Au fost multe tentative de-a repara ceasurile din turnul gării din Oberhausen, Germania, dar de fiecare dată acele rămâneau înțepenite. Pentru locuitori, loviți în ultimele decenii de o cruntă prăbușire economică, era un simbol evident al stării orașului. De la o vreme, nimic nu mai mergea în Oberhausen, de ce s-ar fi mișcat limbile ceasurilor?
Orașul a început să dospească la jumătatea secolului al XIX-lea, în jurul gării care deservea industria în zonă. Oberhausen era un punct în șirul de orașe care compun bazinul Ruhr, cel bogat în cărbune și minereu de fier. Deși pe baza acestor bogății regiunea și-a conturat o identitate, orașele s-au dezvoltat separat, fără un nucleu administrativ. Și Oberhausen a crescut dezlânat, la cheremul marilor companii: ele hotărau cum și unde să se construiască locuințe pentru muncitorii care tot veneau sau încotro trebuie s-o ia rețeaua de transport. La parterul muzeului Gasometer e reprodusă o vedere panoramică asupra acelor vremuri de glorie: tot orașul era o înlănțuire de furnale legate prin conducte și ceva drumuri, iar din loc în loc se vedea câte-un pâlc de copaci. „Creșterea gradului de urbanizare face ca centrele locuite să fie greu de identificat: acestea se contopesc într-o structură care trece dintr-un oraș într-altul”, explică albumul Arts in Urban Space (2012, 2013, 2014), publicat de Urbane Künste Ruhr, instituție care patronează evenimente culturale în zonă.
În prosperitatea anilor ‘20 ai secolului trecut, în apropierea gării din Oberhausen au apărut instituții din cărămidă roșie, s-au conturat piețe, iar o bucată din oraș a început să semene a așezare nemțească. Oberhausen era mânat de-o încredere deplină: în deceniile următoare, bazinul Ruhr avea să asigure atât armele și muniția trupelor hitleriste, cât și resursele de care Germania s-a folosit pentru a se reface, imediat după război. În anii ‘60, autoritățile au proiectat centrul: la vremea aceea, orașul era gândit pentru 260.000 de oameni, care urmau să aibă nevoie de străzi comerciale, de părculețe și alte cele.
Căderea a fost însă bruscă, odată ce restul continentului a cerut tot mai puțin oțel, iar sursele alternative de energie s-au înmulțit. Dacă în 1973 compania Thyssen, fost gigant al oțelului, avea 14.000 de angajați în Oberhausen, zece ani mai târziu rămăsese cu doar 6.000, ca la sfârșitul anilor ‘90 să fuzioneze cu un alt colos, Krupp. Istoria locului seamănă, într-o oarecare măsură, cu drama prin care trece acum Valea Jiului.
Azi, Oberhausen e unul dintre cele mai sărace orașe din Germania, are mai puțin de 211.000 de locuitori ce încearcă să trăiască deasupra și împrejurul unor imense halde de steril. În 2012, orașul acumulase datorii de aproape două miliarde de euro, adică 8.000 de euro pe cap de locuitor. Prea puțin ajutor a venit de la Berlin, ocupat mai degrabă să împingă bani pentru integrarea deplină a fostului RDG.
Puțină lume a rămas în centru. Când și aici a ajuns valul de refugiați, vreo 4.000 până acum, pentru vreo jumătate dintre ei autoritățile au găsit apartamente să-i cazeze, nu și joburi. În preajma gării din Oberhausen stăpânește o sărăcie nemțească, greu de sesizat din prima, fiindcă locul e curat și pe alocuri chiar dichisit. Însă, la o privire mai atentă, sărăcia se lipește ca o pojghiță fină de oraș: multe spații comerciale sunt pustii, altele s-au umplut cu mărunțișuri la un euro, cu fast-food-uri turcești și baruri care se închid devreme. Piețele sunt acoperite cu piatră galbenă ieftină adusă din China, care s-a ciobit și s-a întunecat. La ora prânzului, printre copacii cioturoși plantați în spațiile publice abia dacă vezi câte-un om. Torsten Jankowski, geograf și ghid ocazional în Oberhausen, are câteva cifre care explică toată treaba: „În centru, șomajul e de 16%, în restul [orașului] e de 7%. 36% dintre locuitori trăiesc din ajutoare sociale în centru, față de 17% în zonă.”
Golul din centru e adâncit și mai tare de construcția celui mai mare mall din Europa. Silueta sa alb-roșiatică se întinde peste o haldă de steril, la trei stații de tramvai spre nord față de gară. Mall-ul se află în zona botezată ostentativ Neue Mitte (Noul centru), o bucată imensă de teren în care-au fost ridicate restaurante, părculețe, terenuri și săli de sport. Între vechiul și noul centru, linia de tramvai traversează zone moarte, moșteniri ale industriei altor secole.
Înainte să se deschidă, în septembrie 1996, toată lumea se bucura că vin joburi în construcții și în magazine, că orașul o să se umple de europeni care, la rândul lor, își vor umple sacoșele. Mall-ul era o promisiune, arăta că orașul nu stă totuși în loc, explică Christoph Stark, de la laboratorul artistic Kitev. Însă nici cei 119.000 de metri pătrați de spații comerciale, nici faima adusă locului de caracatița Paul n-au putut astupa gaura lăsată de ditamai industria. Oberhausen și-a mai pierdut încă puțin din suflu. În plus, chiar și după ce industria s-a evaporat, pentru alți germani orașul a continuat să-i poarte stigma: în ochii lor, cei de aici sunt „înnegriți de cărbune”. Prin problemele pe care le are, Oberhausen seamănă mai degrabă cu vreun oraș din Europa de Est decât cu Germania.
Ce se poate face pentru a învia un loc atât de neiubit? În ultimele decenii, orașul a devenit un poligon pentru proiecte culturale de toate felurile. În 1994 a fost deschis Gasometer Oberhausen, un muzeu construit într-un imens rezervor de gaz, golit la sfârșitul anilor ‘80, dar care păstrează încă un ușor iz chimic. Azi, muzeul găzduiește o expoziție de fotografii din natură și o gigantică proiecție a Pământului. În 2010, la vreo patru ani după ce-au ajuns în Oberhausen, Christoph Stark și Agnieszka Wnuczak de la Kitev au reparat ceasurile din turnul gării. Nu doar că le-au reparat în mare parte cu munca și cu materialele proprii, dar le-au instalat și LED-uri în mai multe culori, care se schimbă în funcție de temperatură. S-ar putea zice că-i artă cu folos.
În prezent, Kitev își au sediul în spatele ceasurilor, în turnul de apă al gării. Pe coperta paginii de Facebook a laboratorului, turnul are o mare azurie în spate. „Oberhausen e la malul mării”, scrie alături.
Cine vrea să schimbe ceva într-un loc precum Oberhausen trebuie să aibă o abordare total diferită decât pentru orașele șic, mult mai atractive când vine vorba de proiecte culturale, spune Christoph Stark: „Trebuie să găsim noi forme de a face lucrurile, noi metode”. Un oraș precum Oberhausen poate să-și transforme însă slăbiciunea în atu: e un teren încă liber pentru artiști, în comparație cu supra-saturatul Berlin. Totodată, și-a păstrat o parte importantă din patrimoniul industrial, iar acesta poate fi reconvertit. Acum ar avea nevoie de-o a doua revoluție, după cea industrială, pentru a ține oamenii aici. De ceva timp, cei de la Kitev s-au mutat într-un bloc din centru cu renume prost, unde mulți locatari au probleme cu alcoolul și trăiesc din ajutoare sociale. Au creat acolo spații pentru artiști care lucrează pe dezvoltare urbană, organizează evenimente și mai ales locuiesc pur și simplu, vorbesc ca între vecini, află despre problemele oamenilor.
„Întrebarea ar fi: Cum putem să-i facem pe oameni să ia parte la evoluția orașului, să nu-i excludem așa cum au făcut înainte directorii de fabrici? Noi încercăm să arătăm că orașul se poate transforma de jos în sus, cu unelte pe care le avem deja la îndemână”, explică Stark.
În cadrul proiectului Actopolis: The Art of Action, grupul artistic anonim geheimagentur (agenția secretă) și-a imaginat cum ar fi să construiască un oraș nou, o versiune în miniatură a unei alte realități. „Odată cu pierderea industriei care a modelat orașul de-a lungul a mulți ani, Oberhausen pare să-și fi pierdut scopul. Ce înseamnă pentru un oraș să-și piardă rațiunea de a exista? Cum ar arăta un oraș construit după dorințele și cerințele cetățenilor săi de azi?”, întreabă membrii geheimagentur, organizație ale cărei principii cer ca membrii să rămână anonimi. Pentru a testa posibilități au făcut următoarele: au așezat o căsuță de grădină tipic germană în mijlocul orașului, ce putea fi închiriată de către localnici; au creat un muzeu al gumei de mestecat din „mostre” găsite prin oraș; au deschis un centru de socializare cu bar și centru de închiriere de biciclete în gară; au dat viață unei platforme părăsite cu ajutorul unei instalații audio ce reda sunetele orașului; au meșterit un monstru pe roți cu înfățișare de reptilă, care ar locui vechile puțuri ale minelor și care ar ieși să străbată parcurile ridicate pe munți de steril.
Pentru cei de la geheimagentur, plăcerea de moment a publicului poate fi destul: „Să avem oameni care să se distreze acum și aici. Trebuie să ne concentrăm pe plăcerea asta imediată și să sperăm că din asta va crește și altceva”.
În Oberhausen, fost oraș industrial, sunt multe lucruri nelalocul lor. Până de curând, nelalocul ei - sau cel puțin lipsită de lumină - era litera „E” din numele orașului, pe o clădire înaltă din apropierea gării. La începutul acestui an, după ce discuțiile despre refugiați au încins bine toată Germania, Christoph și Agnieszka de la Kitev s-au gândit că ar putea să le arate locuitorilor din Oberhausen că nou-veniții nu aduc vreun blestem, ci o nouă energie pentru oraș. „Am convins autoritățile să ne lase să înlocuim «E»-ul de pe clădire.” Împreună cu un grup de refugiați din Afghanistan și Ghana au construit un nou „E”, au reparat tuburile de neon, apoi au plimbat litera prin tot orașul. „Erau super-mândri. Erau ca niște staruri pop, pozau cu litera”, povestește Christoph. S-a nimerit și într-un moment politic oportun: în oraș tocmai avusese loc o întâlnire a unui partid de extremă dreapta, iar în ziarul local, poza cu „E”-ul din Oberhausen a îngropat, cel puțin pentru o vreme, discursurile despre frică.
FOTO main: Christoph Stark / Kitev
