingă că vina este exclusiv a conspiraționiștilor care propagă dezinformare în mediul online. Vă pot face un rezumat al procesului, așa cum este el descris oficial: prostimea gură-cască dă clic pe linkul cu informație falsă scrisă de șarlatani, în loc să dea clic pe linkul de la autorități și experți, ceea ce duce implacabil la radicalizare. Cetățeanul de rând, portretizat ca un neghiob incapabil să proceseze orice depășește în complexitate Insula Iubirii, trece astfel de la a avea încredere în știință, la „Pământul e plat“.
Eu nu cred această explicație. Adică, desigur, sunt convins că șarlatanii care dezinformează pot fi foarte periculoși, dar sunt la fel de convins că de data asta principalii vinovați sunt chiar unii dintre membrii comunității științifice, de la înalți „preoți“ care ghidează deciziile autorităților, la mărunți acoliți care propovăduiesc în media slova – acum aparent dogmatică – a științei. Analogiile bisericoase nu sunt accidentale. Din păcate, „instituția” științei devine treptat o pseudo-religie controlată politic, un monolit autosuficient și uneori mincinos, fără remușcări sau reformă, rezistent la introspecție și incapabil să-și rezolve problemele structurale care acum se revarsă peste baiere, în văzul tuturor.
De prea multe ori în ultima vreme înalți preoți ai științei au greșit după ce dăduseră cu pumnul în masă că sunt fără de greșeală. De prea multe ori au formulat ipoteze ca axiome, de prea multe ori au încercat să cenzureze violent opinii contrare, de prea multe ori s-au dovedit corupți sau ipocriți. De prea multe ori au dezinformat. Cred și eu că în acest context încrederea în știință este pe moarte. Epitaful este chiar mantra Trust the Science, aflată pe buzele oricărui infatuat cu un doctorat, care sugerează că ar exista o știință anume, un pachet de informații imuabil, în care ar trebui să credem. Nimic mai greșit. Infatuatul cu doctorat ar trebui să înțeleagă că știința este de fapt o metodă de a ajunge la adevăr, care admite ca orice ipoteză să fie testată fără idei preconcepute despre validitatea ei și care presupune conștiința faptului că ceea ce este argumentat astăzi ca fiind corect științific, mâine poate fi invalidat de cercetarea altcuiva. Metoda științifică este în acest fel antidogmatică și intrinsec modestă. Ai încredere în metoda științifică, desigur, crede știința niciodată.
Nicicând nu a fost mai evidentă dogmatizarea științei ca în pandemia COVID. Fără precedent în istoria recentă, cercetarea științifică a fost în prim-plan timp de peste patru ani și toți am luat zilnic lumină de la experți, sperând poate la miracole. Ce am primit de multe ori în schimb au fost „certitudini” cu durată de viață mai scurtă decât a unui om de zăpadă într-un vulcan aprins, inexplicabil prezentate ca triumfuri ale științei și înainte, dar și după invalidarea lor.
Pe 14 ianuarie 2020, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) declara pe Twitter (acum X) că SARS-CoV-2 nu se transmite de la om la om. OMS tocmai preluase pe nemestecate de la autoritățile chineze cea mai mare dezinformare a începutului pandemiei, una care avea să dea tonul pentru o serie de gafe monumentale ale comunicării publice din acea perioadă. Despre câteva am să vă vorbesc mai departe.
Modelul chinez
Își mai amintește cineva cum în primele luni ale pandemiei colegii chinezi au fost portretizați de mass-media și de comunitatea științifică drept vârful de lance în combaterea COVID, în dezvoltarea de protocoale terapeutice și în dezvoltarea de vaccinuri? Eu îmi amintesc. Puținele obiecții care se strecurau în presă la adresa modului deficitar în care China a ales să gestioneze inițial epidemia și apoi pandemia au fost destul consecvent îngropate ca sinofobie abjectă. Oficial, China făcea totul bine, așa cum elogia în 2021 chiar The New York Times în articolul modest intitulat „Power, Patriotism and 1.4 Billion People: How China Beat the Virus and Roared Back“. Modelul chinez de carantină, „Zero COVID“ (poate vă amintiți soldații înarmați care patrulau pe străzi și dronele ce zburau distopic printre blocuri, avertizând lumea să rămână în case) era ideal, statisticile Guvernului chinez erau clare. Pe teritoriul Chinei, COVID fusese învins.
Pentru cei atenți, însă, astfel de opinii erau departe de realitatea din teren. De fapt, China a făcut de la bun început ceva ce știa foarte bine să facă: a cenzurat sau pur și simplu a omis un munte de informații care puneau autoritățile într-o lumină negativă, de la emergența primelor cazuri, la natura virusului și până la statisticile de mortalitate. Eu încă n-am uitat de medicul oftalmolog Li Wenliang, care a încercat la final de decembrie 2019 să-și avertizeze colegii din Wuhan că sunt în mijlocul unei epidemii cu un virus tip SARS și că situația este critică. În loc să ia măsuri de izolare, autoritățile locale l-au acuzat de dezinformare și l-au redus la tăcere, până zece zile mai târziu, când n-au mai putut ascunde proporțiile dezastrului. Li Wenliang a murit chiar de COVID, în februarie 2020.
N-am uitat nici că numărul de decese COVID a înghețat magic în China în jurul valorii de 5 000 și a rămas acolo până în 2022. Da, ați citit corect, timp de doi ani n-a murit aproape nimeni de COVID în China, ceea ce este remarcabil, ținând cont că în aceeași perioadă SUA se apropiau de un milion și chiar și micuța Românie depășise 60 de mii. Până și acum, când scriu aceste rânduri, China rămâne de zece ori sub media globală de decese COVID. Există două explicații posibile pentru acest miracol: (1) cea așa-zis „sinofobă“, în care admitem că nu mai raportau, de fapt, nimic, pentru că nu dădea bine, și (2) cea fantastică, în care măsurile draconice de carantină au eliminat COVID de pe teritoriul Chinei.
A doua variantă, oricât de neverosimilă, a inspirat din prima clipă autoritățile din SUA, Canada, Australia și din mare parte a Europei. Cu suficientă armată pe străzi, oprirea COVID părea posibilă și în Vest. Își mai amintește cineva de cele „15 zile pentru încetinirea transmiterii“ sau de aplatizarea curbei epidemice propuse de administrația Trump și Centers for Disease Control and Prevention (CDC)? Eu îmi amintesc. În forma inițială, atenuată, nu era o idee rea. Esența era că minimizarea contactului social ar ajuta la limitarea proporțiilor pandemiei, poate chiar la stoparea ei și, important, la protejarea categoriilor vulnerabile ca să nu suprasolicite secțiile ATI. Lucrurile au degenerat însă rapid de la măsuri de bun-simț la carantină totală, prelungită, care nu mai era susținută de niciun argument științific coerent.
În Europa, această alunecare s-a datorat în mare parte unui raport epidemiologic al Universității Imperial College din Londra, avându-l ca autor principal pe profesorul Neil Ferguson, un individ cu un palmares foarte controversat de predicții. Publicat pe 16 martie 2020 și inspirat direct de fabulațiile statistice ale chinezilor, raportul era apocaliptic, prevestind 500 000 de decese COVID doar în Marea Britanie, în absența măsurilor stricte de carantină. Cea mai eficientă soluție era denumită „supresie“ și era destul de radicală: nu doar distanțare socială, ci și izolare în case și închiderea școlilor și universităților până la dezvoltarea unui vaccin, „posibil până la 18 luni distanță“. De neuitat, raportul vorbea neironic despre aplicații de telefon care să monitorizeze interacțiunile sociale și să ajute autoritățile să prindă infractorii care se întindeau la vorbă peste rația zilnică. Zis și făcut, marea parte a Europei s-a cufundat în carantină.
Întâmplarea a făcut ca, nu departe de acest moment, distinsul profesor Ferguson să aibă o nevoie fiziologică de neoprit. Într-o bună dimineață, a fost surprins de paparazzi în timp ce primea o vizită conjugală de la o doamnă din alt colț al Londrei. În timp ce eu și voi semnam declarații că ieșim din casă doar ca să hrănim o bunică, domnul profesor ducea veverița la scorbură, ignorând propriile recomandări și grăbind apocalipsa conform propriilor predicții. Spre surprinderea nimănui, lipsa de încredere a domnului profesor în știință nu a dat bine la publicul larg și Ferguson a demisionat din funcția de consilier științific pentru guvern.
În același timp, peste Ocean, se întâmpla o mică revoluție. Decesul lui George Floyd din primăvara lui 2020 scosese sute de mii de oameni pe stradă sub sloganul „Black Lives Matter“. Unii ieșiseră ca să demonstreze sincer împotriva brutalității poliției față de populația de culoare, unii să dea foc la niște clădiri și, să fim onești, câțiva chiar să jefuiască niște magazine. Surprinzător pentru mine la acea vreme, niciun protestatar nu a trebuit să completeze declarații că ar da de mâncare unor bunici sau că are în grijă animale. Nu înțelegeam de ce, pentru că și eu, la fel ca Știința însăși, aveam convingerea că absența contactului social era singura cale de a opri transmiterea și deci de a proteja categoriile vulnerabile, printre care și populația de culoare. Ei bine, da, absolut toate studiile epidemiologice disponibile la acea dată arătau că afro-americanii din SUA erau afectați disproporționat de COVID, din cauza incidenței comorbidităților (boli cardiovasculare, diabet) și a accesului redus la servicii medicale. În anumite regiuni din SUA, persoanele de culoare reprezentau până la 90% din decesele COVID, deşi erau doar 10% din populaţie. Deci focarele epidemice declanșate de demonstrații le-ar fi făcut rău în primul rând lor. Din fericire, înalții preoți ai științei au oferit lămuriri, pentru ca oamenii simpli ca mine să înțeleagă acest paradox.
Angela Rasmussen, virusolog de primă linie, și Jennifer Nuzzo, epidemiolog la prestigioasa instituție medicală Johns Hopkins, împreună cu alți 1 000 de cercetători, erau de părere că protestele trebuie să continue pentru că pericolul rasismului sistemic era mai mare decât pericolul COVID. Eu nu sunt matematician, dar nu mi-au dat bine calculele. Apropo de violența poliției americane, adică sursa protestelor, în 2019 fuseseră împușcate mortal 236 de persoane de culoare, dintre care 9 neînarmate (comparativ cu 376 de albi, dintre care 19 neînarmați), reprezentând 0,0005% din populația de culoare. Pe de altă parte, doar în primele trei luni de pandemie şi în ciuda măsurilor de carantină, COVID a ucis în SUA peste 110 000 de oameni, de toate rasele şi etniile. Deci când trebuia să aibă neghiobul încredere în știință: când i s-a spus să stea în casă sau când i s-a spus să iasă în stradă?
La 2 metri distanță, vă rog
Mai țineți minte când vă dezinfectați pachetele și ambalajele alimentelor? Sau când vorbeam toți despre cât rezistă virusul pe pantofi, despre spălatul pe mâini minim 19 secunde și despre importanța spirtului? Sau când în magazine nu se mai găseau mănuși chirurgicale? Dar când se dezinfectau străzile în fiecare zi? Eu țin minte toate aceste ritualuri. Le practicam pentru că OMS, și autoritățile explicaseră insistent că virusul se transmite când o persoană infectată scuipă SARS2 prin picături de salivă, iar acestea cad rapid pe suprafețe, de unde noi le pescuim și ne infectăm. Uneori, dacă o persoană infectată era prea aproape, picăturile puteau să ne contamineze direct, aterizând în gură sau în nas.
Singura problemă era că SARS2 nu prea se transmite așa. De fapt, probabil o foarte mică minoritate dintre infecții pornesc în acest fel. SARS2, asemenea virusului gripal și a altor virusuri respiratorii, se transmite prin microparticule de salivă sau mucus atât de mici, încât rămân suspendate în aer multe ore (denumite aerosoli). Și deci prevenția nu avea practic nicio legătură cu spirtul, ci primordial cu buna ventilație a camerelor și, acolo unde se putea, cu filtrarea aerului. Am fi fost deci mai în siguranță în spații deschise, așa cum am aflat mai târziu, sub 0,1% din infecții întâmplându-se afară. Își mai aduce aminte cineva campaniile OMS despre buna ventilare a spațiilor și despre încurajarea oamenilor să socializeze cât mai mult afară, la aer? Nici eu, pentru că n-au existat.
Dimpotrivă, în ciuda logicii elementare, a studiilor pe alte virusuri respiratorii și deseori a evidenței, autoritățile, susținute de o bună parte a comunității științifice, au continuat să împingă încă multă vreme paradigma transmiterii prin picături mari și de pe suprafețe și au setat arbitrar „distanțe de siguranță” la care virusul nu putea să ne ajungă.
Există o explicație, dar e tristă. Filtrarea aerului în școli și universități ar fi fost responsabilitatea statului, în timp ce SARS2 luat de pe punga de pufuleți era strict problema cetățeanului.
Abia târziu, în primăvara lui 2021, sub un baraj de studii noi care dovedeau fără echivoc transmiterea SARS2 prin aerosoli, OMS și CDC au schimbat recomandările COVID ca să reflecte realitatea științifică, nu propriile fabulații. Așa cum corect nota Zeynep Tufekci într-un editorial din The New York Times, schimbarea radicală a paradigmei nu a fost însă însoțită de scuze, demisii și nici măcar de vreo conferință de presă, deși ar fi trebuit să fie. Muriseră oameni. Ce s-a întâmplat este că instituțiile responsabile au schimbat în tăcere câteva propoziții pe site-uri și apoi au dat vina unele pe altele. Emblematic este chiar răspunsul lui Anthony Fauci, etern consilier guvernamental al SUA pe probleme de virusuri, șeful grupului prezidențial de lucru COVID și poate cel mai înalt prelat al pandemiei. Întrebat recent de Congresul SUA de ce a propagat personal cei doi metri magici de distanțare, deși nu erau susținuți de niciun studiu, el a răspuns inocent: „Eu doar am preluat recomandările CDC“.
„Nu știu, man, nu mă bag.“
Despre măști și baticuri
Măștile au fost probabil cea mai controversată modalitate de prevenție COVID, care a văzut multe jaloane și schimbări de direcție. Puțini își aduc aminte că, la începutul pandemiei, oficialitățile și comunitatea științifică descurajau purtarea de măști de către publicul larg. Nu doar a „unor“ măști, după cum s-a rafinat ulterior mesajul, ci a „tuturor“ măștilor. Este celebru interviul lui Anthony Fauci pentru emisiunea 60 Minutes în care spunea că măștile nu sunt utile publicului larg, oferind un fals sentiment de protecție. Într-un fel, avea dreptate. Exista la acea dată multă literatură publicată despre eficiența măștilor împotriva virusurilor și concluziile erau cam aceleași: cele chirurgicale nu fac mare lucru. Mai dezamăgitor, în 2019 tocmai apăruse un studiu care arăta că faimoasele măști tip N95 (varianta americană a FFP2) au cam aceeași (in)eficiență ca cele chirurgicale față de virusul gripal. Motivele pentru care eficiența lor este scăzută nu fac obiectul acestui articol, dar ca idee, variază de la complianța (sau răbdarea) utilizatorului să le poarte, la purtarea incorectă, la imposibilitatea filtrării aerosolilor foarte mici.
A doua parte a poveștii o știți. La finalul primăverii 2020, măștile au devenit brusc indispensabile, argumentul fiind că unele persoane sunt purtătoare de COVID fără să prezinte simptome și deci pot transmite virusul mult mai ușor dacă nu au gura și nasul acoperite. Bine, are sens, mi-am spus atunci, mai ales că erau deja și câteva studii noi care arătau o oarecare eficiență. Spre rușinea mea, nu reușeam să înțeleg de ce măștile din cârpă și baticurile erau acceptabile social și legal. Mi se părea teatru și clar în contradicție cu strictețea bazată pe știință a autorităților, dar îmi propusesem să nu fiu pedant.
A treia parte a poveștii este cea care devine mai interesantă. În ianuarie 2023, Cochrane Library a publicat cea mai comprehensivă recenzie sistematică despre eficiența purtării măștilor. Înainte să vă spun concluzia acestui studiu, trebuie să clarific niște termeni. Recenziile sistematice sunt standardul de aur când vine vorba de stabilirea eficienței sau siguranței unei intervenții medicale sau a unui medicament. Nu exagerez când spun că, practic, toată medicina modernă se sprijină pe recenzii sistematice sau meta-analize ca să ghideze protocoalele. De ce e nevoie de ele? Pe scurt, pentru că uneori există zeci sau sute de studii disparate și frecvent contradictorii pe o anumită temă și singura modalitate să deslușești adevărul este să aduni toate aceste date sub un singur acoperiș, să le analizezi și să vezi în ce direcție înclină balanța. Tot ca să fie clar pentru cititori, Cochrane Library este cea mai prestigioasă și fără îndoială competentă organizație când vine vorba de recenzii sistematice. Orice medic știe despre Cochrane și ia lumină de la concluziile autorilor.
Problema a fost că recenzia Cochrane a concluzionat că măștile au efect redus sau absent în ceea ce privește transmiterea virusurilor respiratorii, COVID și gripă. Cel puțin la nivel populațional. Mai mult, a mai spus că măştile N95 nu sunt superioare celor chirurgicale.
A fost cutremur. În timp ce conspiraționiștii și activiștii anti-măști au deschis șampanii, fact checkerii și o parte mică (dar extrem de vocală) a comunității științifice lucrau la denigrarea studiului. Unde până mai ieri recenziile Cochrane erau ultimul cuvânt în medicina bazată pe dovezi, pe 30 ianuarie 2023, organizația a devenit nemeritat controversată. S-au zis multe, dar, ca întotdeauna, s-a început cu semantică. Cică recenzia nu spunea de fapt că măștile nu merg, ci că cele 78 de studii analizate erau prost făcute sau slabe din punct de vedere al puterii statistice, ca urmare, doar pare că măștile nu merg. Adică de fapt ele merg, dar noi nu știm asta, pentru că nu le-am observat încă mergând. Masca lui Schrödinger, cum ar veni. Să zicem că acceptăm acest argument. Până la urmă, este adevărat că multe dintre studiile existente sunt slabe calitativ. Dar oare asta nu înseamnă că și decizia autorităților de a obliga purtarea măștilor se baza pe niște studii slabe calitativ? De ce studiile slabe calitativ sunt suficiente pentru purtarea măștii, dar insuficiente pentru nepurtarea ei? Sau altfel spus, de ce am ghidat politicile de sănătate publică și uneori legislația după dovezi științifice neclare? Neghiobul de rând ce să mai creadă?
Generația ZOOM
În afară de măști, izolare în case și distanțare socială, carantina totală a mai venit cu o condiție esențială la care, din nou, recunosc că am aderat inițial – școlile trebuiau închise. Are sens, m-am gândit atunci. Școlile sunt binecunoscute incubatoare pentru cele mai noi tulpini de virusuri și deci copiii vor duce SARS2 acasă la bunici, care vor ajunge la ATI sau mai rău. Ce nu m-am așteptat să se întâmple a fost ca învățământul în formă fizică să înceteze la nivel global, cu scurte pauze, timp de peste doi ani. Rezistați, vă rog, tentației de a repeta poezia că nimeni nu putea ști ce consecințe va avea această închidere, pentru că era o situație fără precedent în era modernă. E falsă. De data asta, autoritățile aveau nenumărate studii la dispoziție ca să prezică viitorul, unele care arătau că doar câteva zile de întrerupere a școlii cauzează un deficit de învățare detectabil la elevii afectați. Dar chiar și în absența acestor studii preexistente, logica și observarea directă a elevilor în mediul online ar fi trebuit să declanșeze semnale de alarmă în mintea oricărui educator cu experiență.
În multe țări s-a întâmplat fix opusul, iar SUA este un exemplu bine documentat. În numeroase state, cadrele didactice împreună cu autoritățile și o mare parte a comunității științifice s-au pus, în mod repetat, contra oricărei redeschideri. Inițial, au argumentat că e vorba de oprirea transmiterii bolii, dar când a devenit clar că închiderea școlilor nu are de fapt niciun efect asupra creșterii epidemice, au schimbat marota cu una menită să facă apel la emoții. Cică era de fapt vorba de protejarea copiilor, ca nu cumva să se covideze. Un întreg aparat de presă s-a declanșat de nicăieri în sprijinul acestei aberații fără seamăn, încercând să ne facă pe toți să uităm realitatea statistică: copiii și adolescenții au fost și rămân cea mai puțin afectată categorie de vârstă în fața COVID. Poate vă amintiți titluri de presă panicarde care repetau obsesiv, la fiecare câteva luni, că „noua variantă afectează mai mult copiii“ sau „avem un număr record de copii spitalizați din cauza COVID“.
Nu, astea au fost harfe și exagerări. Știu exact ce era în mintea cadrelor didactice, care făceau lobby puternic împotriva redeschiderii școlilor, prin intermediul reprezentanților sindicali. Era frumos, nene, să faci școală pe Zoom, în pijama, eventual la o cafeluță, de pe o terasă. Era frumos, nene, să nu te expui riscului COVID sau riscului oricărei răceli sau gripe. Era frumos, dar la elevi, studenți și părinții care trebuie să suplinească orele de școală se gândea cineva atunci?
Nu, nu se gândea, de fapt, nimeni dintre cei aflați în poziții de decizie, iar consecințele pe termen lung ale acestei nepăsări sunt devastatoare și vor fi vizibile pentru câteva generații. Și nu e vorba doar de deficitul imens de învățare, ci și de tulburări psihice, rate crescute de anxietate și depresie, unele imposibil de recuperat. Ca de multe ori în acest articol, am să întreb retoric: își asumă cineva vreo responsabilitate pentru impactul deciziilor greșite??
Excepția
În 2020-2021, în cercurile experților nu se putea vorbi despre neajunsurile carantinei totale (adică ale modelului chinez Zero COVID) fără să riști un oarecare grad de ostracizare sau măcar o sprânceană ridicată. Știința era clară, conspiraționismul trebuia respins, fiecare om trebuia salvat. Dar ce faci când o țară întreagă se dezice de mesajul general?
Suedia, prin epidemiologul șef Anders Tegnell, a ales un drum complet diferit: câteva măsuri de bun-simț (puțină distanțare, uneori măști, izolare voluntară a celor infectați, vaccinare) și în rest, la liber. În contrast cu, practic, restul omenirii, principiul de bază era simplu: dacă măsura nu e susținută de studii, nu se aplică. Eficiența închiderii școlilor pentru prevenirea transmiterii nu era susținută de studii, ca urmare nu s-a întâmplat. La fel, imunitatea de turmă, care apare când suficienți indivizi dintr-o populație au venit în contact cu boala, a fost considerată în Suedia un mecanism viabil de combatere a COVID. În timp ce alte țări vestice cereau credință în știință, dar scorneau politici de sănătate publică, Suedia aplica strict ce se știa clar la acel moment.
În mare parte, metoda suedeză, bazată pe bune pe știință, a funcționat. Cine se uită astăzi peste statisticile de mortalitate o să constate că Suedia stă mai bine decât SUA și majoritatea țărilor europene și ocupă un loc rezonabil pe la jumătatea clasamentului. Pentru mulți factori de decizie din Europa și din SUA, succesul relativ al Suediei a fost o gălușcă greu de înghițit. Neghiobul vedea și el realitatea și nu înțelegea de ce el stă izolat în casă cu copiii care învață matematică pe Zoom. Era inconvenabil și că Suedia nu a putut fi în niciun moment luată în râs ca bananieră, coruptă sau analfabetă, pentru că, dimpotrivă, era un bastion multicultural, socialist, liberal, educat și foarte bogat. Chiar și așa, atacurile din partea presei și a nelipsitei părți foarte vocale a comunității științifice au fost susținute și furibunde. Una dintre cele mai ciudate dezinformări a fost chiar legată de imunitatea de turmă în COVID, pe care Suedia părea să o promoveze neoficial. De la jumătatea anului 2020 și până târziu în 2021 am fost martorul mai multor rescrieri ale definițiilor, pe site-urile și în ghidurile celor mai importante instituții de sănătate publică din lume, dar și în presă, deși de fapt nu se schimbase nimic în imunologie.
Conform noilor definiții, imunitatea naturală era indezirabilă, iar imunitatea de turmă nu se mai putea obține decât prin vaccinare.(Între timp, definiția a fost schimbată cu una mai nuanțată.) Devenise evident că schimbarea bruscă a unor concepte de bază, care ne sunt familiare de mii de ani, nu mai era doar un răspuns la modelul suedez, ci și o măsură de a încuraja populația să adere la vaccinurile care erau pe vine.
„Vaccinurile sunt sigure și eficiente“
Am să prefațez spunând că în ianuarie 2021 am contribuit, tot pentru Scena9, la ceea ce cred (modest) că rămâne cel mai complet articol despre vaccinurile cu ARN mesager în limba română, în proporție de 99,9% pozitiv și încurajator. Nu numai atât, dar sunt vaccinat cu două doze și nu regret decizia. Atunci când m-am vaccinat, circula varianta Delta și situația era dificilă, cu multe cazuri grave. Am calculat foarte pragmatic că orice strop de imunitate suplimentară ar putea să facă diferența între stat la pat acasă și stat la pat în spital, cu un tub pe gât.
Dar pe măsură ce a trecut timpul, au început să mă irite niște trenduri. Dacă ar fi să rezum problema într-o singură propoziție, ei bine, simțeam că este ceva în neregulă cu fervența comunității științifice în a apăra cele patru vaccinuri disponibile. Așa cum scriam la început, omul de știință trebuie să fie intrinsec sceptic. Nu conspiraționist, ci sceptic. Trebuie să aibă modestia faptului că nu cunoaște tot ce există și trebuie să simtă obligația să cerceteze ca să ajungă la adevăr. Până nu verifică, nu are voie să spună nici „întotdeauna“ și nici „niciodată“. Dar cu vaccinurile nu s-a întâmplat asta. Comunitatea științifică, autoritățile, presa și rețelele de socializare au descurajat timp de doi ani orice sugestie, oricât de rezonabilă, despre necunoscutele din jurul vaccinurilor, oferind uneori la schimb, fără susținere științifică, tâmpenii ridicate la rang de adevăr. Cuvintele „întotdeauna“ și „niciodată“ au fost folosite frecvent de oameni de știință cu reputație care, aparent zombificați, păreau să uite principiile elementare ale metodei științifice. Am multiple exemple de comunicare doctrinară și antiștiințifică din partea autorităților, dar am să mă rezum la unul.
Experiența mea directă este cu tema biodistribuției vaccinurilor cu ARNm, adică încotro se duc particulele de vaccin prin corp după momentul injecției și ce durată de viață au. Din nefericire, companiile producătoare nu au verificat aceste variabile pe oameni (sau nu au publicat datele), iar testarea pe șoricei a fost pe de-o parte superficială și, pe de-altă parte, s-a făcut cu alt produs decât cel comercializat. Când am scris în ianuarie 2021 despre tehnologia ARNm, am precizat că este o necunoscută importantă, pentru că acumularea particulelor din vaccin în diferite țesuturi influențează în mod direct eficiența răspunsului imun, dar și eventuale efecte adverse. Nelămurirea mea era formulată academic și pretențios, dar în esență aveam și eu curiozitatea non-expertului, care voia să știe unde se duce în corp zeama nouă, licoarea-minune. Ajunge oare în ovare, unde dă „infertilitate pe trei generații“, vorba lui Șoșoacă? (Nu, nu dă infertilitate, nici pe una, nici pe două și nici pe trei generații.)
Nu vă faceți griji. Comunitatea medicală și științifică erau acolo să facă prebunking la orice întrebări considerate prea sugestive. Vaccinul își face efectul doar în mușchiul deltoid și nu rezistă mult, spunea CDC. Vaccinul nu ajunge în sânge, a zis Crucea Roșie. De ce să vă mint, am fost gelos pentru că aș vrea să pot simula și eu acest nivel de certitudine în viața de zi cu zi. Aș vrea să pot face oricând afirmații fără susținere, pe care apoi să le prezint public fără consecințe. Mi se pare aproape o superputere.
Bineînțeles că vaccinul părăsea locul injecției. Era ceva evident pentru oricine a făcut biologie în clasa a XI-a: sistemul limfatic, despre care se știa că drenează nanoparticulele lipidice din vaccin, nu este un sistem închis, ci este în legătură cu sângele periferic. Și de unde ar fi știut CDC ce durată de viață are vaccinul dacă studiile pe oameni nu existau? Și dacă nu existau, de ce nu le făcea nimeni?
Și dacă le-am face noi? Nu CDC, nu companiile producătoare, ci o mică echipă de oameni curioși de la un institut din București. În ianuarie 2021 am selectat un lot de voluntari și am recoltat sânge la intervale diferite de la momentul vaccinării, să vedem dacă și la cât timp mai detectăm ARN-ul din vaccin. Surpriza zilei, nu numai că circula în sânge (așa cum era de așteptat), dar era detectabil bine-mersi la 15 zile de la vaccinare, mult peste ce raportaseră Pfizer și Moderna pe șoricei. Studiul nostru a fost inițial respins de un jurnal important din domeniu, apoi acceptat cu greu de altul, suspectez pentru că nu dădea bine din punct de vedere politic și unor editori le era frică de consecințe. Deși noi am menționat că poate fi chiar benefic pentru imunitate că vaccinul persistă atât de mult timp, la acel moment orice mențiune contrară narațiunii oficiale era un cartof fierbinte.
După publicare însă, s-au întâmplat două lucruri remarcabile. Primul a fost că la scurt timp CDC a schimbat informația despre durata scurtă de viață în corp a vaccinurilor ARNm, o victorie neașteptată a cercetării grassroots. Al doilea a fost că s-a deschis un fel de cutie a Pandorei și alte grupuri de cercetare și-au făcut curaj să publice propriile date. Dintr-un studiu ulterior am aflat că vaccinul rezistă chiar mai mult în sânge, până la 28 de zile. Din altul, că traversează placenta și influențează imunitatea fătului. Iar dintr-un altul că poate fi găsit în laptele matern, o altă informație negată vehement drept conspirație timp de aproape un an. Din nou, ar fi fost logic din punct de vedere medical să pornim de la premisa că, dacă e în sânge, va fi și în laptele matern, dar fact checkerii n-au fost de acord. „Moleculele de ARNm au durată de viață scurtă și nu au cum să ajungă în lapte“, spunea dr. Kirsi Jarvinen-Seppo pentru The New York Times în aprilie 2021, înainte să se facă orice studiu. Dr. Seppo era evident fan al cuvintelor „niciodată“ și „întotdeauna“, așa cum îi stă bine oricărui activist. Scuze, voiam să spun „om de știință“.
După ce aproape doi ani neghiobului i s-a dat peste gură când întreba dacă vaccinul se plimbă prin corp, acum neghiobul citea știința pe dos, că totuși se plimbă. În care dintre științe să creadă?
Supa primordială de liliac
În final, de dragul simetriei, am să mă întorc la începutul pandemiei. În septembrie 2019 s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Institutul de Virusologie din Wuhan (WIV) și-a retras o bază de date online, care cataloga peste o mie de tulpini de coronavirusuri culese de la lilieci din tot sud-estul Asiei și păstrate în congelatoarele institutului. Motivul oficial al ștergerii era „securitatea serverului“, care cică ar fi fost atacat de hackeri. Pot înțelege, este bine cunoscut că țintele preferate ale hackerilor nu sunt nici pe departe elemente de infrastructură critică sau sisteme de plăți sau mailuri, ci baze de date obscure despre virusuri de lilieci, întreținute de tocilari. „Frica de hackeri” a persistat și ulterior, astfel încât acea bază de date nu a mai revenit niciodată online, iar WIV a rezistat la toate presiunile externe de a o face din nou publică. Conspiraționiștii ar specula că poate una dintre secvențele catalogate semăna foarte mult cu SARS2.
Când vine vorba de originea SARS2, recunosc, și eu pot fi acuzat că sunt conspiraționist: am convingerea că nu își are originea într-un pangolin din piața de animale din Wuhan, ci că a scăpat accidental din laboratoarele WIV. Din păcate, dacă nu v-ați chinuit să săpați subiectul, nu ați auzit până recent prea multe argumente în favoarea acestei ipoteze (deși dovezile circumstanțiale sunt copleșitoare), pentru că s-au întâmplat simultan și coordonat două lucruri-cheie. Primul este că rețelele de socializare au cenzurat persistent postări care sugerau originea din laborator. Mecanismul de cenzură s-a declanșat brusc, în martie 2020. Azi glumeam despre supe de lilieci, iar a doua zi de dimineață ne-am trezit toți că orice sugestie despre originea chineză a virusului este sinofobie, indiferent că e vorba de un laborator sau de o supă. Deși cenzura s-a oprit oficial în 2021, eu n-am cum să uit că am trăit peste un an cu frica blocării paginii de Facebook a blogului meu (acum defunct), pentru ceea ce consider că era o opinie informată, bazată pe precedent istoric, despre ipoteza ca virusul să fi provenit din laborator. N-am cum să uit că aproximativ un an am mers pe vârfuri și mi-am ales cuvintele ca să nu supăr fact checkeri anonimi, care fără îndoială știau mai puțin despre subiect decât mine.
Al doilea lucru care s-a întâmplat, poate mai grav, este că reprezentanți importanți ai comunității internaționale de virusologie au început să facă activism violent pentru a reduce la tăcere vocile care sugerau originea în laborator a SARS2, deși ipoteza alternativă (a transmiterii de la un animal) nu a fost în niciun moment validată prin știință. Față de cenzura rețelelor sociale, acest proces continuă și astăzi și metodele utilizate sunt multiple, care mai de care mai perfide. Frecvent sunt atacuri online care ironizează expertiza științifică a interlocutorului, mergând până la exemple penibile în care este desconsiderată opinia unuia dintre cei mai mari virusologi din lume, doar pentru că nu are publicații în nișa particulară a coronavirusurilor. O altă metodă este reclamarea „disidenților“ către șefii lor pentru a crea un sentiment de nesiguranță la locul de muncă. Dar de departe cea mai periculoasă și greu de combătut metodă este faptul că acești activiști publică articole „cu greutate“ în jurnale științifice prestigioase, cu editori prieteni. Aceste articole servesc apoi ca un fel de măciucă în orice polemică. „Dacă e publicat, înseamnă că e adevărat“, spun ei, arătând ca spre versete biblice.
Unul dintre aceste articole a fost atât de influent, încât a impus pur și simplu atitudinea „corectă“ față de originea virusului, la nivel global. Publicat foarte rapid, în martie 2020, și semnat de Kristian Andersen, Andrew Rambaut, Ian Lipkin, Edward Holmes și Robert Garry, „The Proximal Origin of SARS-CoV-2“ a fost până la acest moment citat de 6 800 de ori și menționat în mai multe rânduri de la tribuna Casei Albe. Nu exagerez spunând că aproape orice alt articol științific despre SARS2 citează necritic „Proximal Origins“ în introducere, ca un fel de incantație menită să placă zeilor.
Pe scurt, articolul afirmă cu certitudine neobișnuită că SARS-CoV-2 nu are o secvență moleculară compatibilă cu manipularea lui artificială și deci că originea lui în laborator nu este plauzibilă.
Există însă două probleme cu această concluzie. Prima este că articolul e de opinie, nu cercetare științifică propriu-zisă, în care autorii ar fi făcut experimente ca să demonstreze o ipoteză. Iar opinia nu e una prea grozavă, pentru că, de fapt, nimic din secvența acestui virus nu exclude originea în laborator. A doua problemă este identitatea autorilor și cum au ajuns să scrie tocmai ei acest articol. Cei cinci sunt biologi și virusologi foarte respectați, toți conectați direct sau indirect cu lumea umbroasă a cercetării dedicate creșterii periculozității virusurilor.
În paranteză, vreau să clarific că ingineria moleculară a virusurilor pentru a le face mai periculoase este utilă doar anumitor „industrii“, dar nu aduce beneficii directe societății, nefiind necesară, de exemplu, pentru dezvoltarea de vaccinuri sau terapii. În schimb, riscurile sunt majore, pentru că este teoretic posibilă crearea unui virus cu letalitate peste 50%, care să se transmită la fel de ușor ca varicela și care să scape accidental din laborator. Ca urmare, acest tip de cercetare se balansează pe o lamă îngustă de cuțit, finanțarea în SUA și Europa fiind condiționată de cine trage sforile la niveluri înalte și de cât de atentă este populația cu drept de vot la aceste probleme. Spre exemplu, în 2014, SUA au blocat finanțarea pentru cercetarea dedicată creșterii infecțiozității virusurilor, ceea ce a dus la crize de isterie ale virusologilor direct implicați, care au combătut decizia, confundând intenționat în declarații acest tip de cercetare cu cercetarea pe virusuri în general. Moratoriul a fost ridicat în 2018.
Mulțumită unor solicitări de informații de interes public făcute de presă, știm acum că Anthony Fauci a convocat pe 1 februarie 2020 o conferință secretă cu alți arhierei virusologi sau tangenți domeniului, la care au participat inclusiv patru dintre autorii „Proximal Origins“. În această conferință s-a discutat posibilitatea ca virusul să fi scăpat din WIV și ce trebuie făcut mai departe. Doar trei zile mai târziu, Andersen și coautorii trimiteau deja prima variantă a manuscrisului către Fauci, dar și către Francis Collins, directorul National Institutes of Health. În mod complet atipic pentru regulile de etică a publicării în știință, nici Fauci și nici Collins nu aveau să se regăsească printre autorii „Proximal Origins“, deși știm că au editat drastic manuscrisul, inclusiv prin a-l face mai potrivnic ipotezei originii din laborator. În acest fel, cei doi au sculptat acest articol ca să devină măciucă doctrinară.
Revoltător este însă altceva: niciunul dintre cei cinci autori nominali nu a scris ce gândea. După cum reiese din comunicarea lor desecretizată, în privat cei cinci discutau deschis despre posibilitatea ca virusul să fi scăpat din laboratoarele WIV. „Accidentul de laborator este atât de probabil pentru că făceau [în Wuhan] acest tip de cercetare și datele moleculare sunt compatibile cu acest scenariu“, spunea Andersen. „Literalmente oscilez în fiecare zi între origine naturală sau din laborator“, se lamenta Rambaut. „Există posibilitatea unei eliberări accidentale după ce virusul s-a adaptat [la om] în culturi celulare [umane] în Institutul Wuhan“, opina și Lipkin. „Este exact istoricul de evoluție pe care l-ai vrea ca să construiești un virus adaptat la om“, recunoștea Holmes. „Nu putem [exclude o infecție accidentală în laborator] și nici nu ar trebui, pentru că asta va precipita vaiete că e o mușamalizare“, avertiza Garry. Niciuna dintre aceste opinii nu s-a regăsit în cel mai citat articol despre originea virusului. Dimpotrivă, cei cinci au scris negru pe alb că originea din laborator „nu este plauzibilă“. Halucinant, în ciuda acuzațiilor de lipsă de onestitate sau chiar fraudă, articolul rămâne online și continuă să fie zilnic folosit ca referință de comunitatea științifică.
***
După cinci ani de pandemie, neghiobul e obosit și confuz. În martie 2020 s-a trezit că i s-a dat viața peste cap din cauza unui virus de la un pangolin, sau poate un liliac, sau poate dintr-un laborator. Nu înțelege de ce ar fi vrut cineva să facă mai infecțios un virus deja periculos. Decesele din jur și panica din presă l-au speriat teribil și a făcut mai departe cuminte tot ce i s-a spus. Mai întâi n-a purtat mască, apoi a purtat, apoi n-a mai purtat. Mai întâi s-a izolat în casă, apoi a ieșit și a stat la doi metri distanță de ceilalți la coadă la șaorma, apoi s-a izolat din nou. Și-a văzut copiii devenind anxioși și depresivi în fața unui ecran, dar COVID n-a plecat nicăieri. Dimpotrivă, îl face în continuare cam o dată pe an, deși s-a vaccinat de trei ori cu un vaccin despre care i s-a spus că va opri transmiterea virusului.
În ciuda a toate aceste lucruri, nu știe prea mulți demisionari dintre oficialii care au luat deciziile prost informate care i-au dat viața peste cap. Nu știe niciun oficial de la Organizația Mondială a Sănătății care să fi fost concediat pentru că a susținut eronat că transmiterea SARS2 e de pe pachete de pufuleți, nu prin aerosoli. Nu știe niciun cercetător care să se fi reprofilat la spații verzi pentru că nu i s-au adeverit predicțiile apocaliptice.
Da, neghiobul a devenit conspiraționist și a încetat să mai creadă știința care îl zăpăcește cu informații contradictorii, rostite pe un ton superior și paternalist. Îl putem condamna? Nu prea.
Pentru că de vină pentru radicalizarea lui nu sunt doar nivelul lui de expertiză și influencerul conspiraționist pe care îl urmărește pe TikTok. Și în niciun caz nu este de vină știința în sine, care este nu doar benefică, ci absolut indispensabilă pentru evoluția noastră ca societate. De vină sunt în primul rând înalții preoți ai științei care, cu aroganță nemărginită, au uitat poate prima lecție a vieții de cercetător: știința este supusă greșelii.
Fotografia principală: Aprilie, 2021. Inquam Photos / Alberto Groșescu
