Imaginează-ți că scriitorul tău preferat tocmai a publicat un nou roman, dar tu nu vei apuca să vezi ce e între paginile lui. Ești nevoit să-ți faci loc într-o societate al cărui regim politic decide el pentru tine ce ai dreptul să știi și ce nu. Cenzura cititului se practică dintotdeauna. Între anii 259-210 î.e.n, împăratul chinez Shih Huang Ti își dorea ca istoria să înceapă odată cu el, așa că a ars toate cărțile din regat, alături de 460 de cărturari care ar fi putut să-i strice planul. Obsesia controlului informației a traversat lumea și a vrăjit mulți conducători politici, dar și comunități religioase: din Imperiul Roman, la Biserica Catolică, până la regimul nazist al lui Hitler. Până și „Suferințele Tânărului Werther”, o nuvelă scrisă de unul dintre cei mai apreciați scriitori din perioada romantică, Johann Wolfgang von Goethe, și care expune probleme de sănătate mintală, a fost interzisă în Danemarca, Italia și Leipzig, pe motiv că încuraja sinuciderile în rândul tinerilor.
În ultimii ani, ascensiunea mai multor conservatori la putere a menținut practica cenzurii cărților în jurul lumii. În America lui Trump, anul trecut erau contestate sau cenzurate mai mult de 480 de volume, printre care seria pentru copii „Captain Underpants”, („Căpitanul izmene”) și romanul despre viața adolescenților și problemele lor de sănătate mintală, „Thirteen Reason Why” („Cele treisprezece motive”). Lângă noi, Biserica Catolică din Polonia a ars cărțile din seria „Harry Potter” suspectându-le că promovează vrăjitoria, pe când Erdogan a distrus mai mult de 300 000 de volume, după tentativa de lovitură de stat din 2016. Zilele acestea ne amintim, ca în fiecare an din 1982 încoace, să ne bucurăm de carte și supraviețuirea ei în memoria noastră colectivă, datorită unor oameni care o fac accesibilă în librării, biblioteci, facultăți. Împreună cu prietenii de la Cărturești, am alcătuit o listă de cărți interzise (în trecut sau în prezent) sau aflate în pericol de a fi interzise în 2019.
Elif Shafak este o scriitoare turcă ale cărei romane se află la mâna unui procuror care va decide dacă volumele sale respectă valorile și moravurile societății pe care și-o dorește Erdogan. În cărțile sale, Elif scrie despre abuzuri sexuale, crime de onoare și prejudecăți care aruncă la gunoi dorința individuală în fața voinței majorității. Volumul publicat prima oară în 2006 și devenit rapid un bestseller, Bastarda Istanbulului, începe cu povestea unei tinere care se răzgândește să facă avort, peste care se suprapun vocile și frământările mai multor generații de femei și bărbați din Turcia. Așa cum nota Geraldine Bedell în The Guardian, la ultimele pagini rămâi cu senzația că ai cunoscut un întreg arbore genealogic, sub coroana căruia stau la adăpost viziunile despre viață ale mamelor, mătușilor, copiilor și unchilor din familia turcă. Romanul este o oglindă pe care autoarea i-o pune în față societății în care a crescut, oglindă nu tocmai ușor de privit dacă te uiți la trecutul ei. Viețile intime ale personajelor sunt întrerupte de discuții politice pe teme sensibile, precum selecția subiectivă a istoriei din manuale și negarea genocidului armean, care a avut loc la începutul secolului trecut, când Imperiul Otoman a ucis aproape un milion și jumătate dintre cetățenii săi armeni.
Romanul a fost pus sub observația procurorilor imediat după apariție, acum mai bine de zece ani, pe motiv că insultă „caracterul turc”. Dar să expui problemele comunității tale e un exercițiu de onestitate pe care orice popor ar trebui să-l facă de dragul bunăstării membrilor săi. „Am descoperit, de-a lungul timpului, că emoțiile nu sunt nelimitate. Vine un moment în care obosești să-ți tot fie frică”, spune Elif Shafak, într-o conferință TED. „Cred că nu doar indivizii, ci și națiunile au propriile lor limite ale oboselii”. (Venera Dimulescu)
„Acum, că tata a murit, a declarat Mustafa, eu sunt capul familiei ăsteia. Nu mai spune! A râs Zeliha. Știi care e problema ta? Răsfățul, ești prea răsfățat, falus prețios! Ieși afară din camera mea! Ca prin vis, a zărit cu coada ochiului mâna lui ridicându-se în aer ca s-o plesnească peste față. (...) A reușit să scape de palma aia, însă asta n-a făcut decât să-l înfurie și mai tare. Cea de-a doua încercare i-a înroșit obrazul. (...) cu o mână îi apăsa pieptul și o țintuia de pat, în timp ce cu cealaltă îi ridica fusta. Primul lucru pe care l-a simțit a fost umilința și apoi și mai multă umilință. Sentimentul acela de rușine era atât de fierbinte, încât înăuntrul ei nu mai era loc pentru nici un altul. S-a simțit brusc paralizată, aproape înghețată într-un fel timid, un fel care dezvăluia educația ei, rușinea de a-i fi văzut chiloții dominându-le pe toate celelalte.”
Iranul meu
Shirin Ebadi e prima femeie judecător din Iran și unul dintre cei mai importanți apărători ai drepturilor omului din țara ei. E și prima femeie din lumea musulmană care a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 2003, pentru lupta ei pentru democrație și drepturile femeilor și copiilor. Cartea asta, o bijuterie de istorie, biografie și cunoaștere, a fost publicată prima dată în Statele Unite, după ce Shirin Ebadi a dat în judecată guvernul american, obligându-l să ridice interdicția de publicare în SUA a autorilor din țările aflate sub embargo american. Și nu poate fi citită în Iran, un stat teocratic, condus de Liderul Suprem Khamenei, care nu tolerează nici acum, după zeci de ani de crime extrajudiciare, opiniile critice la adresa regimului și care-și judecă cetățenii după coduri religioase din secolul VII.
Dincolo de toată greutatea simbolică a acestei cărți, ea îi aduce cititorului o mărturie sinceră și profund umană asupra celei mai agitate perioade din istoria recentă a Iranului, de la revoluția care l-a adus la putere pe ayatollahul Komeni și, odată cu el, întoarcerea în timp a unui stat aflat pe drumul modernizării, până la criza ostaticilor, războiul distrugător cu Irakul, dansul ipocrit al americanilor, abuzurile poliției împotriva femeilor (în Iran, viața unei femei valorează în fața legii cât jumătate din viața unui bărbat) și uciderea sistematică a opozanților regimului. Shirin Ebadi își povestește viața reconstituind toate momentele în care ea și colegii ei de generație au fost păcăliți de istorie, în care au crezut într-o revoluție și s-au trezit cu alta, ucigătoare și nedreaptă.
Cartea începe cu o scenă pumn-în-stomac, în care Ebadi studiază dosarul unor disidenți uciși de regim și-și găsește numele pe lista Brigăzilor morții. Amenințată, urmărită, umilită, refuză să plece din țară și reprezintă pro bono cazuri pierdute din start în ochii justiției iraniene, crime ale poliției sau crime împotriva copiilor și femeilor. Devine un model de luptă pentru femeile musulmane și continuă să-și crească cele două fiice și să navigheze cu o grație uluitoare prin apele tulburi ale unui regim dictatorial.
Și tot simt că n-am făcut dreptate acestei cărți. Pentru că e scrisă cu o senintătate aproape neplauzibilă, cu mult talent de povestitor care-și drege glasul la un ceai de iasomie, pentru că pune-n pagină un Iran așa cum nu l-am mai văzut sau citit nicăieri, viu, nuanțat, bogat, și pentru că face din lupta pentru drepturi și democrație un imperativ moral care-ar putea servi drept exemplu oricărui om din lumea asta. (Luiza Vasiliu)
„Secțiunea [din Codul Penal] care ia în discuție despăgubirile de sânge, diyeh, stipulează că dacă un bărbat suferă o rană care îi afectează testiculele, are dreptul să ceară despăgubiri de valoarea vieții unei femei. Iată ce am explicat în articol: dacă o femeie de carieră cu studii doctorale este ucisă de o mașină pe stradă, iar un bandit analfabet se rănește la un testicul într-o încăierare, viața ei face cât testiculul lui rănit.”
Altă țară e un roman în trei părți al lui James Baldwin, expat afroamerican gay și activist pentru drepturi civile în anii ‘60. Atât călătoriile lui Baldwin în Paris și Istanbul, cât și relația lui de dragoste-ură cu Statele Unite, sunt prezente în roman, scris în decursul a 14 ani și publicat în 1962. Cartea relatează încercările unui grup de prieteni din Greenwich Village, New York, de a se adapta la o lume fără Rufus Scott, un jazzman de culoare care se sinucide după o relație violentă cu o femeie albă sudistă. Altă Țară pătrunde cu multă sensibilitate în subiecte tabu pentru America anilor ‘60: relații inter-rasiale, homosexualitate, abuz sexual, segregare, sănătate mintală. Politicul și personalul se îmbină într-o narațiune onestă, dură, care scoate la înaintare anxietățile unor artiști în criza vârstei de mijloc.
„El era negru, iar apa era neagră.
Se ridică în mâini pe balustradă, se ridică cât de mult putu și se aplecă cât de departe putu în față. (...) Simți un pantof zburând pe lângă el, nu avea nimic în jur, doar vântul, în regulă, bulangiule, Dumnezeule atotputernic muist, vin la tine.”
Cenzorii americani nu au lăsat romanul să circule liber. În 1963, cartea a fost interzisă în New Orleans și a atras atenția FBI-ului, care a inclus-o în biblioteca sa de cărți „periculoase” și „imorale”. În statul Georgia, comitetul pentru cenzură literară a lucrat în liniște cu distribuitorii pentru a elimina 1500 de copii din circulație (“Pentru această carte a fost scrisă de un negru”). Opera lui Baldwin continuă și astăzi să fie atacată, cu Go Tell It On The Mountain, cel mai cunoscut roman al lui, pe lista celor mai contestate cărți în Statele Unite.
În Australia, unul dintre cei mai mari cenzori ai Vestului din secolul XX, cu vreo 15 000 de cărți cenzurate între 1920 și 1970, romanului Altă Țară a fost sistat în august 1963, în urma deciziei Departamentului vamal. Cu câteva luni înainte, Consiliul cenzurii literare constatase că romanul nu ar trebui interzis complet: pentru publicul larg, era prea obscen, dar și prea lung și prea scump, iar pentru studenți ar fi fost o pierdere prea mare. (Maria Persu)
Republica Populară a Amneziei. Tiananmen 1989
Anul ăsta, când se împlinesc 30 de ani de la masacrul din Piața Tiananmen din Beijing, când sute de studenți care cereau Partidului Comunist reforme democratice au fost omorâți de armată, în China e interzisă orice referire la acest eveniment. În contextul în care cultivarea uitării e politică de stat, iar cenzura una dintre uneltele de bază, cartea jurnalistei Louisa Lim, fostă corespondentă din China pentru NPR și BBC, e o recuperare necesară. O amânare a uitării definitive și, în același timp, o portavoce oferită unor cetățeni persecutați și marginalizați de autoritățile chineze.
Republica Populară a Amneziei are la bază numeroase interviuri cu oameni care au participat, într-o formă sau alta, la protestele din 1989, ceea ce le-a deturnat radical viețile. Întâlnim, printre alții, în paginile cărții, un fost soldat trimis să împuște studenți în piață, care-n urma traumei a început să picteze obsesiv oroarea acelor zile; un fost lider al studenților care nici după ce și-a schimbat numele n-a reușit să scape de vigilența autorităților; un fost înalt oficial care, după șapte ani de carceră, trăiește sub urmărire continuă; mame ai căror copii au fost omorâți în Tiananmen și care nu și-au pierdut curajul să țină memoria vie sau să facă investigații pe cont propriu.
Dincolo de faptul că te face să înțelegi mai bine China prezentului și care cutremurul social din 1989, cartea Louisei Lim e un reminder important despre propria noastră formă de amnezie. La 30 de ani fără două luni de la Revoluția din decembrie, nu există verdicte în dosarul care, teoretic, ar trebui să facă lumină și dreptate, iar oamenii au început să obosească în așteptarea lor. (Andra Matzal)
„Marea uitare nu se limitează la campusuri. E și în casele oamenilor, peste tot în țară. Părinți care au știut despre proteste sau au luat parte la ele vor acum să-și protejeze copiii, împiedicându-i să afle ce s-a întâmplat. Unii recurg la soluții neobișnuite pentru a-și feri odraselele: mint sau le ascund informații. Așa a făcut artistul Sheng Qi, care, imediat după reprimarea mișcării, și-a tăiat degetul mic cu un satâr, în semn de protest. Zice că a fost un moment de nebunie, dar unul care a ajuns să creeze o bază pentru arta sa. (...) Însă Shang Qi încă nu i-a spus fiului său de 12 ani de ce și-a tăiat degetul. Când acesta îl întreabă ce s-a întâmplat, glumește că și-a pierdut degetul într-un autobuz”.
O lume se destramă
O lume se destramă, primul roman al autorului nigerian Chinua Achebe, gravitează în jurul tensiunii dintre viața tradițională africană și modernitate. Romanul, publicat în 1958, explorează viața unui trib nigerian în perioada precolonială și schimbările survenite odată cu sosirea europenilor în Africa la sfârșitul secolului al XIX-lea. O lume se destramă e considerat unul dintre cele mai importante romane africane, fiind și primul romanul african scris în limba colonialiștilor: engleza. În engleză, Achebe a reușit să ajungă la un public pe cât se poate de variat, sfidând percepțiile eurocentrice asupra africanilor, portretizați ca fiind ori exotici ori sălbatici, dar niciodată oameni întregi. Cartea urmărește traseul lui Okonkwo, un fermier și războinic renumit în trib, exilat după ce omoară accidental un băiat din clan. Când revine cu familia lui din exil, oamenii albi și-au început misiunea de civilizare în satul lui.
„Venise călare pe un cal de fier. Primii oameni care l-au văzut au fugit din calea lui, dar el le-a făcut semn să vină la el. În cele din urmă, cei mai curajoși s-au apropiat de el și chiar l-au atins. Bătrânii și-au consulat Oracolul și li s-a spus că omul alb le va distruge clanul și le va aduce pieirea. (...)
În Umuofia veniseră misionarii. Își construiseră acolo o biserică, câștigaseră câțiva adepți și trimiteau deja propovăduitori în orașele și satele vecine. Conducătorii clanului erau foarte întristați din acest motiv. Dar mulți credeau că religia ciudată și zeul omului alb nu vor rezista.”
Romanul a ridicat multe controverse prin portretizarea brutal de onestă a colonialismului european. În vremea când Nelson Mandela spunea despre Chinua Achebe că „amândoi, în circumstanțele noastre diferite în contextul dominației albe a continentului nostru, am devenit luptători pentru libertate”, Malaezia, la rândul ei fostă colonie britanică, interzicea romanul din cauza criticii colonialismului. Romanul a fost interzis o vreme și în Nigeria, însă în prezent rămâne interzis doar în Malaezia. (Victoria Carasava)
Casa Spiritelor
În toamna lui 2013, mai mulți părinți din Watauga, un district din Carolina de Nord cu o populație cam cât a Zalăului, au încercat să scoată Casa Spiritelor, primul roman al lui Isabel Allende și una dintre cele mai faimoase cărți de realism magic, din curriculumul școlar. Motivul interzicerii: cartea ar fi obscenă.
Drept răspuns, scriitoarea latino-americană a trimis mai multe copii ale cărții și o scrisoare către consiliul școlar din Watauga și directorul liceului din district. „Interzicea cărților este o practică comună în state polițienești ca și Cuba sau Coreea de Nord, precum și în rândul unor grupări fundamentalist religioase ca a Talibanilor, dar nu mă așteptam la asta în democrația noastră”, a scris Allende. Și-a mai apărat cartea spunând că este o operă clasică a literaturii latino-americane, predată în licee, colegii și universități din toate țările occidentale de peste două decenii.
Romanul urmărește poveștile a patru generații de femei din familia Trueba, într-un stil infuzat de personaje aproape fantastice și întâmplări absurde. Allende susține că realismul magic nu e un „truc literar” pentru ea. „Cred că lumea e un loc foarte misterios”. Ce mi s-a părut distinct la Allende e cum punctează toate lumile astea fantastice cu umor. Și bănuiala mea e că nu doar pasajele erotice i-au supărat pe unii părinți, ci chiar acest umor al ei îndrăzneț. Aceasta scrie ca și când ar avea o lupă la ea cu care se uită la cele mai mici detalii din jur. O lupă pe care a desenat cu carioca un smiley face și pe care apoi o pune în fața realității, mai ales aia religioasă. Așa aflăm că în Sfântul Post al Paștelui, credincioșii postesc de zor cu „plăcinte ușoare cu foi”, „tortillas pufoase” și „mari roți de brânză aduse de la țară” sau că preotul din localitate trebuie să își stăpânească zelul pentru a nu intra în dezacord cu superiorii lui un pic mai moderni, el fiind adeptul „vindecării slăbiciunilor sufletești printr-o biciuire sănătoasă a cărnii” sau că una dintre eroinele cărții, Clara, preferă să se ocupe de spiritism decât să țină gospodăria.
În final, după o dezbatere care a durat jumătate de an, părinții și profesorii au votat ca romanul lui Allende să rămână în curriculumul școlar. (Diana Meseșan)
„Preotul a rămas cu moarta ca să țină șoarecii la respect. Când au plecat, era aproape miezul nopții. Afară se adunaseră vecinii și comentau vestea. Au trebuit să își croiască drum printre curioși, speriind câinii care amușinau printre oameni. Esteban s-a îndepărtat cu pași mari, trăgând-o după el pe Clara, fără să ia în seamă apa murdară care care îi stropea impecabilii pantaloni gri făcuți de croitorul englez. Era furios pentru că sora lui, chiar și moartă, reușea să-l facă să se simtă vinovat, ca atunci când era copil.”
Palatul viselor
Ismail Kadare s-a născut în Albania, în 1936, și a debutat cu o carte de poezie când avea 18 ani. În 1963, apare primul lui volum de proză, Generalul armatei moarte, un adevărat hit internațional care-l aduce pe Kadare în prim-planul literaturii europene. În timp, autorul albanez ajunge să aibă o relație ambivalentă cu puterea, fiind deopotrivă critic cu regimul comunist condus Enver Hodja, dar și favorizat în anumite împrejurări. Odată cu apariția romanului Palatul Viselor (1981), lui Kadare i se ia ridică dreptul de publicare pe o perioadă de 10 ani, iar romanul este interzis. Palatul Viselor descrie universul birocratic al unei instituții din vechiul Imperiu Otoman, unde sunt controlate și decodate visele cetățenilor, ca într-o combinație de Kafka cu Orwell. Considerat drept o distopie suprarealistă, romanul se folosea de alegorie pentru a critica poliția secretă albaneză și abuzurile lui Hodja. Trebuie spus însă că Ismail Kadare nu a fost niciodată un scriitor politic într-un sens imediat, mai ales că el însuși respingea eticheta de disident & „Soljenițîn al Albaniei”. Cu toate astea, tipul ăsta de literatură care atacă prin învăluire rămâne emblematic pentru felul în care mulți scriitori (mai ales cei din Balcani și Europa de Est) alegeau să se plaseze în raport cu puterea într-un regim totalitar. (Ionuț Sociu)
„După prelucrarea din sala de deparatizare, pachetele de vise fără valoare erau strânse în grămezi uriașe și predate la arhivă, în vreme ce visele cu tâlc erau date din nou în prelucrare. Acestea erau împărțite pe grupe, după problemele la care se refereau: siguranța statului și a suveranului (comploturi, trădări, revolte); politică internă (în principal, unitatea imperiului); politică externă (alianță, războaie); viață socială (marile jafuri, abuzurile, imoralitatea); propuneri pentru Marele Vis; altele (varia).”
The Hate U Give Little Infants Fucks Everyone. De acolo vine titlul cărții lui Angie Thomas, Ura cu care lovești (în original, The Hate U Give). Acronimul THUG LIFE, care în traducere liberă ar însemna ceva de genul „viață de golan”, e, de fapt, filosofia despre lume a rapperului Tupac Shakur, ucis la doar 25 de ani - cel mai probabil din cauza răfuielilor între celebrele bande Bloods și Crips. Ce voia Tupac să spună cu THUG LIFE e exact ce zice, mai bine de 25 de ani mai târziu, și romanul lui Thomas. Copiii crescuți într-un sistem opresiv, bazat pe ură rasială și violență, sunt condamnați să perpetueze ciclul ăsta de ură și violență, din simplul motiv că nu cunosc alte alternative. Dacă, la fel ca mine, ai 30+ ani și consideri că rapul anilor ‘90 e un soi de biblie a genului, cheia asta de lectură a romanului, oferită chiar pe la începutul lui, de personajul Khalil, o să te bucure.
Pe de altă parte, dacă ai, tot așa, pe la 30+ ani, s-ar putea să strâmbi din nas când auzi de genul literar young adult (cărți pentru tineri adulți/adolescenți). S-ar putea să te gândești la Jules Verne și Cireșarii. S-ar putea să-ți scape, în cazul ăsta, că pe lume se scrie mult (și, cum e cazul romanului lui Angie Thomas, uneori foarte bine) pentru adolescenți. Ura cu care lovești este romanul mișcării Black Lives Matter, apărută în State în ultimii ani din cauza violenței gratuite a poliției, care ucide persoane de culoare, de cele mai multe ori tineri neînarmați, fără absolut niciun motiv. Starr, o adolescentă de culoare care locuiește într-un cartier sărac și rău famat, dar învață la un liceu de elită dintr-un cartier alb, își vede cei mai buni prieteni uciși fără nicio vină. Romanul pornește din punctul în care un polițist îl împușcă sub ochii ei pe Khalil, prietenul ei din copilărie, presupus membru de bandă criminală și dealer de droguri.
De-acolo pornește o întreagă mișcare națională, în care mass media, poliția și opinia publică se războiesc, în timp ce caută martorul anonim la uciderea lui Khalil - adică pe Starr. Tot de-acolo pornesc și scandalurile care au făcut Ura cu care lovești să fie una dintre cele mai contestate și interzise cărți din SUA. În Texas, de pildă, cartea a fost scoasă temporar de pe lista de lecturi de vacanță a unei școli, pentru că o asociație a polițiștilor a considerat că e propagandă împotriva forțelor de ordine, că e prea violentă, folosește limbaj obscen și descrise scene de consum de droguri. Îngrozitor, nu? E și normal ca poliția să se amestece în literatură, nu? Cum să citească niște tineri despre lucruri care se petrec pe lumea în care trăiesc, nu?
Nu. Cărți ca cea a lui Thomas, care vin exact la momentul potrivit pentru a explica adevăruri dureroase, adulților și copiilor deopotrivă, trebuie lăsate să circule liber. Ba chiar, cum s-a și întâmplat în cazul romanului de față, să stea aproape un an în topul celor mai cumpărate cărți de pe piață. (Ioana Pelehatăi)
