Pentru vacanța de vară 2021 am publicat o carte numai bună de luat în orice traistă călătoare: Capitale. Ghid jurnalistic prin orașe uitate, are fotografii, notițe de drum și reportaje de călătorie din trei orașe care și-au trăit cândva o epocă de aur, iar acum sunt aproape uitate. Pentru că expediția noastră a fost una limitată, i-am rugat și pe cititorii recomandatei noastre de joi să ne continue călătoria și să ne trimită cărți poștale din locuri care ne sunt atât de apropiate încât nu le cunoaștem mai deloc.
Am selectat 7 povești din orașe mici, văzute de cititori și cititoare ai newsletter-ului nostru, Recomandata Scena9, pe care vă invităm să le descoperiți mai jos.
Jibou - văzut de Lucia, 33 de ani
Am ieșit din casă dimineața pe la 6, am chemat un taxi în fața Teatrului Maghiar și am tulit-o panicate că pierdem autocarul. Acolo, pe lângă băncile alea murdare cu nu știi niciodată ce - benzină, flegmă, urină, gume de mestecat -, am văzut o tipă de vreo 30 de ani care ieșea grăbită dintr-unul din magazinele tipice de autogară cu neverosimil de multe chestii îngrămădite pe rafturi. Tipa a traversat peronul cu o franzelă și niște cârnați în brațe, salutând pasagerii în stânga și-n dreapta. Andreea, pentru ceilalți pasageri, s-a suit la volanul autocarului nostru spre Jibou. Cu iubita mea ne-am făcut un semn discret, cu bucurie complice, nu mai văzuserăm niciodată tipe tinere care să conducă autocare. Pe drumul spre Jibou, Andreea a făcut opriri de câteva secunde în locuri pe care le știa cu exactitate: rula în jos geamul din stânga, fluiera după vreun câine al nimănui și-i arunca câteva felii de pâine și un cârnat. „Cappuccino!”, a strigat după unul și mi-a devenit și mai simpatică.
Povestea e și despre asfaltul de pe traseul Cluj-Jibou e unul cum rar am mai prins, atât de accidentat încât atunci când ne-am dat jos din autocar și am închis portiera, s-au desprins cioburi zdravene din geamurile mașinii. E și despre un frig atât de neașteptat în dimineața aia de început de septembrie, că imediat ce am ajuns în Jibou am cumpărat o pereche de pantaloni lungi din primul magazin de haine. Dar povestea e mai ales despre o grădină botanică, cu sere ca niște ozn-uri ciudate, sferice, în care plantele de toate soiurile se împletesc la tot pasul cu o imensă rețea de ceasuri de apă și conducte, când subterane, când agățate de pereți sau de tavane, un mix de tehnologie și botanică ca și cum am fi fost într-un fel de laborator al viitorului, cumva distopic și cumva poetic. E și despre cele mai mari aloe vera pe care le-am văzut vreodată, ca și cum am fi fost, dimpotrivă, înapoi în timp de data asta, într-o epocă preistorică în care toate vietățile erau mult mai mari decât acum. Dar e și despre o sală ca un regat al cactușilor, ticsită cu rafturi înalte de pământ și ace de cactus, sau o alta plină cu acvarii cu pești fragili, sau transparenți sau monstruoși sau atât de neauziți că te fac să ți se pară că și o șoaptă e mult prea zgomotoasă în lumea lor. Undeva mai departe, imediat lângă acvarii, povestea cu Jibou e și despre câțiva mistreți, cerbi și păuni și chiar și un pui de căprioară care se născuse în aceeași zi în care am ajuns oi acolo în grădină. Toate ființele astea trăiesc pe locul unui fost parc care aparținuse demult unei vechi familii ungurești care deținea un castel chiar acolo lângă grădină, cu anexele aferente, bucătăria, manejul, grajdurile, criptele, castanii și statuile cu lei, toate vechi de câteva sute de ani. Când am părăsit în sfârșit locul, am trecut la ieșire pe lângă o terasă goală și gherete de kürtőskalács încuiate. Nu prea mai era nimeni pe acolo, sezonul se cam termina, sau poate cam atât de pustiu era tot timpul, nu știu. Pe drum spre gară, ne-am oprit și am băut o cafea, ne-am abținut să ne mângâiem mâinile, ne-am mângâiat pe furiș doar din priviri, precaute, cine știe despre ce alte lucruri ar fi putut fi povestea cu Jibou. În tren nu mai știu dacă am făcut sudoku, dar țin minte că ne-am mai uitat o dată peste pozele făcute, aveam multe, foarte, foarte multe poze cu pești și câteva poze cu noi două. Vorbind fără să ne auzim.
Turda - văzută de Mihai, 32 de ani
Oricât de mic ar fi orașul, n-o să încapă într-un singur cadru. Turda, mic burg istoric, industrial și renovabil, e presărată cu numeroase fațade care seamănă cu cea din fotografie, un decupaj dintr-o vedere comunistă, dintr-o carte poștală a erei pre-digitale. Povestea care vrea să fie spusă ține de pielea emblematică a orașului: cele mai multe clădiri ale vechilor zone centrale sunt din cărămidă sau materiale poroase. Practic, un sistem de termoficare inclus în zidurile imobilelor, păstrând o temperatură constantă, productivă, devansând pe alocuri randamentul furnalelor sau sistemelor de încălzire pe bază de foc la vatră.
Insuficient de poetic, spuneți? Sau prea puțină acțiune? Unde să fie personajele? Sunt peste tot, mișună pe străzi, în aceste luni încă pandemice, dar ceva mai relaxate. Firul poveștii e deja pregătit, ne situăm între zidurile protectoare ale cărămizilor de altădată și pereții răcoroși ai catedralelor pasate din generație în generație. Ne mișcăm printre construcții care rareori își poartă itinerariul lumesc la vedere.
Suntem în căutare de acțiune, ca în marile filme occidentale, doar că acțiunea se petrece înaintea poveștii, deseori neglijată ca detaliul unui balcon, undeva sub pragul atenției cotidiene.
Căzănești - văzut de Loredana, 33 de ani
Căzănești este un oraș mic din Ialomița ajuns la acest statut relativ recent, însă locuitorii au simțit asta când facturile au început să fie mai ridicate, având în vedere că se aplica alte taxe față de comună. Orașul se întinde de-a lungul șoselei si nu are niciun obiectiv turistic sau de interes.
Am ajuns în Căzănești acum 3 ani, în comunitatea de romi căldărari tradiționali, alături de Fundația Pact. Comunitatea este la marginea orașului, iar copiii, mai ales fetele, abandonează școala de pe la 9 ani.
În fotografie este o doamnă care și-a scos zestrea la aerisit și curățat. Pentru că i-am lăudat colecția impresionantă de batice, am primit și eu unul cadou.
Gherla - văzută de Ariadna, 22 de ani
Fotografia mea este făcută în Gherla, în ultima ieșire înaintea intrării României în carantină. Un oraș mic, cu o bogată încărcătură istorică și o frumoasă arhitectură.
Nu am știut că va urma o lungă perioadă fără călătorii, am vrut doar să ies din monotonia în care intrasem. Am fost dezamăgită de faptul că deși era duminică, nu am reușit să vizitez nimic din ceea ce mi-aș fi dorit (în special pictura lui Rubens), însă am reușit să mă întorc acasă cu un suvenir deosebit, și anume o răceală.
În lunile ce au urmat am privit fotografiile făcute atunci cu drag și nostalgie și am înțeles că trebuie să ne bucurăm de experiența fiecărei călătorii chiar dacă poate nu ne-am atins scopurile turistice.
Roman - văzut de Mădălina, 25 de ani
Puștiu’ din mijloc sugea la biberonul lu’ fra-su, nu care cumva să tragă ăla mic dintr-o țâță* de cauciuc rece; din ăla mic am văzut mai mult căruciorul de-l împingea mamă-sa cu vitejie în susu’ străzii, iute de picior, am recuperat-o din văz abia pe la semafor.
Poza e făcută undeva prin centrul orașului, cu zoom-ul telefonului, de partea cealaltă a străzii. M-au furat energia și sincronizarea lor naturală, fără artificiu. În dreptul lor m-am oprit nemișcată, iar ca să-i văd drept, a trebuit să stau strâmb, puțin oblică, c-un picior puțin mai sus decît celălalt, că doar așa îți dă voie strada, care e-n pantă.
Râmnicu-Vâlcea - văzut de Irina, 32 de ani
De la geamul camerei mele am documentat mai multe stări ale orașului: incendii, intervenții smurd, spectacole de lumini, artificii, furtuni, curcubee, fulgere, ninsori, răsărituri, apusuri. Asta e una dintre primele imagini pe film pe care le-am făcut vreodată. Era pur și simplu natural ca prima rolă să fie cu orașul în care am căutat prima dată inspirație.
Câmpulung Moldovenesc - văzut de Călin, 23 de ani
În imagine e Rex, cățelul alor mei, pe care îl plimb zilnic când ajung acasă. Nu avem parcuri pentru câini, așa că unul dintre locurile în care mergem e „pe dig”, cum îi spun localnicii. Câmpulungul e traversat de râul Moldova, iar pe un mal este o potecă pe care nu circulă mașini și pe care se plimbă lumea. Apusurile sunt frumoase aici și e o zonă în care îl pot lăsa liber din lesă, deci e printre momentele lui preferate.
