„Știi cum e să stai 30 de ani în închisoare și să nu vezi nimic din lume? În Gaza există curent două, patru, opt ore maxim pe zi. Sunt avioane de armată pe cer mereu. Când am ajuns aici, nu mai era nimic din toate astea. Puteam să beau apă de la robinet, curentul era 24 din 24, iar cerul era limpede și liniștit, nu se auzea un ZZZ de la avioane tot timpul.”
Așa îmi povestește Ahmed* primele impresii din România. Suntem în curtea sediului ONG-ului din Baia Mare unde tânărul de 36 de ani lucrează ca mediator cultural. Ahmed este unul dintre cei 6 milioane de refugiați palestinieni din lume care trăiesc în acest moment în afara Palestinei în speranța unui viitor mai sigur. A ajuns în România în 2019, a cerut azil și la scurt timp a început să-i ajute pe alții în situația lui să se obișnuiască cu noua cultură.
Este a doua noastră întâlnire, și prima la care stăm mai așezat. Discutăm despre viața în Gaza, în Baia Mare, despre munca de mediator cultural, despre oameni și războaie. Am vrut să-i spun povestea pentru că m-a impresionat cum a putut nu doar cum să-și refacă viața într-un loc străin, dar și să-i ajute pe alții să facă la fel. Asta însă vine cu un preț pentru sănătatea mintală, mai ales atunci când casa pe care ai lăsat-o în urmă e bombardată zilnic, iar poporul tău este victima unor atrocități transmise live pe internet.
„Poți să treci peste momentele dificile. Trebuie să lucrezi din greu și să ai puțin noroc.” Aceasta este povestea lui Ahmed.
Marți, la ora 9, sunt într-o sală de clasă improvizată în sediul organizației unde Ahmed e mediator. Tocmai începe o ora de română pentru un cuplu de sirieni veniți în România. Ahmed* nu a avut o dimineață bună. S-a trezit greu și a întârziat jumătate de oră. Nici profesoara, nici elevii nu par supărați pe el. De o lună se văd în fiecare miercuri de la 9 la 12 pentru ore de română și s-au obișnuit bine unii cu alții. Cristina e profesoara de română, Alia și Omar refugiații sirieni care vor să învețe limba, iar Ahmed este mediatorul cultural venit să-i ajute. Treaba lui este să funcționeze ca un liant, să explice în arabă atunci când engleza, limba tampon pe care o folosesc cu toții, nu mai e suficientă, și să fie ghid prin cultura română, în care trăiește de 5 ani, de când a venit aici ca refugiat palestinian.
Ahmed îi face pe toți să râdă. Un tip atletic, cu ochi căprui și părul scurt, povestește cum încă se mai luptă cu dativul românesc, glumește cu Omar despre încercările Aliei de a-l corecta, mai avansată în română decât el, și cu Cristina despre tentativele ei de a vorbi arabă.
După ore, Ahmed, Alia și Omar rămân la o discuție în curtea organizației. Problema e mâncarea, la noi nu găsesc condimentele care-s obișnuite în lumea arabă și alimentele au alt gust. Și lui Ahmed i-a fost greu să se obișnuiască.
„Limba a fost grea, și cultura… dar numai cu mâncarea am probleme.” Îi place mai ales peștele, pe care l-ar mânca oricând. Dar în Baia Mare, un oraș de munte, în afară de păstrăv nu prea ai alt fel de pește proaspăt, și când ai crescut, ca Ahmed, cu marea la 5 minute de tine, ți-e dor niște doradă, mugilide sau creveți.
Viața înainte de România
Ahmed s-a născut și și-a trăit cea mai mare parte din viață în Fâșia Gaza. Cu o lungime de 41 de kilometri și ieșire la Marea Mediterană, este unul dintre cele două teritorii care alcătuiesc Statul Palestina, alături de Cisiordania. În 1948, după Nakba, Fâșia Gaza a devenit una dintre zonele de refugiu pentru palestinienii expulzați din restul Palestinei, iar din 1967 se află sub ocupația militară a Israelului, care, deși susține oficial că s-a retras din Gaza în 2005, încă controlează spațiul maritim și aerian, toate punctele terestre de frontieră, o „zonă tampon” în care palestinienii nu au voie să intre și registrul populației palestinian. În prezent în jur de 2 milioane de palestinieni trăiesc în Fâșia Gaza, iar 3 milioane în Cisiordania, alături de coloniști israelieni adăpostiți în enclave ilegale semi-militarizate. Viața lor este cu atât mai grea cu cât regiunea se află acum într-o nouă etapă violentă a conflictului.
„Al Nakba” tradus literal înseamnă „catastrofa” și se referă la forțarea a 750.000 de palestinieni să-și părăsească casele. Fugind de pogromurile și antisemitismul din Europa, încă din secolul XIX mai mulți evrei vin în Palestina. În 1896 se cristalizează mișcarea sionistă, care propune ca soluție împotriva antisemitismului construirea unui stat național evreiesc în afara Europei. Deși și Uganda sau Argentina erau pe listă, în final Palestina este aleasă ca destinație.
După prăbușirea Imperiului Otoman la sfârșitul Primului Război Mondial, în 1919, Palestina trece sub administrație britanică. Cu doi ani în urmă, prin declarația Balfour, englezii promiteau sprijin pentru un stat național al evreilor. Astfel, sub mandatul englezesc, tot mai mulți coloniști evrei se mută în Palestina, iar palestinienii încep să-și piardă din drepturi.
Au loc revolte arabe și apoi revolte sioniste împotriva ocupației englezești, iar la începutul lui 1947, englezii anunță că pasează problema Palestinei Națiunilor Unite. În noiembrie 1947, ONU recomandă împărțirea Palestinei în două state, unul arab și unul evreiesc. Între cele două populații izbucnește un război și între 1947 și 1949, 750.000 de palestinieni, dintr-o populație de aproape 2 milioane, devin refugiați, 15.000 mor în lupte sau în cele peste 70 de masacre comise.
Organizații precum Amnesty International, Națiunile Unite, Human Rights Watch sau B’Tselem din Israel au descris de-a lungul timpului sistemul în care trăiesc palestinienii ca „apartheid” sau „închisoare în aer liber”. Statul israelian controlează accesul în Fâșia Gaza, inclusiv al bunurilor și ajutoarelor umanitare. Palestinienii sunt supuși altor reguli decât cetățenii israelieni, nu pot să se mute din Teritoriile ocupate (Fâșia Gaza și Cisiordania) în Israel și trec frecvent prin încălcări ale drepturilor omului și situații de discriminare. Nu primesc permise de construire sau cultivare a pământului (90% dintre cererile palestinienilor de utilizare a pământului sunt respinse în partea din Cisiordania complet sub controlul Israelului), ceea ce apoi le permite coloniștilor să preia terenurile. Trebuie să treacă prin puncte de control, care nu sunt deschise 24 din 24, chiar și în situații de urgență medicală.
Regiunea a rămas o sursă de conflicte constante. În 2006, alegerile locale au fost câștigate de Hamas, o grupare politică a cărei aripă militară a atacat de mai multe ori statul Israel. În 2014, de exemplu, a atacat cu rachete mai multe orașe israeliene, ceea ce a dus la represalii. Atunci conflictul a durat 50 de zile și s-a încheiat cu un armistițiu. 2.251 de palestinieni, dintre care 1.462 civili, au murit. 66 de soldați israelieni și 5 civili și-au pierdut și ei viața. În octombrie 2023 conflictul reîncepe după un atac Hamas, ducând la cea mai gravă escaladare a lui din istoria recentă. De atunci până în prezent au murit peste 16.700 de copii. În noiembrie 2023, Catherine Russell, directoarea executivă UNICEF, numește Gaza „locul din lume în care cel mai periculos să fii copil”.
Nu a fost ușor să copilărească acolo, spune Ahmed, dar viața lui nu a fost doar bombe și tragedii.
„Tata este profesor de matematică și mama învățătoare.” Au crescut într-o casă cu terasă pe acoperiș, pe care obișnuia să se urce cățărându-se în măslinii și lămâii care creșteau pe lângă ea. „Cum a fost viața acolo? A fost minunată. Fiecare persoană, când își amintește perioada când era copil, și-o amintește ca minunată. Nu sunt probleme, presiune, tensiune, nimic, numai joacă și școală.” Mergea la pescuit, se dădea cu bicicleta, juca fotbal. A crescut înconjurat de patru frați și o soră. Unul dintre ei a ajuns medic, celălalt contabil și sora inginer IT. Cel mai mic frate s-a născut când el avea 22 de ani și zice că l-a îngrijit ca pe copilul lui.
A studiat arhitectura, „cea mai grea facultate în orice țară”, și a lucrat câțiva ani în Gaza ca arhitect și ca designer de interior. Zice că i-a plăcut mult munca, partea mai practică mai mult decât relația cu clienții. „Uneori clientul vrea ceva exact, dar e ceva care în viziunea unui arhitect nu merge. Le spuneam atunci că eu nu fac așa, pentru că numele meu o să fie pe lucrare, așa că să se ducă la altul dacă nu vor”.
Din 2012, de la terminarea facultății, a încercat să plece din țară, a solicitat azil și a aplicat pentru vize de studiu în mai multe țări: Statele Unite, Germania, Turcia, țări din Africa. România e prima care l-a acceptat cu o viză de studiu pentru design urban. „De aceea România are un loc special în inima mea.”
Viața în România
„Știi cum e să stai 30 de ani în închisoare și să nu vezi nimic din lume? În Gaza există curentul două, patru, opt ore maxim pe zi. Sunt avioane de armată pe cer mereu. Când am ajuns aici, nu mai era nimic din toate asta. Puteam să beau apă de la robinet, curentul era 24 din 24, iar cerul era limpede și liniștit, nu se auzea un ZZZ de la avioane tot timpul.”
Ahmed a aterizat în martie 2019 pe aeroportul din București. Pentru că, după cum spune el, „călătoria din Gaza în lume a fost foarte dificilă” a trebuit să rămână la granița din Egipt pentru aproape două zile și a ratat înscrierea la facultate. Nu voia să se întoarcă în Gaza, așa că a făcut o cerere de azil și a ajuns la Centrul Regional de Cazare și Proceduri pentru Solicitanții de Azil din Șomcuta Mare, unul dintre cele 6 astfel de centre din țară, unde persoanele care cer azil primesc cazare și pot să învețe limba romănă până le sunt procesate cererile.
„Viața în centrul de refugiați nu a fost ușoară. Trebuie să înțelegi zece culturi diferite, din Africa, Asia… Nici măcar culturile arabe nu sunt toate la fel.”, povestește Ahmed. Prima cerere de azil i-a fost respinsă. „Motivarea a fost că Fâșia Gaza e o țară sigură. Serios?” Conform unui raport al organizației internaționale Human Rights Watch, în 2019, forțele israeliene au ucis 104 palestinieni și au rănit alți 11.453, mulți în timpul protestelor împotriva ocupației. 25 de palestinieni, dintre care 13 civili, au fost uciși în atacuri aeriene care, conform raportului, „nu au avut aparent niciun obiectiv militar sau au cauzat pierderi civile disproporționate în acord cu legile de război”.
Ahmed a făcut apel și în 2020 a primit permis de ședere ca refugiat.
„Am avut nevoie să învăț limba, să învăț cum merge viața aici. Când am plecat din Șomcuta și am ajuns la Baia Mare, atunci am simțit că viața e grea”, își amintește Ahmed. „Nu știam pe nimeni în oraș. Aveam nevoie să învăț limba română, să lucrez și să plătesc chirie, pentru că programul de integrare n-a plătit pentru mine decât două sau trei luni.” La început povestește că s-a bazat foarte mult pe orez, paste și pui, din cauză că nu avea un venit lunar și nici nu putea să-și pregătească mâncarea pe care o știa de-acasă. Între timp, a venit și venitul lunar și a reușit să pregătească cu ingrediente de-aici mâncarea palestiniană.
Din 2020 a început să colaboreze cu mai multe ONG-uri și cu Poliția Română ca mediator cultural și traducător, pentru că e un bun vorbitor de engleză și a prins româna repede. În 2019, la Centrul din Șomcuta, a cunoscut-o pe Andreea, coordonatoare la o organizație non-guvernamentală activă în regiune, cu care lucrează și în prezent.
„Țin minte că, până s-a acomodat, era foarte retras și am preferat să îi lăsăm spațiu. Până s-a adaptat el, până s-a deschis”, spune Andreea. „Acum e ca și cum aș lucra cu fratele meu sau un prieten foarte apropiat. Parcă ne cunoșteam de mai mult timp. De o veșnicie.”
Refugiatul care ajută refugiați
Un mediator cultural e o verigă importantă din lanțul de integrare a unui refugiat în noua lui țară. Pe lângă munca de traducere, mediatorul ajută refugiații și solicitanții de azil să navigheze prin procesele birocratice, să completeze acte, intermediază relația cu autoritățile și răspunde la tot felul de întrebări despre țara gazdă. Ca mediator și traducător pentru Poliția Română, Ahmed a trecut în mai puțin de doi ani de la poziția unui solicitant de azil care are nevoie de un traducător pentru a obține permisul de ședere, la job-ul de traducător pentru alți oameni ca el.
Nu vrea să vorbească prea mult despre refugiații pe care i-a ajutat. Ce se întâmplă în birourile Centrului e confidențial, dar recunoaște că nu îi e ușor. „Eu cred că am un sistem de protecție intern care m-a ajutat să fac față. Dar am văzut cazuri în care oamenii aveau nevoie de ajutor și eu n-am putut să fac nimic. Și asta m-a afectat”. Spune că uneori e privit cu neîncredere. Neîncredere și din partea solicitantului care e convins că el e de partea autorităților, și din partea autorităților care-l bănuiesc că el e de partea solicitantului. „Nu sunt de partea nimănui. Eu doar traduc ce mi se spune, nu pun de la mine nimic, nu am niciun interes.” Alteori oamenii se supără dacă nu obțin statutul de refugiat și dau vina pe el. „N-am ce să fac. Nu pot să editez ce ai zis tu. Pot să te ajut să-ți ordonezi povestea mai bine, dar atât.”
În 2022, când Rusia a declanșat invazia totală în Ucraina, România s-a trezit cu un nou val de refugiați. Pentru că e regiune de graniță cu Ucraina, Maramureș a devenit zonă de primire. Organizația nonguvernamentală la care lucrează Ahmed și Andreea are o mulțime de programe pentru refugiați. Beneficiarii lor sunt mai ales copii ucraineni și familiile lor, refugiații care au rămas aici după ce au fugit de războiul din Ucraina.
„Avem în medie 25-30 de beneficiari pe zi, 40. Au fost și 60 la evenimente, la Ziua Copilului, au fost 100 și la Ziua Refugiatului”, spune Andreea. Fac tot felul de activități cu copiii, jocuri, excursii, un club pentru adolescenți, dar și ore de română (pentru refugiații de orice naționalitate). Deși n-a lucrat cu copii înainte să ajungă în România, Ahmed spune că l-a pregătit pentru slujba asta delicată relația cu fratele lui mai mic și cu nepoții. A mers cu copiii în excursii în Maramureș sau la Brașov.
„Lucrul cu copiii e frumos. Au energie și nu au nimic în sufletul lor împotriva altora”, zice Ahmed. „Asta e ceva frumos pentru mine”. Și copiii îl plac mult. Andreea povestește că atelierul lui de artă, unde îi învață să deseneze, e printre cele mai populare de la centru. „Are și lipici la copii, și mici, și mari, știe cum să socializeze, cum să se apropie de persoane, indiferent dacă vorbește sau nu limba lor”, spune ea.
Ahmed nu e singurul refugiat care lucrează acolo. Alături de ei sunt și colegi din Ucraina, care sunt și ei ca mediatori culturali, traducători sau îngrijitori.
„Altfel comunică oamenii din zonele de conflict cu beneficiarii, indiferent că sunt ucraineni sau din țările arabe. Altfel se deschid dacă au pe cineva care a trecut prin experiențe similare”, crede Andreea. Și empatia crește. „Ok, oricât de empatică aș fi, ești mult mai empatic când îți vezi un conațional că e într-o situație mai vulnerabilă sau vezi un om care a venit dintr-o zonă de conflict, la fel ca tine.” Dar, continuă ea, asta vine și cu un cost emoțional mai mare pentru omul care trebuie să gestioneze și trauma celui pe care-l ajută, și propria traumă.
„Ahmed, de exemplu, are o activitate cu copii, să joace mafia, e o activitate comică. El trebuie să râdă, dar poate în momentul ăla în Palestina a fost bombardat ceva aproape de casa lui. E mult mai greu, mult mai stresant pentru ei.”
Andreea încearcă să-și ajute colegii cum poate. Cei care au venit din zone de război au avut parte o vreme de sesiuni de terapie online.
„E nevoie de psiholog pentru refugiații care vin din zone de conflict”, spune Ahmed. „Ca exemplu, oamenii din Gaza acum sută la sută au nevoie de psiholog.” El a mers la terapie. Îl ajută, dar spune că cel mai bine funcționează pentru el o separare clară. Munca e muncă și se termină odată ce se termină programul. E sută la sută acolo pentru copii în orele de muncă, dar încearcă să nu interacționeze cu ei în afară. Poate să râdă cu Alia și Omar, să împărtășească amintiri din copilărie și să glumească despre diferențele culturale între mai multe țări arabe sau regiuni din Siria, dar nu ar putea ieși cu ei în oraș.
„Îmi place să ajut, dar cu limite. Nimeni nu știe despre viața mea personală. Asta e, vrei să te ajut la bancă, la notar, în spital? Ok. Vrei să mergem să bei o cafea? Nu.”
Munca e importantă pentru el, îi dă sens și îl ajută să continue, dar, ca s-o poată face cum trebuie, are nevoie de acest zid. Spune că, dacă l-aș fi întâlnit acum cinci ani, aș fi avut în față o persoană diferită, cu depresie și anxietate. „Situația mea a fost un dezastru. Nu puteam să adorm. Aveam atacuri de panică tot timpul.”
Așa a apărut zidul. „Ultima dată când am fost emoționat a fost în 2019”, își amintește el. Era în Gaza, când a aflat că prietenul și vecinul lui a murit. Apoi a trecut prin toată experiența de a veni într-o țară nouă, a trăit în Centrul de refugiați, s-a adaptat la o nouă cultură, singur, fără nimeni apropiat în preajmă. S-a obișnuit așa. „Nu am o problemă să comunic cu oamenii, dar la sfârșitul zilei sunt singur.”
Am simțit și eu zidul lui Ahmed în interviuri, și mai ales dorința de a-și păstra viața cât mai privată. Nu mi-a spus ce religie are („De ce contează asta? Merg cu tine și la biserică, și la moschee, dar religia mea e un subiect despre care nu vreau să vorbesc”), nu a vrut să discutăm despre politică și nu a intrat în detalii despre situația familiei lui rămase acasă. La sfârșitul ultimei întâlniri, mi-a spus că are nevoie de o pastilă de durere de cap după atâtea întrebări.
Chiar și așa, a stat ore întregi de vorbă cu mine. L-am întrebat de ce. Nu ne cunoașteam, nu avea vreo obligație față de mine și nici vreo favoare de întors nimănui.
„Pentru că aveai nevoie de ajutor, nu?”
O vreme, distanța asta pe care a impus-o între el și ceilalți i-a permis să continue, să-și găsească o formă de liniște.
Apoi s-a întâmplat 7 octombrie.
Să-i ajuți pe alții când casa ta e distrusă
„În Gaza au fost mereu conflicte, dar niciodată ca acum”, spune el.
Pe 7 octombrie 2023 aripa militară a Hamas a atacat mai multe comunități din Israel, răpind și ucigând civili, femei și copii. Peste 1.200 de persoane și-au pierdut viața atunci, iar 250 au fost răpite. Dintre acestea, o parte au fost trimise înapoi, o parte continuă să se afle în captivitate (aproape 100), iar o parte și-au pierdut viața, unii uciși din greșeală chiar de forțele israeliene.
Ca răspuns, Israel a bombardat Fâșia Gaza, a oprit transportul de alimente în regiune, Internetul și alimentarea cu apă. Le-a cerut civililor să se relocheze în alte zone, pe care le-a desemnat ca „zone sigure”, după care a bombardat acele zone. Numărul de victime palestiniene a ajuns la peste 41.000 de persoane, dintre care mai mult de 16.700 sunt copii. Numerele acestea se referă la oamenii care și-au pierdut viața ca urmare directă a atacurilor, dacă luăm în considerare și bolile, foametea aduse de război, numărul ajunge la aproximativ 186.000 (conform unui studiu publicat în luna iulie). Au fost distruse 65% dintre terenurile agricole, 85% dintre școli și 60% dintre locuințe. Una dintre acele case este a familiei lui Ahmed. Era o casă nouă nouță, terminaseră construcția cu o lună înainte să vină războiul.
Când au aflat ce s-a întâmplat în ziua aceea și când au văzut primele răspunsuri din partea Israelului, colegii lui s-au îngrijorat pentru Ahmed. Andreea i-a spus să-și ia liber dacă vrea. „Doar că modul lui de coping, să zic așa, a fost să vină la lucru. Era mai zâmbitor și mai comic și mai implicat în perioada aia. Oarecum, când ți se întâmplă ceva, te focusezi pe muncă.”
Ahmed abia reușește să-i prindă câteva minute la telefon pe părinții lui. Uneori nu apucă decât să-i întrebe dacă sunt sănătoși. Un unchi de-ai lui, în vârstă de 74 de ani, a murit încercând să se adăpostească într-o școală, un verișor, lângă poarta spitalului, cumnata lui însărcinată a călcat, la propriu, pe cadavre încercând să scape cu viață. Când vorbește despre victime Ahmed se întreabă retoric „Ce au făcut femeile? Ce au făcut copiii? Ce au făcut? Pentru ce sunt atacați?”
Ahmed a tot primit întrebări despre ce se întâmplă acolo. Spune că înțelege de ce și răspunde când lumea îl întreabă despre familia lui, dar nu când cineva e curios de situația politică. Nu poate să explice un conflict cu o istorie de zeci de ani și crede că, dacă oamenii chiar vor să știe, pot găsi informații în altă parte.
„Sunt împotriva conflictelor, împotriva războiului în orice țară. Cred ca avem nevoie să terminăm cu conflictele. Pentru ce sunt ele? Pentru bani, pentru culoare, pentru religie?”
Se străduiește să meargă mai departe în fiecare zi. Râde la ore, se joacă cu copiii, merge în vacanțe. Dar spune că, dacă cineva ar putea intra în capul lui, ar vedea câtă tensiune clocotește acolo. „Sunt oameni care sunt slabi, care nu pot să continue. Și sunt oameni care găsesc o cale. Care sunt eu, nu știu. Până când voi fi cel care poate să continue, nu știu. Nu sunt Superman!”
Zeci de orașe în doi ani
De aici Ahmed nu poate să facă decât să-și continue viața. Și-a luat o mașină și călătorește. Are nevoie să nu stea într-un loc. „Am energie, îmi place să stau singur. Dar nu înseamnă că sunt tot timpul fericit. Am presiune la lucru și apoi cu ce se întâmplă în țara mea. N-am puterea tot timpul să stau.” În doi ani a vizitat vreo 20 de orașe din România și Europa. A mers la Brașov, Râșnov, Satu Mare, Oradea (care i-a plăcut cel mai mult). A fost în Franța, în Germania, la unul dintre frații lui, în Olanda, unde i-au plăcut urbanismul și faptul că e apă peste tot. În Florența, povestește că a fost oprit pe stradă de un băiat care l-a amenințat cu cuțitul. „Hai, sunt arab din Palestina! Față de ce am văzut acolo, asta cu un băiat de 14 de ani care a zis dă-mi o țigară cu cuțit în mână, e nimic”, povestește. Când i-a spus băiatului din ce țară e, puștiul l-a lăsat în pace.
„Cum de n-ai rămas acolo?”, își amintește că l-au întrebat vameștii când s-a întors în România după prima lui ieșire din țară.
De ce să rămân altundeva?, se întreabă Ahmed. România e prima țară care l-a primit, s-a adaptat bine aici. A învățat limba, deși nu o vorbește încă atât de fluent pe cât ar vrea (majoritatea citatelor lui din acest text au fost adaptate pentru claritate). Oamenii sunt prietenoși și zice că, exceptând vreo două cazuri, nu a avut parte de rasism.
Îi lipsește Gaza, pentru că e locul unde a crescut și a copilărit, dar i-a fost greu să trăiască într-o cultură tradiționalistă, plină de restricții. A avut mereu un puternic simț al libertății și a vrut să facă lucrurile în ritmul și după dorințele lui. În România spune că poate trăi mai liber. Și în plus, aici e pace. „E o țara pașnică. Oamenii de aici nu sunt interesați de război, de conflicte.”
Vrea să obțină permisul pentru ședere pe termen lung și apoi să aplice pentru cetățenie. Să-și ia o casă a lui. Într-o lume ideală, ar fi o casă la munte, fie pe creastă, fie în vale, și să fie mare. Dar nu contează dacă în final va fi ceva mic sau un simplu container. Doar să fie al lui.
Și vrea să-și aducă familia aici.
În Gaza, spune Ahmed, nu este loc pentru viață. Tatăl lui a lucrat 35 de ani și, când s-a pensionat, a venit războiul. Ce a strâns în 35 de ani a dispărut dintr-odată. Fratele lui cel mic are 14 ani, e un tânăr pasionat de calculatoare și jocuri video. Din octombrie nu a mai putut să meargă la școală, nu știe când va putea să-și continue educația. „Cum să dormi cu rachete în aer? Ce vezi, ce vise ai? Oameni morți pe stradă, atacuri, sânge, rachete…”
Știe că nu o să fie ușor, mai ales pentru părinții lui, care sunt în vârstă, dar nu are de gând să renunțe. „Mă au pe mine să fac ceva pentru ei. Măcar atât pot să fac pentru mama, tata și fratele meu.”
Ahmed a preferat ca povestea lui să fie publicată sub pseudonim. Am hotărât să-i respectăm dorința având în vedere conținutul sensibil al unora dintre informații. Pentru protejarea identității lui am schimbat toate numele din text. Nu am publicat nici numele ONG-ului unde lucrează Ahmed din același considerent.
