Adrian Năstase se plimbă printre gravuri, desene și acuarele într-o sală aproape goală, dar strălucitoare. Podeaua scârțâie elegant sub pașii săi. Fost prim-ministru și fost locatar al penitenciarelor Rahova și Jilava, Năstase se află azi la Palatul Cesianu-Racoviță în calitate de colecționar de artă și de profesor. La invitația casei de licitații Artmark, o să vorbească despre pictorul bulgaro-româno-francezo-american Jules Pascin, în speranța că o să trezească interesul românilor pentru viața și opera acestuia. La urma urmei, Pascin e și el de-al nostru un pic.
Uite că-i 12 fix, multă lume confirmase prezența, dar mai toate cele 20 de scaune din mijloc sunt goale. „Cred că o s-o bage pe-aia că au rămas în trafic”, îmi zice Valeriu Sângeorzan de la Artmark, vizibil agitat. În spatele încăperii e o singură cameră TV, a Antenei 3. E atât de puțină presă că până și tava de cafea a rămas neatinsă. Din respect pentru legitimația de jurnalist, îmi torn o ceașcă și mă plimb prin sala asta aurită.
Lumina intră printr-un tavan de sticlă și coboară peste firide din care se desprind statui cu îngeri aproape goi, coloane, cupe, busturi, picturi murale. Asortat cu acest decor, în dreapta măsuței pregătite pentru profesorul Năstase e un brad împodobit cu îngeri, fluturi albi enormi și beteală aurie. Ca să mai treacă timpul, îl întreb pe Sângeorzan despre istoria palatului. Zice că, la început de secol al XX-lea, era unul dintre primele din București cu încălzire centralizată. Pe vremea lui Ceaușescu, la parter era un magazin cu circuit închis, de unde nomenclatura își cumpăra salam și alte cele. După Revoluție, interiorul a fost refăcut după niște imagini vechi, apoi s-a umplut de artă.
Năstase e în elementul lui aici: pare destins, stăpânit de o pace definitivă și irevocabilă cu executare. Pe două laturi ale încăperii, așezate pe șevalete negre, sunt vreo 30 de lucrări de-ale lui Pascin scoase din colecția fostului premier, ce urmează a fi licitate peste două săptămâni. Sunt nuduri și fragmente de viață din celebrul cartier parizian Montmartre schițate de Pascin. Majoritatea sunt evaluate la câteva sute de euro, dar unele ajung și la câteva mii. Din banii obținuți, Năstase vrea să finanțeze premii pentru elevii Colegiului Militar de la Breaza, care să cinstească numele tatălui său, Marian Năstase.
Începe, în sfârșit, discuția. Ia cuvântul gazda evenimentului, care i se adresează astfel: „Ca să începem, domnule profesor, discuția noastră...” Universitatea București l-a retras din postul de profesor la Facultatea de Drept imediat după condamnarea din 2012. În anii următori însă, Năstase a susținut o prelegere la o universitate particulară și a ținut un curs pentru tinerii diplomați, la invitația Ministerului de Externe. Așadar, profesorul poartă o tunică de catifea albastră, cu nasturi mari, ușor desfăcută peste cămașă și cravată. E casual ca într-o vineri la multinațională, poartă blugi, bocanci și stă picior peste picior. Ține microfonul în mâna dreaptă, iar cu stânga - atunci când nu gesticulează alene - își mângâie degetele încleștate pe microfon.
L-a descoperit pe Pascin acum mai bine de două decenii, în galeria unui prieten român. Vorbește despre legăturile pictorului cu România. Deși e născut peste Dunăre, la Vidin, în familia unui angrosist de cereale, el a copilărit în România. Avea un frate bancher și proprietar al castelului de la Balc. „Locul unde mai târziu au avut loc celebrele vânători”, subliniază Năstase cu un surâs discret, de aducere-aminte. La partida din 2005 organizată de afaceristul Ion Țiriac, se pare că fostul premier a împușcat acolo nu mai puțin de 23 de mistreți. Viața era altfel atunci. Dar mai bine să revenim la Pascin.
După ce-a făcut o parte din liceu la Viena, pictorul s-a întors la București pentru o vreme, unde „a învățat o mulțime de prostii”. S-a combinat cu o doamnă care avea de două ori vârsta lui și care conducea cea mai cunoscută casă de toleranță din București. După experiența asta s-a putut considera pregătit pentru viața pariziană. A ajuns să fie supranumit „Prințul din Montparnasse”. A abordat cam aceleași subiecte ca Toulouse-Lautrec, într-un stil eteroclit, după cum subliniază profesorul, care arată din când în când spre lucrările expuse. În timp ce vorbește, una intitulată „Burghezia franceză” se desprinde de sub sticlă. „Nu vrea să plece de la mine, cred. E unul dintre desenele pe care le iubesc foarte mult”.
O parte din desene par naive, spune Năstase, însă intră în semnificații absolut deosebite. „Unele sunt pur și simplu sugerate. Altele sunt mai puțin realizate. Gravurile au niște linii șterse. Unele dintre ele doar sugerează mișcare, nu încearcă să deseneze figuri, așa cum se întâmplă în alte lucrări. Însă gesturile sunt importante.”
Profesorul deține 180-190 de lucrări de grafică de-ale lui Pascin. Spune că ar fi vrut să le dea unui muzeu, cum a făcut cu hărțile, dar până la urmă a hotărât să scoată la licitație acest prim set. Rostește apoi cuvântul „politică”, dar plutește parcă peste el până ajunge la „cultură”. Acum e într-o lume mai înaltă, iar politica pare să aparțină unei copilării îndepărtate. „Aș vrea să vă atrag atenția, într-un moment care politic nu este cel mai potrivit, că și cultura ar putea să aibă un rol în societatea noastră. Și poate că, dincolo de afișele electorale - cu care am avut și eu la un moment dat o anumită legătură - aceste desene pot să însemne un interes pentru cei tineri, pentru cei mai în vârstă”, spune omul în fața căruia acum 12 ani tremura o țară.
Azi vorbește despre pictorul Pascin în fața câtorva oameni așezați pe patru rânduri de scaune. Chinuit de depresie și alcoolism, cel supranumit „Prințul din Montparnasse” s-a sinucis în 1930, la 45 de ani. La înmormântarea lui au fost mii de oamenii, răsfirați de-a lungul a cinci kilometri. Lucrările lui s-au răspândit pe la muzee din toată lumea, dar puține au ajuns în România. Năstase s-a interesat la Muzeul Național de Artă. A văzut acolo 10 sau 11 desene de-ale Prințului.
„Nu vreau să fiu considerat arogant, dar aș spune că desenele și lucrările de aici sunt peste cele de la Muzeul Național de Artă”. Erau vremuri când Năstase era poreclit „Arogantul”. Scriam la „Opinia studențească” când a venit în campania din 2004 cu alai de miniștri la Iași, ca să mai inaugureze o sală de sport. Îmi amintesc grupul compact de bărbați strânși în jurul lui ca o carcasă vie, girofarurile și mirosul de șampon al asfaltului spălat dinaintea mașinii sale pe Bulevardul Ștefan cel Mare, în dreptul Mitropoliei. Lumea se rearanja în jurul său doar dintr-o clipire.
În sala asta aurită sunt doar rămășițe din poreclă și abia o sclipire din privirea aceea. Când nu mai sunt întrebări, se ridică și rămâne să discute într-un mic grup. Poate-l va scoate pe Pascin în toată splendoarea într-o expoziție temporară, cine știe?
Afară se mai încheie o campanie electorală, iar niște muncitori așază luminițe pe fostul magazin de unde nomenclaturiștii își cumpărau salam.
