Facem o scurtă trecere în revistă a universului operei occidentale, ca să ajungem apoi în prezent. În curând, mai precis pe 17 și 18 septembrie, un nou proiect inițiat de Goethe-Institut București, în parteneriat cu CIMRO și Universitatea Națională de Muzică din București, promite să readucă genul de operă în atenția publicului și să ofere o perspectivă fresh, sub forma unui eveniment ce va prezenta bucureștenilor nu una, ci trei micro-opere contemporane.
Unul dintre cele mai complexe, extravagante și apreciate genuri din cultura muzicală occidentală, opera, a apărut ca manifestare artistică în mijlocul claselor privilegiate, care o preferau ca un gen de entertainment cu substrat intelectual. Este o formă de artă sincretică ce se aseamănă cu teatrul – de altfel, este numită și teatru liric –, bazată pe aducerea laolaltă a mai multor elemente din lumi creative diferite: muzică (cânt vocal și instrumental), mișcare scenică, joc dramatic, literatură (libret), design (costume) și scenografie (decoruri). Muzica și textul se îmbină într-o construcție de cele mai multe ori standardizată (delimitată de secțiuni predeterminate precum uvertura/preludiul, ariile, recitativele, corurile, interludiile orchestrale, baletele, etc.), cu subiecte mitologice sau istorice, realiste sau fantastico-absurde, comice sau tragice, despre lumi îndepărtate sau din cotidianul apropiat.
Proto-opera s-a născut în secolul 16, atunci când un grup de nobili erudiți din Florența – cercul denumit Camerata Florentina –, finanțați de curte, organizau reuniuni muzical-literar-teatrale (scenete cu acompaniament muzical), cu scopul de a reînvia spiritul tragediei antice. Din această perioadă datează primele lucrări de gen semnificative, ambele pe texte mitologice: Orfeu și Euridice ale compozitorului italian Jacopo Peri.
În secolul 17, în epoca barocă, opera prinde contururi mai bine definite. Putem vorbi deja de o divizare a genului în funcție de subiectul abordat. Giovanni Batista Pergolesi scrie prima operă buffa – La serva padrona (Stăpâna servitoare) –, termen care desemna o lucrare cu spirit ludic, umor sau note parodice, care caricaturiza clasele conducătoare. În schimb, opera seria (adică serioasă) era o dramă muzicală bazată pe subiecte mitologice sau istorice tragice, precum Dido și Aeneas a englezului Henry Purcell, Rinaldo a germanului Georg Friedrich Händel sau Indiile galante a francezului Jean-Philippe Rameau.
Wolfgang Amadeus Mozart a fost considerat unul dintre cei mai îndrăzneți și originali creatori ai epocii clasice (secolul 18), un artist cu o capacitate nemaiîntâlnită de a crea melodii recognoscibile, cantabile și de a mixa opera buffa (Nunta lui Figaro) și seria (Idomeneo) cu elemente de dialog (adică singspiel, în Flautul fermecat), nuanțe „exotice” (Răpirea din Serai), psihologism întunecat (Don Giovanni) sau tehnici vocale extinse, care deveneau astfel adevărate provocări pentru cântăreți (ca în aria Reginei Nopții din Flautul fermecat).
În secolul 19, opera devine din ce în ce mai diversificată ca expresie și mai accesibilă pentru public. Este perioada în care sunt construite cele mai cunoscute teatre (Royal Opera House Londra, Teatro alla Scala Milano, Opéra Garnier Paris, teatrele Bolșoi și Mariinsky din Rusia, Bayreuth Festspielhaus, Metropolitan New York, etc.). Acolo se pun în scenă melodrame, opere romantice cu substrat național (inspirate din folclor: dansuri, basme, costume, idiomuri tradiționale), opere-balet, lucrări cu încărcătură dramatică sau psihologică profundă, concepute de compozitori precum Rossini (Bărbierul din Sevilla), Verdi (Rigoletto, Traviata, Aida), Bellini (Norma), Donizetti (Elixirul dragostei), Bizet (Carmen), Ceaikovski (Evgheni Oneghin) etc.
În aceeași perioadă, Richard Wagner – un personaj controversat din istoria muzicii occidentale, cu viziuni politice naționaliste pangermanice – compune capodopere ale genului: opere-mamut pe teme din mitologia nordică, realizate sub mirajul conceptului de Gesamtkunstwerk (operă de artă totală). Dintre acestea, cele mai cunoscute rămân tetralogia Inelul Nibelungilor, Tristan și Isolda și Parsifal.
Alături de Wagner, Richard Strauss marchează traseul genului prin Salomeea și Elektra, două lucrări în care predomină fondul psihanalitic, făcând astfel trecerea către secolul 20, secolul schimbărilor și al celor mai diverse „tentative” artistice. Acum apar opera veristă (Puccini, Tosca, Madame Butterfly), impresionistă (Claude Debussy, Pelléas și Mélisande), atonală (Arnold Schönberg, Moise și Aron sau Alban Berg, Wozzeck), cu spirit național sau de frondă politică (Dmitri Șostakovici, Lady Macbeth din Mțensk), operă-balet (Igor Stravinski, Pasărea de foc, Ritualul primăverii), cu influențe de jazz (George Gershwin, Porgy & Bess), musical (Leonard Bernstein, West Side Story), minimalistă (Philip Glass, Einstein On The Beach), postmodernistă (Bernd Alois Zimmerman, Die Soldaten, Luciano Berio, La vera storia, György Ligeti, Le Grand Macabre) etc.
În România, în conceperea operelor, compozitorii au fost influențați de direcțiile artistice occidentale, dar și de folclorul și mai ales de literatura națională; mai rar de cea europeană. În secolul 20, George Enescu scrie Oedip, iar Sabin Drăgoi Năpasta și Paul Constantinescu O noapte furtunoasă, ultimele două inspirate de textele lui Ion Luca Caragiale, Pascal Bentoiu Hamlet (după Shakespeare), Aurel Stroe Trilogia cetății închise (după Eschil), Anatol Vieru Iona (după Marin Sorescu) etc. Caragiale rămâne o sursă de inspirație și în anii '90-2000: Adrian Iorgulescu compune Revuluția, iar Dan Dediu O scrisoare pierdută. Și în opera românească contemporană compozitorii abordează stiluri și subiecte diverse: teme fantastice à la Eliade în The Piano Teacher a lui Tudor Feraru, teatru absurd după Eugen Ionescu în Lecția de Șerban Marcu, „meditație poetico-surealistă” în În trup a Dianei Rotaru, povestiri cehoviene în Doamna cu cățelul a Liviei Teodorescu-Ciocănea, teme biblice în Lot de Ana Giurgiu-Bondue.
Am ajuns la prezent, sau, mai precis, la viitorul imediat. Între 17-18 septembrie, va avea loc la Teatrul Odeon din București Opera In Your Pocket, un eveniment despre care curatorul și regizorul Robert Lehmeier spune că e „un proiect-far și un punct de întâlnire pentru toți cei care înțeleg opera ca formă de artă vie!”. În urma unui open call, mai mulți tineri artiști pasionați au fost aduși împreună pentru a crea producții de teatru muzical. Atelierele colective au avut loc în iulie 2021, au funcționat ca spații inspiraționale, care au facilitat întâlnirea dintre compozitori, libretiști, dirijori, regizori, interpreților și scenografi și au dat naștere unor colaborări generatoare de energie creativă.
Cele trei povești, bazate pe librete scrise de regizoarea de teatru Ruxandra Simion, scenaristul Gabriel Corneanu și actrița Mara Căruțașu, au ca punct de plecare „întâmplări adevărate care deschid jurnalele de știri”. Sebastian Androne-Nakanishi (Ciorba primordială) își propune să provoace auditoriul cu întrebări precum „Mai are sens să aducem astăzi copii pe lume?”, DanDe Popescu (Banii, banii, banii) trimite la lumea caragialescă prin evocarea în cheie parodică a lăcomiei, crimei și răsturnărilor de situații, iar Simona Strungaru (E vina ta) ne vorbește sonor despre jocuri de putere și despre „inversarea rolurilor victimă-agresor”, evocând tragedia petrecută la Caracal în 2019.
Mi se pare mai mult decât binevenită înființarea de ateliere în care tinerii artiști au oportunitatea să se cunoască și să colaboreze, dar și încurajarea dorinței lor de a traduce artistic subiecte de impact din realitatea imediată. Se știe, însă, că scena teatrului muzical din România este încă în curs de dezvoltare, iar opera contemporană este o manifestare artistică puțin prezentă în spațiul cultural. Cu atât mai mult este remarcabilă inițiativa Goethe-Institut București: creează un precedent, un model de proiect care poate fi preluat și recontextualizat, pentru a ajuta la regenerarea și integrarea în viața muzicală românească a unuia dintre cele mai vaste și captivante genuri muzicale.
Imagine principală generată cu Midjourney AI
