E dimineață și una dintre acele (mult prea) puține zile în care ieșim din Universul nostru mic, pe patru roți, care ne duce până la serviciu în fiecare zi, unde punem muzica noastră, ascultăm ce știri vrem, discutăm vrute și nevrute, de la jocuri pe calculator la politică și apoi la fizică și înapoi la jocuri, cu o mica pauză la „raftul” de parenting. Cu alte cuvinte, iar s-a stricat amărâta noastră de mașină și e în service, iar noi trebuie să fim la Măgurele neapărat, așa că ne chemăm un uber.
Ne urcăm în mașină, stabilim contactul – „Ana, da?”,„Da” și începem călătoria. Un minut mai târziu auzim: „Nu vă supărați, am văzut că mergeți la Măgurele, la Institutul de acolo..”. „Ah,”, m-am gândit, „știu ce urmează, e o discuție care îmi e familiară: el o să întrebe de laser, eu o să îi explic că nu lucrăm la laser și că „la Măgurele, la Institut” înseamnă, de mulți ani, mai multe institute și că eu lucrez la unul de al cărui nume sunt foarte mândră, Institutul de Științe Spațiale, el o să fie impresionat, o să zică <<uau, avem noi așa ceva în România!?>> și eu o să îi zic că da și o să am ocazia să ii povestesc despre Univers și …”. Șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de o întrebare: „Ia spuneți-mi și mie, care este treaba cu laserul ăla de acolo? Chiar este cel mai mare din lume?” Până să trec eu peste orgoliul rănit de faptul că iar vorbim despre laser, intervine Laurențiu, soțul meu, coleg de cercetare la Institut, îi spune că sunt mai multe institute de platformă, că noi lucrăm la Științe Spațiale, dar confirmă că da, e cel mai puternic sistem laser din lume. Îi povestește că l-am vizitat și cum este pe acolo.
„Dar spuneți-mi și mie, la ce o să folosească?”, întreabă șoferul. Laurențiu începe să îi povestească despre posibilele întrebuințări, despre studiul comportamentului materialelor, fizica nucleară, aplicațiile în medicină, îi explică de ce nu putem să distrugem cu el eventualii asteroizi care ne amenință Pământul (pentru că este produs pentru a trage pulsuri de scurtă durată și s-ar consuma multă energie pentru a menține raza laser continuă) etc.
Între timp, reușesc și eu să trec peste orgoliul rănit și mă activez, povestesc despre faptul că laserul ar putea ajuta la reproducerea în laborator a condițiilor din Universul timpuriu și îndrept subtil discuția către Cosmologia mea iubită: îi povestesc despre cum Universul „copil” era mult mai mic și tot ce exista în acel moment (acum aproximativ 13 miliarde 800 milioane de ani - 13,800,000,000), în el era foarte înghesuit și mult mai fierbinte și agitat pentru că „dacă stai la înghesuială, ți se face cald și începi să te agiți, și cu cât te agiți mai tare, cu atât ți se face mai cald, nu?”.
Mă întrerupe brusc: „Aaa, m-ați luat cu Universul și cu Big Bang-ul, dumneavoastră chiar credeți în Big Bang?”. Mă străduiesc, un pic deranjată că am fost oprită din entuziasmul meu, să fiu politically correct și să îi spun că da, există și teorii alternative la teoria Big Bang-ului, însă tot cea din urmă este cea mai plauzibilă și dau repede să continui povestea Universului, care la un moment dat s-a extins și s-a răcit, când următoarea întrebare vine pe neașteptate: „Dar dumneavoastră ce părere aveți, Pământul este rotund? Că mulți zic că Pământul este plat..”
Inițial nu m-am panicat foarte tare, mai trecusem o dată printr-o întâmplare de genul ăsta atunci când fusesem invitată să țin un atelier despre constelații la Clubul Copiilor din Măgurele, găzduit de parohia locală. Atunci, la finalul atelierului, tatăl unei fetițe s-a apropriat de mine și mi-a zis timid: „Am urmărit atelierul dumneavoastră, a fost foarte interesant, dar știți, nouă părintele la slujbă ne-a zis că Soarele se învârte în jurul Pământului, nu invers”. Îmi aduc aminte că atunci, fiind pe teritoriul „inamicului”, m-am gândit să rezolv pașnic problema și i-am răspuns, mai mult sau mai puțin inspirat: „Depinde din ce sistem de referință priviți”.
Laurențiu deja începuse, cu calmul lui ardelenesc, să-i explice șoferul de ce Pământul nu este plat și că legile fizicii exclud această teorie în totalitate, când aud o replică ce m-a teleportat instant pe partea întunecată a fricii: „Aaaa, nu mă luați pe mine cu legile fizicii, ca m-ați pierdut! Mie să îmi explicați cu cuvinte normale, pe care să le înțeleg și eu. Uite, eu sunt pe un grup de Facebook unde sunt oameni care explică clar și pe înțelesul oamenilor simpli ca mine de ce Pământul este plat….”. Aici conversația devine un pic neclară în mintea mea panicată, îmi amintesc că aud ceva despre un far pe mare, care se vede ca și cum Pământul ar fi plat. Cum adică „nu mă luați cu legile fizicii??”, păi și atunci ce fac? Prin minte mi se plimbă gânduri panicate și dezordonate. Ce argument să-i dau? În primă instanță îmi vin în minte toate meme-urile cu Pământul plat: cel cu pisicile care ar dărâma totul de pe marginea Pământului, cel cu Flat Earth Society care are membri „all around the world”, etc. Apoi încerc să-mi imaginez logic cum facem să ajungem în Australia, cum trecem de pe marginea farfuriei pe „fundul” ei? În timpul ăsta mă uit cu coada ochiului la Laurențiu, care trecuse la Stația Spațială Internațională, de unde se vede clar că Pământul este rotund, și care primește o replică legată de nu-știu-ce lentilă, fisheye, care ar crea această aparență. Laurențiu are în continuare în voce calmul ardelenesc, dar limbajul lui non-verbal exprimă cu totul altceva.
Mă redresez și eu un pic și încerc câteva tehnici: să fiu empatică – „ah, interesant, nu știam de această pagină de Facebook”, sa apelez la logică – „dar ce zic cei de pe pagina de Facebook despre celelalte planete din Sistemul Solar și despre Soare? Și ele sunt plate?” (aflu cu uimire/groază că da, și celelalte plantele sunt plate și fiecare e înconjurată de un zid de gheață, deci ai planetă – zid de gheață – altă planetă – zid de gheață etc.) și închei prin a încerca latura educativă. Vorba aia, dacă pot să îi învăț pe copiii de 6 ani despre proprietățile cuantice ale materiei, nu se poate să nu reușesc să conving un adult de ceva atât de banal.
Nu funcționează nimic, omul își păstrează calmul și este foarte încrezător, însă fără a fi încrezut. Ne ascultă și ne furnizează la rândul lui, diplomatic, argumente luate de pe pagina de Facebook a susținătorilor Pământului plat. Cursa se termină și el e surâzător și plin de energie pozitivă: „Mi-a făcut plăcere. Chiar vă rog să vă uitați pe pagina aceea, poate cine știe, o să ziceți la un moment dat <<ia uite mă, băiatul ăla cu uberul a avut dreptate>>.”
Am coborât din mașină cu un nod în gât, cu sentimente de tristețe și insatisfacție, pentru că nu reușisem să rotunjesc nicidecum Pămânul, deși toate legile fizicii îmi erau favorabile.
Însă am avut și o revelație: nu ajută cu nimic dacă stăm de-o parte a zidului de gheață și strigăm la cel de pe partea cealaltă că nu știe ce e bine și că TREBUIE să sară zidul pe partea noastră pentru că noi știm mai bine cum stau lucrurile și care este Adevărul. Soluția e să trecem noi de cealaltă parte a zidului, să ascultăm Adevărul de acolo cu atenție, să îi acceptăm în sinea noastră existența fără să ne concentrăm pe incorectitudinea lui, și apoi să-l invităm pe celălalt sa facă o vizită pe partea noastră, doar ca să vadă cum este și să acceptăm ca s-ar putea să nu vrea să vină și este dreptul lui. (Aceeași revelație este valabilă și pentru disputele politice. 😊)
