Lumile noastre mai vechi supraviețuiesc și dincolo de cărțile de istorie. De exemplu, pot trăi bine-mersi și într-un caiet studențesc dictando care conține următoarele:
- poze cu Bruce Lee încordat, cu fotomodele în bluze roșii cu buline și interioare elegante;
- reclame străine la orice;
- pachete turtite de țigări Camel;
- scobitori + șervețele umede ambalate și lipite ca într-un ierbar;
- întrebări de tipul „Ce țigări vă plac?”, dar și mai serioase de-atât;
- pagini arse pe margine și picurate cu ceară;
- inimioare cu nume înăuntru.
Aliniați de la 1 la 23 sub fiecare întrebare, trăiesc acolo colegii și prietenii Iuliei Laura, cunoscută și ca Ÿulÿ, care a trecut prin școală pe la sfârșitul anilor ‘80. Sunt însă și fragmente din marea adolescență a contemporanilor.
Alături, pe masa din biroul Arhivei Etnologice a Muzeului Național al Țăranului Român (MȚR), sunt două teancuri de caiete șterse de praf, aranjate ca pentru corectură. Sunt cu totul 55 de oracole ale unor elevi din perioada comunistă și din anii ‘90, adunate acum mai bine un deceniu și jumătate sub coordonarea Irinei Nicolau, etnolog, cea care a dat un suflu viu MȚR-ului reîntemeiat de directorul Horia Bernea și de echipa din jurul lui începând cu 1990. Nicolau s-a stins în 2002, dar fragmentele astea de etnologie a timpului prezent, așa cum le numea ea, au rămas pe un raft al arhivei. Nu sunt catalogate încă și nu-s parte din vreun proiect imediat, iar lipsa asta momentană de scop le face și mai fermecătoare.
oracol, oracole s. n. (șc.) caiet cu un chestionar privind gusturile în materie de muzică, film etc., la care răspund colegii de clasă, prietenii etc.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române (2007, via dexonline.ro)
Pentru Anca-Maria Pănoiu, asistent curator al Arhivei de Imagine MȚR, colecția asta reprezintă „o bombă antropologică”, pentru că fiecare colț de pagină, fiecare întrebare sau poezioară stângace are ceva de zis despre istoriile intime și despre aspirațiile unor viitori adulți. „E un fel de arheologie modernă ce facem noi acum aici”, spune Anca, în timp ce răsfoiește caietul lui Ÿulÿ.
La sfârșit sunt pagini rezervate pentru mesaje. Anca citește scrisoarea Silviei, care-și imagina o variantă de viitor pentru oracol: „Într-o seară friguroasă, făcând curat prin bibliotecă, vei da peste un caiet plin de praf. (...) Vei putea constata cu bucurie că este caietul de amintiri din anii de școală. Vei începe să citești și nu te vei îndura să treci peste pagini fără răbdare, având în vedere că minusculele gângănii de pe fiecare pagină vor începe să-ți deseneze chipul fiecărui coleg ce ți-a lăsat o simplă amintire”.
N-a fost să fie așa, iar Ancăi i se pare înduioșătoare schimbarea asta de scenariu: ștergem și noi oracolul de praf, dar înțelegem din el cu totul alte lucruri decât ar fi înțeles posesoarea.
La sfârșitul scrisorii sunt câteva rânduri de iertare: „Atunci îți vei aduce poate aminte de hazlia ta prietenă Silvia, ce nu s-a comportat mereu așa cum trebuia și care uneori cred că te-a și dezamăgit”. După aceea nu știm ce s-a mai întâmplat.
Alegem alt oracol. Unele sunt înalte și au coperți negre tare, altele sunt din acelea lungi, de biologie. Cei mai grijulii le-au pus coperți, ceilalți au lăsat colțurile să se înfoaie. Anca spune că fiecare detaliu e important și că mesajele sunt doar o bucățică din tot pachetul: calitatea hârtiei, cerneala, până și mirosul. „Obiectul e polifonic, are 100 de voci”, spune ea. Încearcă să asculte cât mai multe dintre vocile astea.
***
Oracolele nu-s tocmai documentele tipice pe care le-ai vedea într-o arhivă și, fiindcă-s atât de diverse, sunt greu de catalogat. Pentru cei mai mulți, arhivele par depozitare riguroase ale adevărului, și nu-i loc acolo pentru subiectivități. De fapt nu-i așa, spune Anca: a face o descriere arhivistică e de fapt un act de foarte mare subiectivitate, pentru că e o selecție a lucrurilor pe care le ai de zis despre document.
Pentru a le ordona, Anca ar include rubrici pentru perioada în care au circulat, loc, tipul caietului, vârsta celor care le-au completat. Ar lăsa mult loc în dreptul fiecăruia la rubrica „Alte observații”, pentru a se referi la cât mai multe feluri în care oracolele erau personalizate. Ar rezulta din asta o imagine cuprinzătoare a vremurilor respective, trăite la 10-15 ani.
„Irina Nicolau avea, pe bună dreptate, sentimentul că copilul și valorile copilăriei au fost îndelung neglijate. În etnologia clasică, obiceiurile erau doar ale celor mari, ale maturilor, ale bătrânilor, nicidecum ale copiilor. Dacă vă uitați în fotografiile vechi, o să vedeți copiii plasați cumva la margine”, explică Ciprian Voicilă, sociolog la MȚR, unul dintre cercetătorii formați în jurul lui Nicolau.
Oracolele au intrat cumva tangențial în arhiva proiectului „Arca lui Noe”. Proiectul, concretizat într-un volum publicat în 2001 - ce poate fi găsit încă în magazinul Muzeului - explora banalul cotidian, de la inscripții pe o bancă dintr-un liceu bucureștean la susținerea unui examen auto și firmele de pe Calea Moșilor, Revelioane, câini și înmormântări. Aborda serios lucruri care păreau neserioase, se apleca asupra mărunțișurilor și le transforma în document antropologic, spune Anca: „Irina Nicolau zicea că vrea să facă etnologie până la genunchiul broaștei, adică voia să vadă acele lucruri mici care nouă ni se par banale. Dar ele sunt de fapt un sediment, o comoară.”
„Albumul e inima vieții / Tezaur scump de amintiri / Cules din anii tinereții / Plin de avânt și de iubiri.” - dintr-un oracol
În jurul Irinei Nicolau se strângeau mulți tineri, care nu se pregăteau strict pentru o carieră în etnologie. Erau studenți la Litere, la Istorie, la Psihologie. Ea considera că oricine poate să facă etnologie, că nu trebuie să consumi câteva biblioteci pentru a vedea lucrurile din jur, ci că trebuie doar să-ți educi ochiul.
Se întâlnea săptămânal cu tinerii la muzeu sau, după ce se îmbolnăvise, îi chema la ea acasă, și vorbeau despre orice. După ce prezenta ea un subiect, tinerii etalau ce-au mai descoperit pe-acasă. „Țin minte, de exemplu, că am făcut un interviu cu bunica. Sau adunam fotografii de familie vechi, sau făceam inventarieri, pe modelul listei”, își amintește Ciprian Voicilă. Adunau rețetare, mercuriale, tot ceea ce ținea de prezent și de banal. Întocmeau inclusiv liste de jocuri, vorbeau despre colecții de cutii de chibrituri, surprize, reviste Pif.
„Împreună au pornit acest proiect uriaș care avea început, dar n-avea sfârșit, în sensul că poate continua oricând. Și-au propus să facă ce-a făcut și Noe: să salveze ceea ce se putea, acum și aici: mărturii, fragmente, bucățele de timp prezent, pe filosofia asta a etnologiei de urgență. A avut foarte mare dreptate, pentru că lucrurile aveau să se schimbe foarte mult în curând.” Au rezultat colecții de obiecte-martor.
Irina Nicolau colecționa oracole de dinainte de 1999, spune Ciprian Voicilă. „Cumva tangențial am ajuns să strângem și noi oracole în «Arca lui Noe». Cred că ea se gândise la o colecție în sine.” Au adus oracolele de pe-acasă, le-au adunat de pe la cunoștințe. Cercetătorul nu știe exact ce urma să se întâmple cu oracolele: e posibil ca Irina Nicolau să le fi văzut într-o expoziție. Ele sunt interesante și pentru că, puse în paralel cu modelele impuse sau propuse în școală, înțelegem că inclusiv la vremea aceea copilul sau tânărul avea propriul lui set de valori, arată Ciprian Voicilă.
E greu de spus când a apărut oracolul, însă e cu siguranță un comportament urban. Circula în grupuri de persoane de vârste apropiate din mediul urban. Capta elemente din cultura promovată de ziare, reviste, albume și romane de dragoste. „E interesant de văzut nu numai de când există, ci ce a dus la existența sa. Ce alte lucruri s-au schimbat astfel încât să devină o întâlnire dintr-asta care nu se petrece în prezent, ci e consecutivă? La fiecare ajunge caietul și se uită la ce a scris cel dinainte, și poate că-și ajustează răspunsurile în funcție de asta.”
Deși pare o înșiruire de pagini cu întrebări copilărești în care te poți manifesta după bunul plac, un oracol funcționează după reguli foarte clare, observă Anca-Maria Pănoiu. „Sunt reguli trasate mai întâi de posesorul oracolului, că-ți impune la ce să răspunzi și tu hotărăști dacă răspunzi sau ocolești întrebările mai incomode. Și doi: niște reguli nescrise, impuse prin practică. Toți cei care completează știu ce se scrie și ce nu se scrie într-un oracol.”
Mai întâi erau întrebările generale, de genul „Când te-ai născut?” / „Când ai aterizat pe Terra?”, „Când completezi acest oracol?”, „Unde stai?”. Dacă iubeai pe cineva, te uitai după adresă și poate-i trimiteai o scrisoare. Urmau întrebări despre muzica, filmele, mâncarea sau florile preferate. Apoi venea o pagină în care stăpânul sau stăpâna oracolului se interesa dacă „putem începe cu întrebări mai serioase”. Funcționa ca un soi de avertisment că urma partea „fierbinte”. Încercau acolo să afle cine pe cine iubește, făceau legături, răspundeau mai pe față sau mai ferit. Ultima parte era cea la liber, în care prietenii mai apropiați își rezervau o pagină pentru amintiri și ascundeau într-un colț sigilat câte-un mesaj mai intim.
„Mi se pare că e aproape ca-n basme, unde voinicul pleacă la drum, are încercări și ajunge la fata de împărat. Așa și noi: trebuie să trecem prin niște încercări ca să ajungem la miezul structurii, în care aflăm mai mult. Dar în același timp e o convenție: toată lumea știe că vor urma acele întrebări fierbinți la care vei vrea sau nu să răspunzi. (...) E tensiunea asta permanentă între tine și ceilalți între ce vrei să dai, ce nu vrei să dai, e o dorință de a fi împreună și de a afla. În același timp intervine și o separare, prin faptul că oracolul se completează consecutiv”, spune Anca.
Oracolul presupune un joc continuu între standardizare și originalitate, între regulă și încălcarea ei, între repetiție și câte-un element care țâșnește dintr-o pagină și răstoarnă toate deducerile de până atunci.
***
Tot luăm caiete din grămăjoară, le răsfoim, studiem elementele din pagină. O diferență care ne sare-n ochi e că cele de prin anii ‘80 au coperți mai sobre, dar mai exuberante înăuntru, au mai multe reclame și poze cu vedete decupate de prin reviste străine, mai multe ambalaje.
Majoritatea trebuie să fi provenit de la părinți care făceau rost cum puteau de mărfuri occidentale. Lipite în oracol, deveneau indicatoare ale statutului pe care proprietarul oracolului dorea să-l afișeze, era un fel de a spune „Iată cine sunt eu”.
Într-unul dintre caiete, în dreptul întrebării „Ai fost la el/ea acasă?”, e lipită fotografia unui living luxos și extrem de spațios, de neimaginat pentru un copil care ținea un oracol într-un oraș românesc al anilor ‘80. De asemenea, erau acolo fotografii cu vedete sau mașini din străinătate, complet inaccesibile, un fel de icoane desacralizate. Prin apelul la valorile astea străine, copilul sau adolescentul își construia cu grijă o imagine. Oracolul era și o competiție în care trebuia să arunce resurse prețioase.
„Mi se pare că e un consum de alteritate pe alocuri, pentru că tu de fapt arăți ceea ce ai de la alții și din altă cultură, din cultura occidentală, ca să te arăți pe tine“, spune Anca.
Când nu foloseau chestii luate de-a gata, lucrau cu migală: ardeau marginile paginii, turnau ceară, desenau, hașurau cu creioane și carioci. „Asta mi se pare că e oracolul: o construcție foarte subiectivă, foarte personală, dar după niște reguli extrem de clare, trasate sau netrasate.”
Chiar dacă erau jocuri, oracolele puteau avea un caracter aproape subversiv. Într-un oracol din 1987, într-o vreme cu lipsuri majore, cineva se interesa: „V-ar fi plăcut să trăiți la curtea Franței pe vremea lui Ludovic al XIV-lea? De ce?” Cineva răspundea: „Mi-ar place să trăiesc pe vremea lui Ludovic al XIV-lea pentru că erau oameni buni, care se ajutau între ei și erau într-un cuvânt «gentlemeni», nu ca… Dacă vrei să știi ce vine după «ca», așează-te la o coadă unde se vinde ouă și ai să te convingi”.
În același oracol, stăpânul întreba, lângă un desen cu un domn cu joben ce-și golește buzunarele de dolari: «Ce ați face dacă ați fi multimilionar?” Cineva și-ar fi cumpărat o vilă în R.F.G., altul în Florida, altul la Palermo, între niște palmieri. În plus, și-ar fi luat și bilet la cel mai mare concert al lui Toto Cutugno.
Erau și întrebări despre profesorii preferați, la care se răspundea uneori cu „Niciunul”. O pagină despre „ce materii vă plac?” era goală. Elevii fentau normele oficiale, își construiau cu grijă un teren în care-și luau libertăți. E clar că oracolele circulau pe sub bancă și erau „un fapt cultural de gherilă”, după cum spune Anca. Ciprian Voicilă descrie fenomenul ca pe „o cultură alternativă și cumva privată”.
Ajungem la un caiet Herlitz, cu copertă strălucitoare. Mai sunt unele verzi, cu niște tineri în blugi, cu ochelari de soare. Altele poartă sigla unui ONG, Child Rescue International Supported Project, și o mențiune deasupra etichetei: „Cu dragoste, pentru:”. Sunt, mai mult ca sigur, caiete „de la ajutoare”.
Sunt oracolele anilor ‘90, când lumea se deschide un pic, iar preocupările și fascinațiile se schimbă. Caietele astea, majoritatea cu coperți foarte colorate, au înăuntru mai puține poze și mai multe desene. Deja nu mai era o mare chestie să ai reviste sau pachete de țigări străine.
Între toate caietele astea e unul care sare în ochi, cu o copertă maronie, împodobită, pe care scrie „Poezii”. Pe prima pagină scrie însă că-i vorba de-un „chestionar”, adică de-un oracol.
Data când scrieți, cere proprietarul.
- 13 decembrie 1942, scrie cineva.
- 3 februarie 1988”, scrie altul.
Pare un oracol care și-a căutat respondenții prin mașina timpului și i-a pus în ordine pe toți cei care-au vrut să intre în joc.
Ce este copilăria?
- Un ghiocel.
- Cetatea gândurilor mici.
- Una din cele mai frumoase epoci ale vieții.
Și deceniile continuă să se învârtă în răspunsurile următoare, se vede în pagini cerneala războiului lângă cea a sfârșitului de comunism. Sunt răspunsuri de la puști de 19 ani și de la sexagenari, cuvinte naive și înțelepte, jucăușe și serioase, nimicuri care se cer iubite peste ani.
Mulțumim Arhivei de Imagine a MȚR pentru materiale, pentru răbdare și pentru ceai.
