În primul scurtmetraj documentar care deschide seria „Parklife”, îl urmăm într-o expediție prin parcuri bucureștene pe Cristian Mihai, birdwatcher și fotograf de natură. Deja de câteva decenii, Cristian documentează bogăția neașteptată de specii cu care împărțim orașul, dar și felul în care intervențiile din ce în ce mai agresive ale oamenilor au modelat spațiile verzi și vitale.
Încă o dimineață în care ecranele din viața mea îmi povestesc despre bomba ecologică pe care o trăim și detonăm constant. Citesc o postare WWF conform căreia în fiecare oră dispare o specie sălbatică. Informația asta-mi suspendă pentru câteva momente rutina de dimineață. Stau și mă gândesc la viitorul teribil de plictisitor în care va trăi fiică-mea, doar printre sapienși domesticiți de consum și animalele lor de companie sau producție.
Ca majoritatea veștilor legate de ecosistemele aflate într-un continuu colaps, trece și asta. Mă reorientez spre un email primit de la Cristian Mihai. Cristian e birdwatcher și fotograf de viață sălbatică, ne cunoaștem de când am lucrat împreună la cartarea video a mai multor specii de prin Parcul Național Ceahlău, cândva prin 2019. Cristian îmi scrie să realizăm împreună o serie de scurte documentare despre biodiversitatea destul de robustă a parcurilor din București. La propunerea asta parcă mă mai înviorez.
Cristian, de formație inginer de aeronave, cutreieră de mai bine de 40 de ani parcurile de prin și de pe lângă capitală. Împreună cu aparatul său de fotografiat dotat cu un lung tele-obiectiv, Cristian a reușit ceva ce mi se pare remarcabil - a realizat o splendidă arhivă a vieții sălbatice care coabitează cu bucureștenii. A început în era comunistă, trecând prin interminabila tranziție neo-liberală și își continuă documentarea și astăzi.
Cristian a văzut cum parcurile abandonate de administrațiile pre-decembriste, bântuite de penuria anilor 80, au răbufnit cu viață. Plante, insecte, păsări și mici mamifere au revitalizat orașul, făcându-și casă prin natura lăsată să crească-n voie în ultimii ani ai comunismului și de-a lungul anilor '90. Din păcate, odată cu trecerea timpului și venirea așa-zisului progres pentru progres, spațiul natural al parcurilor a primit din ce în ce mai multe valențe economice. Suprafețele au fost treptat destinate activităților intensiv comerciale, alteori retrocedate, revedincate, iar astăzi parcurile încep să arate deseori a grădini supra-toaletate.
Cristian îmi propune să-l însoțesc în cutreierările sale periodice și să filmez împreună cu el biodiversitatea care încă se încăpățânează să trăiască-n capitală. Până la urmă, sălbăticiunile dau Bucureștiului servicii ecologice indispensabile: ciufii de pădure elimină rozătoarele, liliecii mănâncă țânțarii și câte și mai câte. Ele păstrează totodată echilibrul necesar dintre mediul natural și cel antropic într-un oraș care are mare nevoie de spații verzi, după cum arată și cifrele.
Pentru mine, Cristian seamănă cu personajele întâlnite de scriitorul Bruce Chatwin în călătoriile sale. În cartea sa Songlines, Chatwin își notează că, pentru aborigenii Australiei, natura noastră profund umană stă în mișcarea și deplasarea prin spațiul sălbatic, așa cum au făcut-o hominizii de acum două milioane de ani. Poate ăsta să fie un fel de ritual de reconciliere subconștientă cu propria identitate naturală profundă? Vreau să cred că da, așa că am început să mă plimb și eu împreună cu Cristian după sălbăticiuni.
Cu această nouă serie de scurte documentare video, pe care o încep după Și animalele?, îmi propun să vă aduc și arăt îndeaproape câtă viață poate să trăiască pe lângă noi atunci când nu ne dorim să profităm de fiecare petec de iarbă, de fiecare tufă sau copac. Nu de alta, dar fix acolo poate-și face veacul vreun boicuș sau lăcar de mlaștină, vreun fluture căpos silvan, vreun ciuf de pădure sau vreo ciocănitoare pe a cărei casă au pus ochii dezvoltatorii imobiliari.
