De când așteptam să pot vorbi, cu dovezi, despre Adilkhan Yerzhanov, cel mai interesant om care a apărut în cinematografia Asiei Centrale în ultimii 20 de ani. Uite că momentul a venit grație MUBI, care scoate de la naftalină Ukkili kamshat (The Owners, cum e cunoscut internațional) și îi acordă un tur de pistă prin România, pentru 30 de zile. Nu știu dacă acesta e must see-ul de la Yerzhanov, căci în fond filmele sale, expediate pe bandă rulantă din stepa kazahă, se aseamănă între ele. Ce știu însă e că The Owners scoate la lumină atât punctele tari ale artei sale, cât și contradicțiile în care risca, încă de pe atunci (anul era 2014) să se afunde. Filmul ideal de luat la bani mărunți, ce să mai.
Și zic bine „scoate la lumină”, fiindcă primul lucru care s-ar putea să frapeze în The Owners e tocmai eclerajul bibilit nevoie mare. Yerzhanov nu e un realist, ci un stilist care vrea să afle, întâi și-ntâi, de unde vine lumina. O scenă din The Owners îl arată pe protagonistul Yerbol (Yerbolat Yerzhan) pășind cu teamă printr-o pivniță întunecoasă, ghidat de lumina palidă a unui bec care la un moment dat se stinge, apoi începe să pâlpâie gingaș etc. Alte secvențe se petrec în mijlocul unei odăi luminate de lumânare, într-un clarobscur demn de pensula flamanzilor. Noaptea, în fine, e luminată electric (deși suntem într-un cătun uitat de lume), iar filmul se amuză să înscrie repetat efectele magice pe care un reflector, un far, o flacără prăpădită ajung să le deseneze, unduind, pe chipurile personajelor sale mortificate.
Insistența lui Yerzhanov asupra unor astfel de momente, care în mod normal ar trece fulgurant prin cadru, însă aici sunt căutate permanent, anunță un manierism care nu e niciodată departe. Altfel spus, cineastul își impune să fabrice epifanii pe care cinemaul, în zilele sale olimpice, le descoperea pe nepusă masă, ascunse într-un colț de imagine. Mare parte din energia filmului se scurge înspre astfel de încercări, în timp ce subiectul propriu-zis e lăsat de izbeliște. Poate n-ar strica să-l rezumăm, ca să ne descotorosim de el așa cum face și Yerzhanov, și-apoi să ne concentrăm pe lucruri mai importante, fiindcă viața acestui film e în altă parte. Așadar: trei frați orfani se întorc în satul natal după mulți ani, pentru a-și lua în primire casa moștenită. Numai că în casa respectivă s-a instalat între timp un nene burduhănos, alături de acoliții săi cu mutre ostile, iar omul nu e dispus să cedeze terenul cu niciun preț. Ai crede că autoritățile vor rezolva lucrurile în doi timpi și trei mișcări, evacuând escrocii de-acolo – numai că Poliția e în cârdășie cu tâlharii, iar viața celor trei frați o va lua pe pantă, o pantă care dă într-o prăpastie...
Sunt multe filme posibile în acest film. Yerzhanov alege să le ignore pe toate, sugând sângele din instalația genurilor înrădăcinate și rămânând cu o geometrie pură a cadrelor și cu o povestioară stearpă, redusă la esențial. Cu alte cuvinte, scoateți caii și flintele din western, scoateți pârâiturile și viteza din filmul de acțiune, scoateți coregrafiile laborioase din musical – și s-ar putea să îl găsiți pe Yerzhanov undeva la mijloc de drum. Germenii acestor direcții sunt cu toții prezenți: avem un duel, pierdut din start, între niște tinerei de la oraș și un mai-mare care face legea prin sat; avem niște scene de bătaie consumate la distanță, într-o muțenie apăsătoare; avem tot soiul de momente, apărute din senin, în care oamenii locului se pun pe dansat, un dans grotesc și dezarticulat. Dar dincolo de acești germeni, nu e prea clar ce urmărește filmul, cu excepția unui brainstorming de idei țăcănite din care fiecare să poată culege ce vrea.
Povestea filmului se vrea alegorică, universală: nu știm cu precizie unde suntem (vedem pe o pancartă numele „Karatas”, locul unde Yerzhanov avea să situeze și acțiunea ratatului The Plague at the Karatas Village), nici în ce an (frații se deplasează într-o Volgă hârbuită, căreia ajung să-i fie furate, ca într-un banc prost, roțile și tabla). Aluziile, în schimb, sunt transparente, și e de bănuit că Yerzhanov își datorează măcar în parte reputația galopantă (a fost selecționat de la Cannes la Veneția sau San Sebastian) acestei schematizări prin care transformă Kazahstanul într-o casă de nebuni sub cerul liber. „Autocolonizare”, i-ar spune un teoretician precum Florin Poenaru. Mai pe românește, Yerzhanov pare să facă niște conexiuni – polițaii se uită la desene animate și plâng de emoție, toți sătenii sunt grași, diformi și nostalgici după URSS – care miros a trândăvie intelectuală, și care n-ar putea să prindă decât în ochii unui Occident în căutare de simplificări, exotisme și denunțuri făcute de pe poziții comode. Refren cunoscut, care s-a aplicat prin tot Estul postcomunist, autofigurat (prin opoziție cu lumina Vestului) ca un spațiu în care nu prea ți-ai dori să trăiești.
Dacă Yerzhanov se salvează in extremis (și eu asta cred), e pentru că veninul limbii sale scenaristice ajunge să fie mereu deviat, ba chiar diluat, de ochiul său regizoral mult mai îngăduitor, gata să picure ceva poezie prin deșertul uman pe care-l filmează. Cum ne arată un cadru ilustrativ, Volga o fi vandalizată și pusă pe butuci, dar poate că merită efortul să o vopsim în galben și să-i punem niște glastre de flori prin luneta spartă. The Owners nu e altceva decât o scormoneală cu frâna trasă după astfel de gesturi care să mai poată salva ceva atunci când totul pare pierdut. Rezultă un film straniu și inegal, absurd și simpatic, care nu se sfiește niciodată să-și zgândăre contradicțiile sau să găzduiască ireconciliabilul în țesătura sa audiovizuală: vezi tânăra, diafană ca o himeră, care se plimbă cu o umbreluță galbenă prin tot acest wasteland mizerabilist în care legea o face cel mai forțos. În astfel de momente filmul ne face părtași la o apariție aproape nepământeană, care poate sublima totul de una singură – iar Yerzhanov poate fi apreciat la justa valoare.
The Owners este disponibil pe MUBI.
