Cât la sută din invențiile arătate de Cyril Schäublin în Unrueh/Unrest e rigoare și cât diversiune? În această dificilă departajare zace malaise-ul cinemaului de autor contemporan.
Dacă a existat vreodată un film obsedat de zicala „time is money”, Unrueh este acela. Fără dubiu una dintre cele mai interesante realizări ale lui 2022, filmul coboară într-o vale elvețiană la câțiva ani după aventura politică eșuată a Comunei Pariziene din 1870-1871, pentru a dibui acolo un fel de germeni ai răului din prezent. Ludic și lucid, Unrueh este simultan reconstituire istorică a unei comunități strămoșești de fabricanți de ceasuri, teatru epic în care opțiuni politice contradictorii sunt chemate la încleștare și rezervor de mici plăceri cinefile. Deloc străin de voluptatea gestului autoritar-și-nu-prea de a pune imagini cap la cap, Schäublin pare să aparțină acelei categorii de cineaști pentru care filmul nu e realitatea însăși, ci o anumită realitate posibilă, mediată, captivă între patru pereți de mucava.
Cum se poate recunoaște o privire de cineast? Bunăoară prin măiestria cu care aceasta ne dezvăluie sub raporturi noi ceva ce, din rutină sau ignoranță, ajunsesem să luăm de bun. Ceea ce frapează la contactul cu micul viespar anarhist de secol XIX din Unrueh nu e nici stilul vestimentar de altădată, nici vehemența unor păreri politice articulate – ci instabilitatea fundamentală a orei exacte. Era nevoie de un cineast – unul adevărat – pentru a ne arăta cum efectul de epocă nu stă în mari eforturi de scenografie – ci în detalii care țin de unghiul din care privim. Pornind de la o întrebare perfect inocentă precum: „Cât e ceasul?”, Schäublin ajunge să demonteze însuși mecanismul timpului. E vertiginos să înțelegi grație unui film inteligent că până și ora, în aparență un dat obiectiv, înseamnă nu doar convenție – ci și o valoare politică prin care se cimentează dominația și opresiunea.
Altfel spus, Unrueh – cu ceasornicăria sa polisemantică, ce se întinde de la mecanismul ceasului filmat la plan-detaliu și până la controlul direct al timpului de lucru – nu e o metaforă edificatoare, ci o breșă prin care trecutul e liber să redevină prezent. În acest sens, regizorul se arată perfect conștient – poate chiar prea conștient – de faptul că, plasându-și acțiunea pe la 1880, el se situează în plin clocot istoric, în plină remodelare a raporturilor dintre liderii burghezi, masele proletare și tehnică specializată, care îi unește într-o îmbrățișare vampirică. În repetate rânduri, muncitorii fabricii de ceasuri sunt împiedicați să circule pe motiv că se fac fotografii publicitare ale întreprinderii. „A lua vederi” devine o practică a vizibilității oficiale, sinonimă cu „epurarea imaginii” – cu exilarea păturilor de jos, indezirabile, în afara cadrului și cu reducerea lor la statutul de figuranți ai istoriei.
Dar lucrurile sunt ceva mai complexe: Unrueh nu e nici tratat ideologic ațos, nici imersiune la firul ierbii într-un loc muzeal din trecut. Plăcerile sale sunt deopotrivă mai amestecate – fabrica e un spațiu al cauzelor mari, încă actuale, dar și un prilej pentru reportaje care evocă un how it’s made fără voiceover – și mai complexe. Schäublin nu e doar o voce – e și o reflecție care angrenează mizele contemporanului într-un tablou de epocă mișcat și de-a dreptul palpitant dacă e să privim, prin comparație, frame-urile înghețate din Corsage, alt film istoric al lui 2022, însă unul mult mai asumat și mai inert.
A porni pe urmele micilor detalii presărate de Schäublin în film – un artefact de epocă citat aprope in your face, o interpretare actoricească lipsită de modulații, o lumină de după-amiază caldă ca mierea – e un act aproape jubilatoriu. Pe de altă parte, e și un act care, odată filmul încheiat, se evaporă pe urmele sale. Prea dezlânată, povestea trage în direcții contrare și amenință să se destrame sub ochii noștri. Imaginea filmului, aflată adesea la limita manierismului – o căutare care se manifestă drept căutare și atât –, riscă să facă ecran; altfel spus, să ia prim-planul în defavoarea unei gândiri politice consistente. Senzația e că Unrueh oferă, în cele din urmă – aidoma multor filme europene de artă realizate azi –, mai curând o zgândărire superficială a timpului decât o analiză de profunzime; o zgândărire fetișistă, ce nu exclude anumite intuiții incitante, însă care pierde din vizor stabilirea unei cunoașteri mai puțin spectaculoase, dar mai pline de miez.
E toată diferența dintre munca de tip dioramă a lui Schäublin și arheologia radicală operată de Peter Watkins în La Commune (2000), marea sa anchetă audiovizuală despre răscoală și muncitorime anarhică, care izbutește să ducă la îndeplinire aspirația lui Unrueh – anume, să tensioneze reciproc trecutul și prezentul prin deschiderea supapelor strategice care le mențin etanșe în numele somnului rațiunii. În Unrueh, ochiul este cu atât mai îndemnat să gliseze peste imagini cu cât se vede mai împiedicat să pătrundă în mijlocul lor pentru a le sfâșia și a le rupe definitiv de injustiția istorică pe care pretind că o denunță.
Unrueh este disponibil pe MUBI.
Imagine principală preluată din film.
