1. Sau trebuie făcute mai multe gafe epocale, sau ceremonia asta trebuie scurtată masiv, nu degeaba a fost urmărită de doar 32,9 milioane de telespectatori ediţia de anul acesta, cel mai mic număr din 2008 încoace.
2. Cât despre Envelope Gate (încurcătura cu plicul), chiar când Academia începuse să-şi cureţe imaginea, reacţia de după încurcătură, extrem de lentă, a fost una jenantă, mai ales având în vedere că organizaţia are drept preşedinte un fost PR. Am priceput scuzele tardive, dar nu poţi reprezenta o instituţie cu aproximativ 7000 de membri şi spune: „Am petrecut toată noaptea şi ziua de azi investigând ce s-a întâmplat”. Vă credeţi NYPD?
3. În plus, l-au supărat şi pe Warren Beatty atât de rău, că omul le-a trimis jurnaliştilor un e-mail în care le cerea lor să-l lase în pace şi Academiei să-şi asume responsabilitatea, ceea ce dumneaei a făcut abia după ce PricewaterhouseCoopers a ieşit o declaraţie. Curaj, nu glumă...
4. Gafa a ocultat cel mai bun – a se citi „pe gustul criticilor de film” – palmares produs de Academie în ultimii ani. Faptul că în 2016, Academia a invitat 683 de membri ai breslei să i se alăture (un număr record, aproape dublu faţă de 2015) şi a şi schimbat regulile votului, s-a concretizat într-o schimbare tranşantă a macazului.
5. Ca atare, celebrul criteriu „bazat pe o poveste reală” nu s-a mai aplicat, vezi cazul Saroo/Lion, un film în care prima jumătate curge, iar a doua şchioapătă rău, parte şantaj sentimental făţiş, parte reclamă extinsă la Go**** Ear**. Mie una îmi pare rău de Arrival, dar doar din motive nostalgic-lingvistice, stofă de cel mai bun film n-avea.
6. Tot în consecinţă, premierea lui Moonlight (care intră în cinematografele de la noi în martie). Cunoscând preferinţele obişnuite ale Academiei, n-avea nicio şansă. Era al doilea lungmetraj al unui regizor puţin cunoscut, avea un buget cât sunt banii de buzunar ai unui blockbuster, nu prea are actor în rol principal – sunt trei care interpretează acelaşi personaj la vârste diferite –, e din şi despre underground, e personal şi totodată încărcat politic. Din toate nominalizările la Oscar, e nu doar cel mai bun film, ci cel mai film.
7. Rolurile interpretate de actorii principali premiaţi sunt diametral opuse. La Emma Stone, e exuberanţă, plâns cu lacrimi de crocodil, hohote de râs, poftă de viaţă, până şi egoismul e exaltat. La Casey Affleck, e reţinere încordată, trecere de la o problemă punctuală la alta, vorbit minimal, un butoi cu pulbere de puşcă, însă unul care explodează în contexte atent controlate, un om strivit de viaţă a cărui victorie e realizarea şi acceptarea că nimic nu-l mai repară.
În final, ceva frumos:
Foto: Alan Light, de la Oscarurile din 1990
