Un colț de bloc pe care scrie Anina. Blocuri abandonate înainte de a fi fost terminate. Calea ferată cu gara ei, monument istoric de la jumătatea secolului XIX. Sunetul orașului: copii care se joacă, păsări, liniște. Un vechi vagon de mină. Magazine de colț de bloc, cinematograful pustiu, nefolosit de 20 de ani și urme vagi ale mineritului demult apus. Străzi mici, ondulate și colorate. Printre toate astea, se plimbă 18 liceeni veniți din toate colțurile țării, ca să filmeze cu aparate vechi, pe peliculă, să stea de vorbă cu oamenii și să arate apoi lumii orașul pe care îl descoperă.
Subsolul orașului Anina încă arde, din cauza cenușei deversate de centrala de termoficare. În 2006, șapte mineri au murit în mina din Anina, care s-a închis definitiv, iar între timp a fost complet devalizată. Tot la Anina a fost găsit Ion, cel mai vechi om din România, care are 40.000 de ani. Orașul are un pic peste 9.000 de locuitori.
Nu știam nimic din toate astea înainte de vernisajul expoziției ANTI-Instagram, realizată de One World Romania la Școală, în parteneriat cu Mina de Idei Anina. Fotografiile pe film și cele instant, documentarele pe peliculă, sunetele orașului, poeziile, acuarelele și benzile desenate sunt munca celor 18 tineri artiști: Alexandra Apeţean, Luisa Balaban, Octavia Bortişcă, Dalesia-Ariadna Cozorici, Ilie-Nicușor-Gabriel (Toto) Horvath, Ionuţ-Andrei Martalog, Dragoş-Andrei Mîndrilă, Macrina-Maria Moldovan, Andrei-Olivian Movileanu, Iris Nedea, Theodor-Cristian Niculae, Irina Novac, Sara-Patricia Pongrac, Iuliana-Alexandra Radu, Patricia-Ioana Sas și Andrada-Teodora Ţiganea.
Ghidați de o regizoare de film (Alina Manolache), un fotograf (Alexandru Mihail), un critic de film (Oana Ghera) și două antropoloage (Petra Dobruska și Ioana Brăilescu), tinerii au petrecut 10 zile la Anina. Am fost miercuri la vernisajul expoziției de la Muzeul Național de Artă Contemporană, ca să înțeleg ce-au găsit niște tineri într-un oraș pe care îl bănuiam dezindustrializat, depopulat și mort, departe, în munți, și ușor exotic, cu istoria lui în Imperiul Austro-Ungar.
Am descoperit în lucrările și cuvintele tinerilor mai multă viață decât mi-aș fi imaginat. Uită-te la poze, făcute de ei (și cu ei pe teren), și citește ce mi-au spus cinci dintre participanți - despre Anina, dar și despre perspectivele lor ca artiști. (Și du-te să vizitezi expoziția, până pe 14 aprilie. E gratis!)
La vernisaj te întâmpină 18 figuri în mărime naturală: colorați, zâmbind și cu privirea la cameră, ei sunt artiștii din spatele expoziției al cărei afiș e un simplu pătrat pe fond alb. Lângă pătrat, ca și în pieptul organizatorilor și al tinerilor artiști, se află o inimă aurie, nu roșie ca pe Instagram. Proiectul și-a propus să-i scoată cu totul din lumea digitală pe participanți: „zece zile fără internet m-au învățat multe chestii, am avut mai mult timp pentru mine și lumea din jurul meu”, îmi povestește Toto Horvath (16 ani, București).
La tot ce vezi în expoziția ANTI-Instagram au lucrat cu mijloace clasice de producere a imaginii. Peliculă și hârtie fotografică instant, culori pe hârtie, poezie vorbită. Adolescenții sunt toți născuți în anii exploziei rețelelor de socializare. Niciunul dintre ei nu a prins viața înainte de internet. Aici au fost încurajați să lucreze analog, ca să se poată concentra pe ce văd, cum văd și modul în care aleg să redea realitatea, explică textul de prezentare a expoziției.
Theodor Niculae (18 ani, București), elev la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza, îmi spune că filmatul pe peliculă l-a bucurat cel mai mult. Face de câțiva ani fotografie pe film, dar abia la Anina a ajuns să țină în mână o cameră Bolex, ca cea pe care o folosea preferatul lui, regizorul francez Jean-Luc Godard, pionier al Noul Val. Dar când îl întreb dacă vrea să facă film experimental mai departe, îmi spune că vrea să facă de toate.„Sunt tot felul de experiențe pe care vreau să le asimilez și cu care vreau să lucrez. E ok să mergi într-o singură direcție, ca artist, dar dacă nu încerci și altele, te poți plafona.” Așa că el la Anina a lucrat și la banda desenată cu aventurile lui Băiețel prin oraș, împreună cu o colegă. (Băiețel e spiridușul din puțul vechii mine, care își pune o pâlnie pe cap și pleacă într-o expediție, transformată în rememorarea istoriei orașului.)
Însă „Atelierul de documentare creativă” de la Anina și-a propus mai mult decât explorare artistică. „Am vorbit mult despre etică, despre responsabilitatea de a reprezenta un om necunoscut, despre curiozitatea care ne mână, dar care nu e mai importantă decât sinceritatea cu persoanele întâlnite”, scriu Dobruska și Brăilescu într-un articol care explică proiectul. Echipa s-a uitat seara la filme, a discutat subiecte care țin de istoria locului, de la habsburgi până în perioada post-decembristă, și a cules anecdote și date de la oameni. A existat în toate astea „o singură regulă de aur. Să nu îi etichetăm pe oameni, să nu pretindem că înțelegem tot ce vedem și să nu tragem concluzii fără a privi lucrurile din mai multe perspective”, adaugă cele două antropoloage.
Asta îmi povestesc și Iuliana Radu (17 ani, Tulcea) și Dalesia Cozorici (19 ani, București). Dalesia, care e pasionată de film, îmi spune că la Anina se aștepta să găsească un oraș depopulat, în care nu se întâmplă nimic. A găsit, în schimb, unul colorat, cu oameni deschiși să-și spună poveștile. A învățat că nu trebuie să-ți faci o imagine despre un om sau un loc înainte să-l cunoști. Iuliana, care scrie poezie, zice că n-a mai făcut cercetare de teren până acum și că se aștepta să intre în vorbă cu oamenii pe diverse subiecte, „dar fără o finalitate, neapărat. Nu mi-am imaginat că o să avem un schimb atât de profund.” Dalesia își amintește că au făcut un interviu de o oră, cu o vânzătoare dintr-un magazin din Steindorf, care le-a povestit toată viața ei.
„Am învățat din Anina că există frumusețe în lucrurile foarte mici - într-o față, o persoană”, spune Dalesia. Și-ar dori ca oamenii care vin să le vadă fotografiile, desenele și documentarele să aprecieze mai mult ce îi înconjoară și să devină mai curioși despre Anina și alte orașe mici. Înainte să ajungă acolo, Iuliana a pornit de la premisa că va ajunge într-un oraș „aflat în deconstrucție, în dezintegrare”, după închiderea minei și scăderea populației. A rămas cu ideea că pe teren a avut loc, de fapt, o reconstrucție. „Am încercat, din perspectiva fiecăruia, să reîntregim poveștile unor oameni, să scoatem la iveală esența a ceea ce se întâmplă încă acolo. Orașul nu e mort. E un focar de energii, de oameni care se zbat să-și asigure traiul cotidian acolo”, adaugă Iuliana.
Mulți dintre participanți se știau dinainte - de prin tabere de creație, festivaluri sau workshop-uri dedicate lor - îmi înșiră TIFF, Super, SYT etc. Iris Nedea (17 ani, Târgu Mureș) îmi spune că, într-un fel, ei deja fac parte dintr-un micro-sistem de artiști tineri, abia înfiripat. „Suntem în secolul XXI, toată lumea e conectată, ne știm de pe Instagram, de pe Facebook și din real life”, zice ea. Ca să faci artă nu trebuie decât să ai ceva de spus, nu contează de unde vii. E nedrept, însă, că dacă nu te integrezi într-un circuit chiar de foarte tânăr, e mai greu să fii văzut. Spune că de multe ori a fost dezamăgită de expoziții de artă contemporană care i s-au părut fără mesaj și s-au bazat doar pe notorietatea și/sau afluența artistului.
Theodor îmi spune și el că „dacă faci networking în locurile potrivite poți să faci ceva, dar dacă ajungi undeva și nu faci networking, ca să cunoști oameni de la care chiar ai avea ce să înveți, cred că mergi degeaba.” Vede lumea artei contemporane ca pe una în care trebuie să te zbați singur. „Mulți se pierd. Au un talent extraordinar, dar nu ajung să facă ce vor”, din cauza timidității sau a fricii de a vorbi în public. Și el se luptă cu asta de patru ani - dar zice că și-a mai revenit în ultima jumătate de an. A fost curatorul unei expoziții despre artă ca formă de protest și s-a implicat în menținerea clubului de film din liceu, care a fost amenințat cu închiderea din cauza „unor mesaje de la niște extremiști neofasciști cum că am promova drogurile” (pentru că au proiectat un film despre pictorul Jean-Michel Basquiat).
La Anina, Iris s-a întors după zece ani - bunica ei locuia în zonă și i s-a părut că orașul arată „exact la fel, poate mai rău”. Din experiența de pe teren, a rămas cu câteva întâlniri cu alți tineri. A găsit doi băieți care făceau rap printre blocuri și i-a crezut instant. „Îți iese o imagine super dezolantă din orașul ăsta.” Alți doi, care făceau graffiti pe un bloc, i-au întrebat pe participanți de ce au venit în Anina, „un oraș mort”. „Din nefericire, e pe ducă”, îmi spune - deși are atâtea locuri care ar putea fi conservate ca monumente și povești care ar merita să stea în arhive. Vede viitorul orașului ca pe „un oraș fantomă sau un loc abandonat, pentru explorări urbane”. „Dacă ești de acolo, ești cam mort. Nu-i văd pe tinerii de acolo cum ar putea să scape. E, așa, o cloacă, care te ține acolo și te pune jos. Dacă te duci acolo ca vizitator, e interesant, sunt bătrâni care-ți povestesc despre minele vechi. (...) Sunt niște personaje acolo, care au niște povești și e păcat că nu le aude nimeni. No, dar bătrânii o să moară, copiii o să îmbătrânească acolo - sau o să plece”, cum se întâmplă deja.
Theodor spune că inițial a avut aceeași impresie, de oraș părăsit - blocuri fără geamuri, brutalism socialist, totul gri. Dar apoi a intrat în viața comunității: copiii intrau în vorbă cu ei, bunicele șușoteau despre ei la poartă. „Am descoperit că un oraș din ăsta, care pare demult pierdut în timp, e reactualizat de concepte moderne, cum ar fi rapul - deși e izolat.” Spune că, la început aparențele l-au împiedicat să vadă că și acolo „copiii tot copii sunt, oamenii tot se bârfesc între ei, la magazin se vinde aceeași ciocolată.” Nu s-a așteptat să descopere o lume apropiată, în esență, de a lui.
Toto, care locuiește în cartierul-ghetou Ferentari, spune că un oraș nou înființat, ca Anina, „e ca Ferentariul.” Pentru el, experiența celor zece zile acolo a fost una de regăsire - s-a înțeles bine cu puștii de-acolo. „M-am uitat la povestea mea și e asemănătoare, cumva, cu povestea lor de viață. Cei doi puști care făceau rap au pus un clip cu ei pe YouTube la zece ani și apoi toată lumea i-a înjurat, și-a bătut joc de ei.” Asta i-a amintit de propria lui notorietate: când avea tot zece ani, a apărut în documentarul Toto și surorile lui, care descrie o felie din copilăria lui, în sărăcie și printre consumatori de droguri.
„Am avut un moment de liniște când am intrat în blocurile părăsite de-acolo, m-am uitat două-trei secunde în jur și am văzut blocuri ca ale noastre, din Ferentari. Doar că ale lor sunt moarte, ale noastre sunt vii. Mă uitam în casele oamenilor și, în imaginația mea, oamenii ăia trăiau, dar, de fapt, nu era nimeni acolo.” Pentru Toto, cea mai importantă idee în proiectul ăsta e ca oamenii să învețe să-l accepte pe celălalt așa cum e el. La atelierul ăsta spune că a învățat să ia un interviu, că nu poți să intri chiar așa, din prima, în sufletul omului. Așa că îi întreba pe tineri care e visul lor. „În Anina sunt mulți adolescenți de vârsta mea care își termină liceul și pleacă direct în străinătate, pentru că n-au ce să facă acolo. Bătrânii din Anina care au nepoți sunt super-supărați, pentru că nepoții o să plece și o să-i lase acolo”.
Toate fotografiile au fost realizate pe film și obținute prin amabalitatea organizatorilor expoziției „ANTI-Instagram”. Fotografie principală de Petra Dobruska.
