Pe la mijlocul săptămânii trecute am aflat de la prietenii mei de pe Facebook din România că peste industria filmului de aici din America a venit cenzura bolșevică. Conform comentatorilor din România, forma sub care se manifestă acum această cenzură bolșevică sunt noile standarde prezentate de AMPAS, Academia Americană de Arte și Științe ale Filmului, pentru titlurile care vor să se califice în 2024 la una singură dintre cele aproape 30 de categorii pentru care se acordă premii Oscar — e drept, și cea mai cunoscută: cel mai bun film. Pentru a se califica, filmele trebuie să întrunească oricare două din patru opțiuni pentru reprezentarea minorităților: (A) în film (pe ecran); (B) la vârful echipelor creative; (C) în accesul și oportunitățile în industrie; și (D) în conducerea echipelor care se ocupă de distribuția și promovarea filmului.
Nu pare că cei indignați au citit cu atenție standardele. Nu pare că simte multă lume nevoia să înțeleagă textul sau contextul. Nu pare că mai simte nimeni nevoia să să vadă un film înainte să-l condamne (cum s-a întâmplat tot săptămâna trecută cu Mignonnes al Maïmounei Doucouré, acuzată de pedofilie pornind doar de la clipuri de câteva secunde) și nici măcar posibilitatea reală de a vedea un film nu mai contează (HBOMax, marele vinovat pentru retragerea filmului Pe Aripile Vântului de pe platforma lor timp de două săptămâni, nici măcar nu e disponibil în România). Mi se pare că reflexul emoțional e cu atât mai puternic și mai satisfăcător cu cât e mai rapid și puțin ancorat în realitate.
E drept, lectura atentă a textului publicat de AMPAS îi dezamăgește și pe cei care voiau să vadă mai multă diversitate în industria filmului și pe cei care văd cenzura corectitudinii politice în noua inițiativă a academiei. Nu e vorba de fapt despre nimic nou, nici în industria filmului, nici în istoria Oscarului în America. Întâi, standardele sunt pratic calchiate după cele adoptate deja de un an de Institutul Britanic de Film pentru proiectele finanțate de ei și de fapt aplicate pentru premiile majore acordate de BAFTA, Academia Britanică de Film și Teatru, încă din 2016. În Anglia au trecut aproape neobservate, dintr-un motiv simplu, care este și el copiat de noile standarde adoptate de academia americană: majoritatea producțiilor se califică oricum, pentru că întrunesc automat două criterii — reprezentarea în echipele creative și în cele de promovare — din patru mari și late și pot să eludeze relaxat celelalte două criterii, fără niciun fel de repercusiuni asupra eligibilității.
Zic că aceste aceste criterii sunt mari și late pentru că formulările Academiei Americane lasă o plajă de alegeri atât de generoasă, încât devine imposibil de imaginat că în 2024 nominalizările pentru cel mai bun film (repet, singura categorie cărora li se aplică aceste standarde) vor fi substanțial diferite de cele de până acum. Două dintre criterii — cel legat de conducerea echipelor creative și cel legat de distribuție și marketing (criteriile B și D) — sunt de obicei îndeplinite fără niciun efort suplimentar: în industria filmului e greu de găsit companie sau departament de marketing sau publicitate în care nu sunt femei sau reprezentanți ai minorităților sexuale; la fel cu echipele de machiaj și coafură, decoruri și production design, costume, casting, și foarte des montaj — zone ale industriei care sunt tradițional văzute ca feminizate, exoticizate etc.
Poate criteriul (C), legat de oportunitățile acordate minorităților în industrie prin ucenicie sau internship-uri plătite (un termen relativ), s-ar putea să dea de furcă producțiilor care, printr-un accident cosmic, nu întrunesc cele două criterii din oficiu. Asta pentru că programele de pregătire profesională sunt prea adeseori accesate prin nepotism și/sau de tineri care își permit deja să trăiască din altceva decât mai-nimic-ul cu care sunt plătite aceste internship-uri. Acela e de fapt locul din care schimbările raporturilor de putere ar putea să vină pe termen lung, dar nu știu pe nimeni care să-și țină răsuflarea până atunci.
Comentatorii români, însă, și-au concentrat îngrijorările exclusiv pe criteriul (A), legat de reprezentarea minorităților în film, pe care au interpretat-o eronat ca obligatorie și prescriptivă pentru orice producție de film. Aceștia trec sub tăcere că acest standard, pur cantitativ, este opțional, precum și faptul că el nu are de-a face cu conținutul filmului ca atare. Dacă s-ar discuta în acești termeni, s-ar strica analogia cu cenzura aia pe care o știm noi din perioada comunistă. De exemplu, o fantezie colonială ca Out of Africa, un romanț plasat în Kenya dar care se concentrează exclusiv povestea albilor, ar putea să întrunească criteriul (A) bine-mersi în 2024, pentru simplul fapt că 30 la sută din actorii din rolurile secundare și minore sunt de culoare. Nu contează că nu prea au replici și că sunt doar decorativi, ca verdeața de umplutură din buchetul miresei. La fel, filme care reprezintă albii ca salvatori ai persoanelor de culoare care nu se pot descurca altminteri (The Green Book, The Blind Side, The Help) și-ar găsi și ele un locșor confortabil în șvaițerul acestui standard, pentru că au personaje principale din minoritățile listate, în ciuda abordării problematice la nivelul conținutului. Dar, revin: niciunul dintre ele n-ar avea nevoie să se încurce măcar cu chestiuni legate de reprezentarea cantitativă pe ecran, că s-ar califica bine-mersi pe baza celor două criterii pe care aproape orice producție le poate îndeplini automat, fără vreo schimbare în scenariu sau distribuție. Dacă fimele merită să intre în vreo competiție pentru cel mai bun film e altă discuție (și pentru asta trebuie văzute).
Încă o discuție e dacă Oscarurile merită atenția și vigilența noastră. Cei alarmați invocă poziția Oscarurilor ca presupus arbitru al valorii în arta cinematografică. Inventatorul academiei, Louis B. Mayer (al doilea M din MGM), ar mustăci amuzat de succesul acestei iluzii nedigerate, care nu are nimic de-a face cu ADN-ul invenției lui. Dacă mergem în sus pe firul apei, Oscarul e un mecanism de protecție a intereselor marilor producători: după ce a făcut avere din distribuția celui mai rasist blockbuster produs în Statele Unite, The Birth of a Nation (pelicula responsabilă pentru reânvierea Ku Klux Klan-ului ca eroi ai națiunii), Mayer a participat la consolidarea sistemului de studiouri de la Hollywood în urma epidemiei de gripă spaniolă și, cum îi șade bine oricărui magnat, a vrut să-și facă o vilă pe plajă folosind muncitorii propriului studio. Însă sindicalizarea personalului tehnic s-a dovedit un obstacol pe care Meyer a decis că nu mai vrea să-l depășească a doua oară în viață. Așa s-a născut ideea unei „academii” ai cărei membri, toți de la vârful marilor studiouri, să negocieze conflicte de muncă în locul sindicatelor, pe de o parte, și, pe de altă parte, să motiveze lucrătorii cu premii în locul condițiilor de muncă mai echitabile: „Am descoperit că cel mai bine e să le pun medalii în piept. Cum le-am dat trofee și premii, cum au început să se omoare să producă orice vreau eu. De aceea am creat premiile academiei”, a recunoscut Meyer însuși, conform biografiei scrise de Scott Eyman. Oscarurile, deci, au început ca o perdea de fum care să creeze iluzia unui Hollywood strălucitor care concentrează atenția pe staruri și pe excelența profesională, în timp ce lasă puterea de decizie economică și de conținut în mâna strânsă a studiourilor.
E o iluzie statornică, a cărei putere continuă să radieze în exterior în întreaga lume, cu toate că nu-și găsește susținere în realitatea din interiorul industriei. Hollywood-ul pe care îl admirăm de la distanță a rămas de fapt un târg provincial în care oamenii se votează între ei mai mult pentru întreaga carieră decât pentru reușite specifice. Asta în cel mai bun caz. Cel mai rău caz e exemplificat în fiecare an de intervurile anonimizate făcute de The Hollywood Reporter cu membri ai Academiei — un fel de privire în abis, mai ales când vine vorba de filme străine sau documentare: „N-am apucat să văd niciunul”, zice un votant despre filmele străine nominalizate în 2015. „Vrei adevărul? Ar fi trebuit să nu votez, dar am votat. E nasol, dar iată puterea reclamei: peste tot am văzut imagini cu carcasa aia tâmpită — nu știu ce dracu’ era — și mi-am zis că arată cool. Și am votat dracului un film [Leviathan] pe baza chestiei ăleia moarte sau ce era în reclamă de-am crezut eu că-i mișto… [La documentar] e mai rău, din același motiv de căcat. N-am văzut niciunul dintre nominalizați, dar nenorocitul ăla, Virunga, are reclame o dată pe oră noaptea și gorilele alea, băi — eram: wow, arată blană. Am zis că arată bine și am votat-o.“
Ce diferență pot face noile standarde pentru votanți ca el? Niciuna. Dar poate acum, că academia și-a încurajat în ultimii ani membrii să sponsorizeze fețe noi și să aducă sânge proaspăt din afara Hollywood-ului tradițional, electoratul Oscarurilor se va schimba, în sfârșit, substanțial. Poate asta va ajuta la nominalizări mai diverse și la alegeri mai atente pentru toate categoriile. Poate calitatea și conținutul filmelor o să conteze mai mult. Poate că în timp Oscarurile o să aibă șansa să devină mai mult despre artă decât despre industrie.
Pe termen scurt, însă, nu se schimbă de fapt nimic. Standardele or fie ele nou anunțate, dar au o funcție la fel de veche ca Oscarurile: păstrarea status-quo-ului sub o perdea de fum care crează o iluzie —de data asta legată de diversitate — al cărui rol esențial este să mențină aparența legitimității academiei în fața presiunilor din exterior. Lectura documentului îi dezamăgește în mod echitabil și pe cei care care vor să vadă progres și pe cei care vor să vadă cenzură.
New York, 13 septembrie 2020
Fotografie principală via Shutterstock
