Uitasem cum mai arată Iranul de azi în filme. Panah Panahi ne reamintește prin debutul său „Hit the Road”, grație căruia putem observa ce a rămas împietrit în timp și ce s-a mai schimbat de la triumfurile lui Abbas Kiarostami sau ale tatălui său Jafar Panahi și până astăzi.
Un SUV parcurgând un drum de țară șerpuitor: șanse bunicele să fie vorba despre un film iranian. Panah Panahi știe fără îndoială cu ce moștenire impozantă a ales să-și facă mâna pentru debut. O moștenire încă recentă, dar care, poate și datorită aurei sale atemporal-universale, a contribuit decisiv la istoria cinemaului, dându-i probabil ultimul bobârnac colectiv – ultimul curent artistic de proporții, comparabil ca anvergură umanistă și parti pris-uri formale cu neorealismul italian. O buclă s-a închis cu mașina de teren în care Abbas Kiarostami filma un singuratic suicidar, apoi spărgea iluzia filmului și trecea totul pe video, revenind la o realitate social-politică dură căreia Taste of Cherry (1997) îi dădea roată aluziv, doar pentru a o ațâța în ultimă instanță și mai tare. Între timp, Jafar Panahi a fost încarcerat la domiciliu și și-a realizat ultimele filme pe șest, întorcându-se la valoroasa lecție de economie și lirism predată de maestrul Kiarostami: buget mic, intuiții și invenții din plin.
În 3 Faces (2018), Jafar Panahi conducea un Mitsubishi Pajero printr-o zonă rurală de-acum familiară a Iranului, în care progresul tehnic se lăsa încă așteptat. Același model de mașină, în ceea ce trebuie că înseamnă mai mult decât o simplă ocheadă, e chemat să transporte o familie către granița cu Turcia în Hit the Road, regizat de fiul Panah. Ca tot ce au dat mai relevant înaintașii lui, filmul aspiră să fie politic pe furiș (fiul cel mare al familiei va fugi peste hotar, pentru a nu ispăși o pedeapsă suspectă de închisoare) și transcendental la drumul mare (peisajul care ajunge să spună la fel de multe despre Om ca și despre Natură), până ce lecturile posibile ajung de nedisociat. Cu o nuanță, totuși: căci acolo unde geniul unui Kiarostami ținea întocmai de capacitatea lui de a filma fără să facă artă – de a ne oferi un fel de cinema fără cinema –, Hit the Road se simte de la un capăt la altul ca un produs de festival, fie el și unul superior, zămislit cu atenție la accidente fericite și dintr-o preocupare statornică pentru detalii; un road movie suficient de clar pentru a-i mirosi trucurile de deturnare. Ceva s-a pierdut la tranziția dintre generații: ba sentimentul aproape mistic de a te situa în lume, ca la Kiarostami (o lume prea largă pentru a putea fi traversată coerent de vreun festival), ba necesitatea de a depune mărturie cu prețul sacrificării unui dispozitiv estetic iluzoriu, ca la Panahi-tatăl.
Încă de la începutul descoperirii acestui „Val” de cineaști, și-apoi tot mai mult, pe măsură ce contextul iranian se dovedea tot mai controversat, aceste filme ne-au fost prețioase și pentru că vedeam în ele – în cadrele lor și mai cu seamă între cadre, non-spus – ca un buletin de știri travestit despre o națiune aflată la depărtare. O seamă de creatori reinventaseră de unii singuri regulile jocului – iar chestia asta nu se întâmplase nici acolo unde era poate de așteptat (la centru), nici ca un one-time hit norocos. Așa se face că ne-am obișnuit cu vești despre Iran – vreme de ani buni, cele mai frumoase vești ale cinemaului –, până ce veștile respective s-au rarefiat, înghițite de formatajul care mătură acum industria de pe orice meridian. Hit the Road, atunci, e o surpriză: un film-punte, ce reînnoiește două tradiții – una a cadrului (Kiarostami), cealaltă a scriiturii (Farhadi) – și anunță, poate, o nouă privire dinspre Iran.
Frumusețea filmului constituie, într-o oarecare măsură, și limita lui. Panah Panahi livrează aici o poveste foarte „scrisă”, drept pentru care lucrurile nu sunt niciodată menite să țâșnească, ci mereu să se deruleze conform planului. Hit the Road nu e un film al aparițiilor și al revelațiilor – ci al deciziilor juste. Ca atare, povestea reușește adesea să se emancipeze admirabil de pagină, explodând într-o serie de mici scenete care au inspirația să ameste bufonerie, durere și o presiune socială mereu discernabilă într-un colț de cadru, fără să își trădeze urma prin demonstrativism grăbit. În unele cazuri filmul nimerește chiar un soi de grație: de pe o fereastră vedem un scaun de plastic mișcându-se de unul singur într-un lan, tras de un câine nevăzut – idee suplă de cineast, care ne oferă bucuria unui cadraj parțial (chestiune a punctului de vedere și a lucrurilor pe care le lasă „în culise”) în locul unei totalități plictisitoare.
Rămâne totuși constatarea că Hit the Road este un film construit: până și grația sa miroase a fabricat – non-sens care ne determină să apreciem calitățile filmului, în loc să ne lăsăm emoționate de acestea. Când personajele fac playback pe anumite șlagăre locale, senzația aduce mai puțin cu o eliberare sau o pătrundere în intimitate și mai mult cu un tic interesant de autor. Povestea avansează crispată, lucru profitabil în secvențele de comic absurd – întâlnirea familiei cu o bandă de cicliști aiuriți, care detonează în peisajul relativ tradiționalist ca niște extratereștri îmbrăcați în lycra –, dar nu neapărat și în cele de interacțiune familială realistă. Panahi nu reușește să le confere celor patru o incarnare unitară – de unde și posibilitatea de a vedea în ei un fel de performeri independenți care se luptă pentru supremația ecranului, așa cum a propus o cronică din Cahiers du cinéma. Însă această ipoteză nu poate știrbi senzația unei lucrături ușor manieriste, în care n-a prins încă să se instaleze culoarea: Hit the Road este un film de premiant, căruia nu i-ar fi stricat ceva din zăpăceala străluminată a vreunui bad boy. Chiar și așa, Panahi e premiantul unei școli de cinema pe cât de informale, pe-atât de traversate de viziune, pentru care obiectul de studiu era o treabă cu atât mai serioasă cu cât se dovedea la fel de naturală ca aerul pe care îl respiri. Munca lui, fără să fie o descoperire, promite destule avânturi.
Hit the Road este disponibil online pe HBO Max.
