Sunt în pădurea de pe lângă Sâmbăta de Sus, în apropiere de Brașov, și stau cu laptopul în brațe pe un ciot de copac. În căști aud vocea lui Peter Wohlleben, pădurarul care scrie cu empatie despre natură, doar-doar ne va convinge să o lăsăm în pace: „o pădure fără lemn mort e o pădure fără suflet”. Din sufletul de sub mine răsar pui de pini de 2-3 centimetri, frunze uscate, și mai multe feluri de mușchi, pe care mișună sute de insecte.
Autorul german Peter Wohlleben, cunoscut pentru bestsellerul Viața secretă a copacilor (tradus la noi la Editura Publica), a fost de curând într-o călătorie prin România. L-am cunoscut în pădurea bătrână de lângă lacul Vidraru, într-o mică plimbare organizată de Greenpeace România. Pădurea prin care ne-am plimbat a fost luată la pas în 2016 de voluntari Greenpeace din 11 țări, pentru a o include în Catalogul pădurilor virgine și cvasivirgine din România, care conținea, la sfârșitul lui aprilie al acestui an, o suprafață totală de aproape 60.000 de hectare, din care aproape 8000 de pădure virgină. Prima tentativă de a conserva pădurile primare ale României a apărut în 1999, când Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a propus protejarea strictă a 400.000 de hectare de păduri virgine. Suprafețele incluse în catalogul național cresc timid, pe măsură ce se face munca de teren de care e nevoie pentru a se identifica semnele sălbăticiei adevărate în zone noi, dar cartarea și protejarea lor e încă foarte departe de estimarea inițială.
Peter Wohlleben are 54 de ani, e pădurar de meserie, are în grijă o pădure în Germania. După terminarea școlii s-a îndepărtat de ideile care stau la baza silviculturii, așa cum e ea predată și în școlile românești. Unul din principiile de lucru e că pădurea nu s-ar descurca fără pădurari, un gând în cel mai bun caz amuzant, având în vedere diferența de vârstă dintre păduri și silvicultură. „E ca și când ai lăsa un copil de 3 ani să conducă mașina. Nu știm aproape nimic. Nu știm exact cum funcționează planeta asta,” spune Wohlleben. „Nu știm cum funcționează niciun ecosistem. Cunoaștem unele specii, înțelegem mai multe despre copaci, păsări, unele ciuperci. Dar când nu cunoști 85% din specii nu știi exact ce e important și ce nu. Ne dăm seama când am pierdut ceva, și atunci e prea târziu. Știm că partea verde trebuie să fie în sus când plantăm un copac, și că rădăcina trebuie să fie în sol, crește și apoi vrei să-l tai. Dar despre rolul lui în ecosistem cunoaștem prea puține. ”
Pe drum spre întâlnirea cu Wohlleben, între Curtea de Argeș și barajul Vidraru am întâlnit doi urși. Primul stătea în fund și se sprijinea în coate pe marginea de beton a drumului, de parcă tocmai ar fi citit o poezie care l-a mișcat. Al doilea primea chifle și mere de la un bărbat dintr-un Audi. Îi arăta pâinea pe geam ca unui cățel pe care vrei să-l convingi să sară după minge, și îl filma. Pe scaunul din dreapta era o fetiță care privea toată scena. Când Mihai Dragolea, colegul cu care eram în mașină, l-a amenințat că sună la poliție, tipul i-a făcut semn să aibă puțină răbdare, imediat e gata video-ul. Recunosc, nu m-am putut abține, și eu am privit ursul în ochi, i-am făcut și două poze din mașină. A doua zi, același urs a sărit la un bărbat de 50 de ani care a scos mâna pe geam să-l pozeze. Apoi omul a sunat la poliție.
Eu de ceva timp trăiesc o bună parte din timp în pădure, într-o casă pe roți care îmi permite cel mai mișto lux: să mă trezesc între copaci mari, brusturi bătuți de soare (oricâți aș vedea, tot de pe altă planetă îmi par), lângă râuri care mă fac să simt că am fluturi nebuni sub piele când mă spăl pe față. În fine, iubesc pădurea din multe motive, dar cred că mă simt apropiată de copaci pentru că sunt foarte lenți, ca mine. Oamenii mișună printre ei, gălăgioși, și vor mereu câte ceva. În weekend vin turiștii, cu fum și muzică, de luni până vineri tăietorii de lemne, cu drujbe și mașini mari, noaptea vânătorii, cu lanterne și împușcături. Până să dorm în pădure nu am auzit niciodată împușcături, sunt cel mai puternic și înfricoșător sunet pe care l-am simțit vreodată.
Pădurea e privită ca un bun, un mijloc; chiar și în discursul conservaționiștilor, tot despre noi e vorba în mare parte- avem nevoie de ea ca să ne ajute să mai reparăm câte ceva din ce am stricat pe aici, cu dioxidul de carbon, să ne dea apă, să ne răcorească și așa mai departe. Dar Wohlleben mai spune și altceva: „E foarte trist să ne uităm la pădure doar ca la o resursă. Auzim mereu că ne ajută, ne oferă asta și asta, dar dacă ai putea întreba un copac ar zice- ce? fac ce? pentru cine? Eu cred că pădurile sunt ca o oglindă pentru ce ne facem nouă înșine. Așa cum ne purtăm cu copacii ne purtăm și unii cu ceilalți. Avem nevoie de o societate în care comunitatea și bunăstarea emoțională să fie mai importante decât profitul. Asta e întrebarea: e în stare sistemul ăsta comercial pe care îl avem acum să ne ducă în viitor?”
Pădurile sunt aici de 400 de milioane de ani, homo sapienșii se agită prin ele de 400.000 de ani, iar în ultimii 10.000 de ani am devenit o forță care modifică condițiile vieții pe Planetă, din ce în ce mai puternici și siguri pe noi. În ultimii 10 ani, de când nu ne mai putem preface că nu știm ce facem, se estimează că se taie 10 milioane de hectare de pădure pe an. În ultimii 10 ani au dispărut anual din pădurile României 38 de milioane de metri cubi, potrivit Inventarului Forestier Național (IFN), de două ori mai mult decât a raportat statul. La începutul lui 2020, Comisia Europeană a activat procedura de infringement pentru România din cauza tăierilor ilegale de păduri, mai exact din cauza haosului legislativ care lasă loc pentru infracțiuni: inconsecvențele din legislația națională care nu permit autorităților se verifice cantități mari de lemn recoltat ilegal, exploatarea fără evaluarea în prealabil a impactului asupra habitatelor protejate, nerespectarea regulamentului UE privind lemnul, care interzice producerea și introducerea pe piața Uniunii Europene a produselor obținute din copaci tăiați ilegal.
Principala critică adusă cărților scrise de Wohlleben, și mai ales bestseller-ului Viața secretă a copacilor, e antropomorfizarea pădurii: ne povestește că arborii văd, comunică, învață, simt frică și durere, au memorie, își recunosc rudele, vecinii și prietenii. Dar dacă nu seamănă cu noi, crede pădurarul, se pare că nu găsim energie să ne pese. Așa că modul în care Peter Wohlleben descrie natura, reușește, mai departe de corectitudinea științifică a informațiilor, să îi facă pe oameni să empatizeze, zică vai, ce frumos, și să se îndrăgostească de pădure.
Peter Wohlleben ar vrea să ne pese mai ales de pădurile bătrâne, virgine, primare sau cum vrem să le spunem. Definită în tot soiul de moduri, în funcție de vârstă și, mai ales de lipsa intervenției omenești, „o pădure primară e ușor de identificat- e o pădure frumoasă”, o pădure pe care oamenii o lasă în pace de măcar 100 de ani. Sună simplu, dar din cauză că au mai rămas puține bucăți de pădure adevărată, ne-am obișnuit să ni se pară că ce au plantat oamenii e o pădure. Dar aceea e, de fapt, o monocultură, săracă în biodiversitate. Despre Pădurea Neagră din Germania, Wohlleben spune că e o plantație cu un PR bun. Când intervenim în ecosistem, acționăm un lanț de schimbări pe care nu îl putem controla. Pentru că totul e conectat, se întâmplă fenomene aparent fără legătură- dacă o pădure rămâne fără urși, de exemplu, se înmulțesc foarte mult căpușele. „Distrugerea pădurii e cauzată de tăieri și de absența prădătorilor mari- urși, lupi, râși. Aveți noroc că îi aveți aici, am observat că aveți foarte puține căpușe. În Germania, dacă te plimbi printr-o pădure, după 5 minute iei prima căpușă. Aici am găsit una singură pe mine după o zi întreagă prin pădure. Ăsta e un semn că echilibrul naturii încă funcționează aici. ” În fiecare an în Europa sunt raportate anual aproximativ 85.000 de cazuri noi de boală Lyme, datorată infecției cu Borrelia burgdorferi transmisă de căpușe.
Un raport publicat la sfârșitul anului 2020 în publicația științifică Nature de Jorgen Randers, cercetător și profesor norvegian de strategie climatică, și Ulrich Golüke, specialist norvegian în dinamica sistemelor și scenarii/strategii în contextul crizei climatice, spune că Pământul a trecut deja de punctul în care își poate folosi abilitățile de autoreglare pentru a ține sub control efectele Antropocenului. Termenul de Antropocen este folosit pentru epoca în care trăim: primul moment în istoria Pământului în care o creatură alterează viața pe planetă într-un mod așa de radical. Chiar dacă emisiile de gaze cu efect de seră s-ar opri ieri, permafrostul tot se topește. Permafrostul e pământul care rămâne înghețat pe tot parcursul anului, e acoperit de un strat activ de sol, cu vegetație sau zăpadă, și acoperă o suprafață mare, aproape un sfert din tot uscatul Emisferei Nordice. Efectele topirii sunt multe și dramatice, și ca toate cascadele de consecințe ale încălzirii globale, greu de prevăzut, mai ales că în Canada, Alaska și Rusia deasupra pământului înghețat trăiesc oameni. Microorganismele din sol descompun materia organică, eliberând carbon și metan în atmosferă, deci noi cantități de gaze cu efect de seră, resurse vechi, capturate de mii de ani și stocate sub pământ, cantități imposibil de gestionat. Metanul poate să producă explozii, iar carbonul conținut în permafrost e de două ori mai mare decât cantitatea de carbon conținută în prezent în atmosferă. În plus, se activează bacterii și viruși conținuți în pământul înghețat de sute de mii de ani. Am început să ne obișnuim cu ideea că trecem peste astfel de puncte critice fără întoarcere, și probabil că vom învăța să ne adaptăm noilor realități ale unei planete pe care am cocoșat-o.
2021 e deja un an al extremelor meteorologice: în Siberia arde tundra înghețată, California de Nord arde și ea, vortex polar în Texas, în inundațiile din Germania și Belgia au murit 170 de oameni și în jur de 1000 sunt dați dispăruți, în India, unde ploile extreme s-au triplat în ultimii ani, o furtună din Mumbai tocmai a produs o alunecare de teren care a omorât 30 de oameni, mii de oameni afectați de inundații în Indonezia, și lista devastării continuă. Și în România simțim chiar acum tiparul trecerilor de la o extremă la alta într-un timp foarte scurt: de la caniculă la vijelii, grindină, furtuni puternice, care au produs inundații în județele Alba, Cluj, Hunedoara, Maramureş şi Suceava.
Unul dintre principiile de bază din natură e cooperarea. Copacii nu sunt în competiție, așa cum ne spun pădurarii, ei formează comunități. E momentul, de fapt e aproape prea târziu, să nu ne mai poziționăm în afara naturii și să încercăm să învățăm câte ceva despre comunitate de la arbori. Sau cum a zis Wohlleben sprijinit de un fag bătrân în Argeș: „aș vrea ca fiecare dintre noi să fie un foarte puternic egoist, pentru că egoiștii ar proteja pădurile.”
* Mai multe despre păduri și Peter Wohlleben în articolul „Pădurea e un animal”, de Luiza Vasiliu, cu fotografii de Mircea Struțeanu, publicat în numărul doi pe hârtie al revistei Scena9
