De mai bine de doi ani mă gândesc în fiecare zi la război. Scriu asta conștientă de privilegiul meu: mi se întâmplă de doar doi ani. Îmi permit luxul acestor reflecții într-un oraș pe al cărui cer zboară avioane de linie, nu drone și rachete ucigașe. Calc senină pe iarba din parc, nu trebuie să mă tem că în pământ sunt mine antipersonal. Iar ideația asta intensivă a apărut abia când războiul s-a întâmplat lângă mine, la propriu, într-o țară cu care am o puternică legătură afectivă din familie. Abia când am văzut că cei omorâți sau care fug de război arată, în general, ca mine – adică sunt albi.
Privilegiul recunoscut, dar nechestionat, nu valorează mare lucru, așa că de doi ani încoace încerc să-l deconstruiesc. La Festivalul Internațional de Jurnalism de la Perugia am vânat paneluri cu jurnaliste și jurnaliști din Palestina sau care trăiesc în exil, din cauza conflictelor din țările lor, indiferent pe ce continent s-ar afla ele. Citesc articole și newslettere care vorbesc despre războaie și le explică dedesubturile – și nu doar despre cele despre care discutăm deja cu toții.
Iar la Festivalul Internațional de Film și Drepturile Omului One World Romania am ales să văd tot filmele despre războaie, dintre cele recomandate de colegii mei. Și cum trei dintre realizatorii acestor filme au fost la București luna trecută, i-am provocat la o tură-maraton de discuții.
Cei trei sunt Kumjana Novakova, artistă și cercetătoare din Iugoslavia, Agniia Galdanova, documentaristă din Rusia, și Maciek Hamela, cineast și reporter din Polonia. Silence of Reason, filmul Kumjanei Novakova, vorbește despre viol folosit ca armă de război în conflictul care a avut loc la începutul anilor ‘90 în Bosnia și Herțegovina. Queendom de Agniia Galdanova e un portret care ilustrează războiul violent dus de Putin împotriva propriilor cetățeni, cu precădere cei LGBTQIA+. In the Rearview, regizat de Maciek Hamela, e un road movie despre încrederea și speranța cu care te sui în mașina unui necunoscut, ca să fugi din Ucraina de armatele invadatoare ale aceluiași Putin.
Ca orice documentar, și acestea trei vor avea, probabil, existențe nedrept de volatile și efemere. În general, filmele de acest gen ajung la un public „de nișă” și sunt văzute de câteva sute, rareori mii de oameni. Odată ce își încheie itinerariul în circuitul de festivaluri de profil, nu poți decât să speri că vei putea să le prinzi pe o platformă de streaming, una de video-on-demand sau, rara avis, pe marile ori micile ecrane. Vă încurajez să le căutați.
Până atunci, însă, vă și invit să citiți reflecțiile celor trei cineaști. Vorbim despre film documentar, de la intersecția dintre război și identitate, fie ea etnică, națională, politică sau de gen. Conflictele se aprind și ard în contexte istorice diferite, au dimensiuni diferite, dar sunt, în esență, identice ca scop. Toate urmăresc să distrugă esența umanității celuilalt, fie că el e musulmanul bosniac, rusul queer ori ucraineanul sau palestinianul a căror simplă existență sfidează logica colonialistă. Iar non-ficțiunea audio-vizuală rămâne (încă) un scut împotriva acestei copleșitoare distrugeri.
Kumjana Novakova: „Corpul meu este o arhivă a violenței”
Silence of Reason e o lucrare video cutremurătoare – un eseu video-rechizitoriu al crimelor sexuale comise în orașul Foča, în timpul războiului din Bosnia. În urma epurărilor etnice violente de acolo, Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie a condamnat, pentru prima dată în istorie, „violul sistematic” și „sclavia sexuală” numindu-le crime împotriva umanității. Numărul exact al victimelor din Foča nu va fi niciodată cunoscut, însă știm că femeile musulmane au fost ținte predilecte și că cele mai tinere victime aveau 12-14 ani.
Violul e folosit ca armă de război și în zilele noastre – asta rămâne o cruntă realitate. Poate, însă, să fie condamnat ca atare doar pentru că acel tribunal a dat atunci acel verdict.
„Pentru prima dată în istoria omenirii, violul n-a mai fost considerat o consecință naturală a războiului, ci o strategie. Au existat cercetătoare feministe care au susținut că ce s-a întâmplat în Bosnia a fost viol genocidar”, îmi spune artista și universitara Kumjana Novakova, realizatoarea filmului, născută în fosta Iugoslavie, mai exact în ceea ce e azi Macedonia de Nord. Ca strategie de război e transparentă, de altfel: chiar și femeile care supraviețuiau, odată batjocorite și transformate în obiecte sexuale, aveau să fie respinse de comunitățile lor și astfel efectiv eliminate din societate.
Artista născută în 1979 spune că are aceeași vârstă ca a femeilor care au trecut prin lagărele de viol. Epurarea etnică din Foča a avut loc între 1992 și 1994. Cea mai tânără victimă, al cărei corp nu a fost niciodată găsit, avea pe-atunci 12 ani.
Dacă te-ai născut după 2000, poate nu (mai) știi că dizolvarea Iugoslaviei a implicat o serie de războaie sângeroase, numite (până de curând) cele mai mortale de pe teritoriul Europei după al Doilea Război Mondial. Au fost afectate, pe rând, Slovenia, Croația, Bosnia și Herzegovina, Serbia, Kosovo și Macedonia de Nord.
În Bosnia și Herțegovina, din 1992 până în 1995, au murit zeci de mii de civili, au avut loc masacre peste masacre, actuala capitală Sarajevo a fost asediată timp de aproape patru ani, musulmanii bosniaci au fost epurați etnic, țara a fost bombardată de NATO, iar violul și sclavia sexuală au fost folosite ca arme de război, cu precădere împotriva femeilor musulmane, de către sârbii bosniaci. Un vestigiu pop cultural (de tristă amintire) al conflictului e această melodie, compusă de irlandezii de la U2 și Brian Eno.
Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (ICTY) a fost înființat de Organizația Națiunilor Unite (ONU), și-a început activitatea în mai 1993 și a fost dizolvat în 2017. A luat ființă pentru a judeca încălcarea Convenției de la Geneva și a legilor de război, a genocidului și crimelor împotriva umanității petrecute în fosta Iugoslavie începând din 1991.
Kumjana Novakova preferă să se recomande drept cineastă-cercetătoare, nu documentaristă. Despre Silence of Reason (2023), un film de arhivă premiat pentru cea mai bună regie în secțiunea Envision a Festivalului Internațional de Film de la Amsterdam, spune că e o „cercetare performativă”, și nu un documentar. Îmi explică că atunci când se gândește la munca ei încearcă să nu intre „în spațiu” cu o formă în minte. „Pentru mine, forma vine din spațiul în care lucrez. În acest caz, arhiva unui tribunal, care e organizată după o logică judiciară, cu care nu eram prea familiarizată. Așa că, ca să-mi găsesc calea în spațiul acesta, a trebuit să mă comport ca un cercetător în drept. Ceea ce evident, nu sunt.”
Filmul Kumjanei Novakova combate memoria scurtă a Europei și arată, în imagini desaturate, tremurate, pe peliculă, locurile fizice unde s-au petrecut acte de violență sexuală. În fundal, supraviețuitoarele povestesc cum s-au petrecut acestea. „Misiunea mea a fost să transform acest spațiu dintr-unul al crimei în unul care aduce perspectiva femeilor, subiecți și martore.” Principala provocare, spune artista, a fost să „aducă la viață” o arhivă a unor procese. În timp, i-a devenit clar că singura modalitate de a face asta este să „performeze” arhiva, să o interpreteze prin mijloace audiovizuale specifice – și astfel a ajuns la formula cercetării performative.
Arhiva fizică în sine și localizarea ei în afara spațiului geografic al Bosniei și Herțegovinei, la sediul fostului tribunal internațional de la Haga (Olanda) constituie pentru Novakova o altă sursă de tensiune. „Nu vreau să vorbesc în termeni critici despre tribunal. Faptul că el s-a format e una din părțile bune ale progresului care a avut loc după războaiele din anii ‘90. Noi, ca societăți, nu eram în stare să parcurgem procesul legal de justiție în acea perioadă.” Cu toate astea, faptul că acel segment al istoriei s-a desfășurat în altă parte are consecințe complexe, spune cineasta. „Nu avem posibilitatea să ne procesăm memoria colectivă. E ca și cum ea a fost arhivată și depozitată în afara noastră. Pentru mine, genul ăsta de cvasi-abstractizare a spațiului are un mare potențial. Are o tensiune puternică, pe care vreau s-o sparg și cu care vreau să lucrez.”
Novakova știa de ani de zile că vrea să facă un film care să redea cât mai îndeaproape experiența unei supraviețuitoare a violenței sexuale. Însă prima dată s-a întâlnit față-n față cu subiectul din Silence of Reason în 2014, dintr-o întâmplare. În urma unor inundații fără precedent, care au afectat aproape 40% din suprafața Bosniei și Herțegovinei, artista și-a însoțit o prietenă care a dus ajutoare umanitare într-un sat de lângă Tuzla, în estul țării. Au ajuns la o casă unde locuiau trei femei și, cu coada ochiului, Kumjana a văzut o plăcuță pe gard: „Supraviețuitoare ale violenței sexuale”. „Genul ăsta de întâlnire te deschide. Sau poate te susține – să fii mai puternică atunci când te gândești la o problemă care trăiește în tine dintotdeauna”.
Pentru Novakova, a fi femeie în zilele noastre vine cu multiple responsabilități politice. „Noi, femeile, suntem subiecți politici și trebuie să ne asumăm această responsabilitate, pentru noi și pentru celelalte.” Spune că a parcurs un proces îndelungat, „ca să pot să confrunt și să exprim ideea că corpul meu este o arhivă a violenței. Vreau să rup ciclul violenței, împăcându-mă cu toate straturile care condiționează această stare de fapt. Vreau să deschid această arhivă și să învăț din ea, pentru că e foarte diferit să te vezi ca supraviețuitoare, față de atunci când te vezi ca victimă.”
Dincolo de transformarea personală pe care o poate aduce această schimbare de perspectivă, Novakova susține că ea e necesară și la un nivel discursiv mai amplu – societal, european, global. Chiar și astăzi, când ne gândim la femei în războiul din Bosnia, le privim drept victime, „aceste sărmane femei dezmembrate, lipsite de orice putere, ținute în sclavie sexuală și complet distruse. Sunt dezumanizate. Sunt obiectificate.” Artista subliniază că nu e o coincidență că nici măcar noi, femeile din regiune, nu știm că le datorăm supraviețuitoarelor din Bosnia realitatea legală că violul poate fi judecat ca crimă de război. „Ele au avut forța să-și depășească, fiecare, procesul individual de retraumatizare, să depună mărturie și să facă posibilă această schimbare.”
Pentru că vorbim despre traumă, nu pot să n-o întreb pe Novakova cum gestionează propria sănătate psihoemoțională în lucrul cu subiecte atât de dureroase. Îmi vorbește despre un spațiu de solidaritate pe care l-a creat și pe care se simte responsabilă să-l întrețină, în mod special pentru echipa ei, formată preponderent din femei. „Nu e vorba doar despre subiectul filmului, ci că, în general, cinematografia e un spațiu foarte violent, mai ales față de femei. Nu mai e artă. S-a transformat într-o industrie foarte capitalistă. Așa că trebuie să fim tot timpul conștiente de găurile sale negre. Suntem în gardă tot timpul. Și e extrem de obositor. Dar, pe de altă parte, nu poți să renunți, pentru că te simți responsabilă pentru generațiile viitoare. Nu vreau să vină cineva după mine și să lucreze în aceleași condiții, peste 20 de ani.”
Un alt aspect delicat pe care-l atinge vizionarea Silence of Reason e raportarea supraviețuitoarelor violenței sexuale la produsul finit. Novakova îmi spune că s-a consultat cu o antropologă feministă, care a lucrat cu numeroase generații de femei trecute prin experiența asta crâncenă. A colaborat și cu o lingvistă feministă originară chiar din Foča, a cărei mamă lucra la spitalul din localitate în timpul epurărilor etnice. A avut susținerea Balkan Investigative Reporting Network, o importantă organizație jurnalistică din regiune, care i-a oferit o bursă de cercetare artistică. La premiera din Sarajevo au venit mai ales activiste, supraviețuitoare, „diverși actori implicați în procesele postbelice”.
Nu a vrut, însă, să le expună în mod direct și explicit pe femeile ale căror povești apar în film la vizionarea lui. „Subiectivitatea filmului se construiește în jurul intervenției în istoria colectivă. Pentru că și eu sunt supraviețuitoare la rândul meu, în multe feluri diferite, chiar cred că, noi, ca cineaști, trebuie să devenim mult mai umili și să-i lăsăm pe indivizi să-și ia singuri deciziile.” Îmi spune că e, firește, curioasă de reacțiile lor, dar simte că n-are niciun drept să le ceară feedback și astfel să riște să le traumatizeze o dată în plus.
Pentru Novakova e important să ne uităm la istorie din multiple motive. „În Balcani crește numărul de acte de violență bazată pe gen. Crește numărul de femicide și e extrem de tulburător. Și parte din problemă e alimentată de violența sexuală din timpul războiului. Există o conexiune directă. Deci chiar contează cum vorbim și cum ne uităm la istorie.” Vorbește, însă, și de o puternică rețea din spațiul artistic care, în ultimii ani, explorează intens problematica violenței de gen. „Vreau să cred că lucrurile se schimbă. Știi, uneori optimismul e cea mai radicală forță.”
Radicală este și furia feminină, pe care artista nu se sfiește s-o folosească atunci când e cazul. Îmi povestește că a făcut un master în Bosnia, la doar cinci ani de la încheierea războiului. I s-a propovăduit atunci că individualismul ar fi soluția conflictelor dintre diferitele grupuri etnice. Astăzi recunoaște în asta un discurs liberal occidental. „E extrem de patriarhal, colonialist și violent. Colonialismul patriarhal e una din coloanele vertebrale ale sistemului occidental liberal de valori. Apatie, individualism, diviziune, egoism – toate sunt consecințele unui sistem de valori profund înrădăcinat care rupe legăturile dintre culturi, dintre vecini, dintre grupuri de cetățeni.”
Și ajungem și la al doilea motiv pentru care e important să nu uităm.
„Uită-te la ce se întâmplă acum. Uită-te cum ne vedem de treabă ce de obicei, în timp ce, cât stăm noi de vorbă, are loc unul dintre cele mai grave genocide din istoria umanității. În primele trei luni au murit mai mulți oameni în Gaza decât în patru ani de asediu în Sarajevo. (...) Chiar știm destule despre viol în istorie? Nu, nu știm destule, dacă ținem ochii închiși la violența sexuală de astăzi, care se întâmplă chiar în fața noastră. Trebuie să vorbim despre viol ca crimă de război în Bosnia? Da. Trebuie să vorbim, dacă ignorăm ce se întâmplă chiar acum.”
Aici vocea Kumjanei se frânge, iar ea își cere scuze: devine foarte emoțională când vorbește pe subiect. „Noi – și când spun «noi» mă refer, de fapt, la spațiul iugoslav – trecem printr-o retraumatizare cu Gaza, pentru că vedem din nou ignoranța și pentru că lumea se poartă ca și cum Sarajevo sau Vukovar sau toate spațiile din fosta Iugoslavie nu s-ar fi întâmplat, timp de patru ani. Iar acum trecem prin același proces, pentru că violul e cea mai răspândită crimă în Gaza. Toți suntem complici la asta, pentru că vedem și suntem martori de pe margine.”
Agniia Galdanova: „Oamenii au devenit prizonieri în propria țară, ostatici ai regimului”
E o secvență la începutul documentarului Queendom (r. Agniia Galdanova, Franța-SUA, 2023), care marchează momentul în care începe arcul personajului Gena Marvin. Pe tocuri de +20cm și platforme, artista queer pășește timid, tremurat, printre ghețurile din Magadan – acolo, pământul e înghețat tot timpul anului. Gena (21 de ani) tocmai a făcut o ședință foto pentru instagramul unde-și expune spectaculoasele costume SF-drag-horror. Suntem în nord-estul Siberiei, în orientul îndepărtat, în ceea ce odinioară era punct de tranzit spre gulag și tabără de muncă silnică. Acum mai sunt biserici, supermarketuri și pescari. În ciuda asumării și curajului cu care-și explorează arta, Gena pare mai degrabă timidă și sensibilă și încă locuiește cu bunicii, care nu prea înțeleg ce face, și mai ales de ce.
Peste doar o oră și ceva, într-un costum în culorile steagului Federației Ruse, cu capul sus și tocuri și mai înalte, Gena pășește demn alături de protestatari care scandează „Rusia fără Putin!”. Dintre ei, ca persoană queer, ea riscă poate cel mai mult. Invazia totală a Rusiei în Ucraina stă să înceapă.
Legea „În scopul protejării copiilor de informațiile care susțin negarea valorilor tradiționale ale familiei” sau, mai pe scurt, legea anti-LGBT a Rusiei, a fost adoptată în 2013. Scopul ei declarat este să nu prezinte minorilor „stilul de viață LGBT” ca fiind normal în Rusia, pentru că nu se aliniază cu „valorile tradiționale” ale țării. Scopul real este persecutarea, amendarea și, în cazul cetățenilor străini, deportarea persoanelor LGBT. În decembrie 2022, legea a fost extinsă, interzicând „propaganda” pro-LGBT și pe cea care menționează disforia de gen pentru persoanele de orice vârstă. În iulie 2023, președintele Vladimir Putin a interzis actele medicale de afirmare a genului în Rusia. În noiembrie 2023, organizațiile pro-LGBT internaționale au fost declarate extremiste. În martie 2024, mișcarea pro-LGBT a fost declarată „organizație teroristă” în Rusia.
Homosexualitea nu este interzisă legal în Rusia, dar legile sus-numite încurajează discriminarea, incitarea la ură și violența împotriva persoanelor LGBT. De-a lungul timpului, mai multe sondaje au confirmat că majoritatea cetățenilor Federației Ruse susțin o astfel de legislație.
Când documentarul despre Gena a primit premiul Next:Wave la festivalul CPH:DOX din Copenhaga (Danemarca), regizoarea Agniia Galdanova (n. 1987, Sankt Petersburg, Rusia) s-a suit pe scenă și a strigat, la rândul ei, „Fuck Putin!”. Când o cunosc pe Galdanova mi-e și mai limpede că au ceva comun ele două, cineasta și protagonista. Forță și magnetism, refuzul compromisurilor, curajul. Și sensibilitatea.
Documentarista îmi povestește că totul a început la final de 2019, când căuta să facă o docu-serie cu mai mulți protagoniști. „Căutam niște giuvaere ascunse.” Apoi a auzit că există o drag queen în Magadan și a fost „cucerită pe loc, pentru că în mod normal lucrurile astea două nu se amestecă. Pentru ruși, Magadanul e un loc cu totul special, încărcat din punct de vedere istoric, cu toate lagărele de concentrare construite acolo pe vremea lui Stalin. Pentru mine, doar să cunosc pe cineva atât de liber venind dintr-un loc atât de ne-liber era deja un cadou.”
Într-un alt interviu, Galdanova vorbește despre frica născută la Magadan și transmisă din generație în generație, ca o povară și o traumă intergeneraționale. Pentru cineastă, Gena, cu umorul și lumina ei, sfidează așteptările astea. Îmi spune că artista queer a reușit să „rupă lanțul” familiilor născute acolo, din foști prizonieri.
Imediat ce s-au cunoscut, regizoarea și-a dat seama că filmul ei va fi altul și va spune doar povestea Genei. Un alt „dar” pe care l-a primit de la personajul ei a fost că și ea, ca și documentarul, se aflau la început de drum. Gena încă n-avea mulți followeri pe instagram (azi are peste 176.000) și nici vreo miză politică explicită. Totul s-a desfășurat sub ochii echipei de filmare. „Ea creștea ca persoană și ca artistă și ca activistă. De fiecare dată erau din ce în ce mai multe straturi, deci era din ce în ce mai interesant să continui să fac documentarul despre ea.”
Tot în timp, crede Galdanova, Gena a depășit eticheta de artistă drag. Nu că drag-ul n-ar fi o formă profundă de artă, dar explorările artistice ale Genei Marvin au devenit treptat o formă de depășire a propriilor traume. „Și, cum spune și ea în film, asta uneori poate să fie terifiant.” Gena poartă tentacule, își vopsește un oval negru peste gură, pe fundalul unui chip alb ca varul, și se înfășoară în sârmă ghimpată pe pielea dezgolită. Regizoarea își amintește cum o găsea la ea în apartament, cu „un maldăr de gunoi în față. În două-trei ore se transforma într-un superb accesoriu de purtat pe cap”.
O întreb pe Galdanova ce anume din personalitatea și arta Genei a rezonat cu ea. Râde și-mi spune că, pentru ea, indiferent dacă faci documentar sau ficțiune, tot e, cumva, un film despre tine. Deși vin din medii diferite, spune că și ea a crescut într-un loc destul de dur, fără tată și cu o relație complicată cu familia – relația centrală în Queendom e cea dintre Gena și bunicii cu care locuiește. Acum că artista nu mai stă în Rusia, relația cu bunicul e cu „suișuri și coborâșuri” – tot nu-i acceptă arta și identitate de gen, dar se teme, probabil, să nu o îndepărteze de tot, speculează regizoarea. Cât despre propria ei relație cu personajul central al documentarului, Galdanova îmi zice că și ea a participat la multe proteste în Rusia. „Nu mi-a fost niciodată frică să mă duc. Dar poate că n-o să fiu niciodată la fel de curajoasă ca ea, să stau acolo pe tocurile alea uriașe și să-mi cer drepturile.”
Filmul n-a fost deloc ușor de făcut, în primul rând pentru că, pe măsură ce avansau cu filmările, situația în Rusia devenea din ce în ce mai periculoasă – pentru oricine practica vreo formă de disidență și, deci, implicit, și pentru ele. Cele două s-au cunoscut în toiul pandemiei de COVID-19 și relația lor a evoluat în timp ce Rusia înăsprea legislația anti-LGBT și, în paralel, pregătea invazia totală a Ucrainei.
La începutul proiectului documentar, povestește Galdanova, ea chiar l-a pitchuit unor posturi rusești. „Oamenii erau entuziasmați. Trăiam într-o altă țară pe-atunci, una în care puteai să vorbești deschis despre a face un film despre oameni queer. Acum n-ai voie nici să porți, nu știu, cercei cu curcubeu, pentru că curcubeul e interzis în Rusia.” La fel ca și gestul prin care formezi o inimă cu ambele mâini, îmi spune Galdanova, pentru că e asociat puternic cu disidentul recent ucis Alexei Navalnîi. „E interzis să spui Navalnîi, e interzis să spui război. Unde-o să ajungem? Acum îi numesc pe oamenii queer teroriști. Extremiști. Cred că involuăm foarte rapid. E înfricoșător, sincer. Și, în primul rând, e înfricoșător pentru cei care nu pot să plece din Rusia și care trebuie să supraviețuiască acolo.”
Regizoarea povestește că o bună parte din bugetul documentarului s-a dus pe avocați, care să le ajute să evite dosare penale și arestări. În film, Gena este, la un moment dat, arestată – un lucru pe care Galdanova îl anticipase. Pentru că artista queer era atunci înfășurată în sârmă ghimpată, documentarista a sfătuit-o să nu se înfășoare de la coate în jos, pentru că de-acolo te înșfacă polițiștii. Iar dacă un polițist s-ar fi rănit din cauza Genei, aceasta ar fi riscat o pedeapsă mult mai gravă. Amintește, de exemplu, de o protestatară care a primit trei ani de închisoare pentru că aruncat cu o sticlă goală de plastic înspre un polițist. „Circumstanța agravantă” a fost că sticla l-a nimerit în casca pe care o purta pe cap.
Regizoarea îmi spune că se aștepta și să fie arestată și ea la acel protest, așa că și-a cocoțat cameramanul pe role, ca să se asigure că poate fugi cât mai rapid cu materialul filmat. De altfel, a fost arestată de mai multe ori, însă îmi zice că nu e ceva neobișnuit pentru cineva care a trăit în Rusia ultimilor ani. „Cumva, îți normalizezi experiența – ceea ce, evident e oribil, dar, din păcate, asta e realitatea în care trăim. Și dintre prietenii mei, și dintre ai Genei, cei mai mulți au mai fost arestați. Așa că știu exact cum să vorbesc cu polițiștii, ce drepturi am, ce să spun și să nu spun. Firește, depinde peste ce fel de polițist dai. Noi am avut noroc să dăm de oameni mai soft.”
Astăzi, atât documentarista, cât și protagonista locuiesc în Franța. Gena e a primit azil politic, deci nu se poate întoarce în Rusia cu niciun chip. Galdanova ar putea, teoretic, dar practic a fost sfătuită de un avocat că materialul din Queendom are potențialul să-i atragă mai multe acuzații penale din partea autorităților, respectiv mulți ani de închisoare. Dar spune că e un sacrificiu pe care nici ea, nici artista queer nu îl regretă. „Cred că povestea e inspirațională pentru tânăra generație și sper să ajungă, la un moment dat, și la publicul tânăr și queer din Rusia. Ca măcar să simtă că nu sunt singuri, că mai există oameni care contestă legile astea oribile. Și că încă mai ai cum să trăiești deschis acum”.
Queendom va sta la baza unei campanii în care, cu ajutorul mai multor organizații europene, va încerca să ajungă la politicieni. Scopul ar fi să înlesnească obținerea de vize, „să ajutăm măcar câțiva oameni să plece dracu’ de-acolo”. Comunitățile queer din Rusia „sunt în căcat acum, într-un perioadă foarte sumbră și nu vin zile mai bune prea curând”, zice Galdanova. Îndemnul ei ar fi ca cei care pot, să încerce să susțină comunitatea într-o formă sau alta. „Oamenii au devenit prizonieri în propria țară, ostatici ai regimului actual. Deci dacă întâlnești pe cineva, pur și simplu îmbrățișeaz-o, încurajeaz-o să continue, să mergă mai departe.”
O întreb pe Galdanova dacă s-a simțit personal vizată de antipatia profundă față de ruși, pe care a declanșat-o invazia totală a Ucrainei cu doi ani în urmă. Îmi povestește că ea și Gena au plecat din Rusia imediat după momentul 24 februarie 2022 și, deși a fost extrem de stresant, „nu poți să compari stresul ăla cu ce simt ucrainenii, care trăiesc până astăzi sub bombe. Principala mea cerință ar fi să se încheie totul, chiar în clipa asta, dar nu-i tocmai în puterile mele să fac asta să se întâmple. Pe ucraineni îi înțeleg complet în atitudinea lor față de ruși. A fost greu de digerat, dar înțeleg. Îmi închipui că dacă aș fi ucraineană, aș fi și mai dură decât ei.”
Maciek Hamela: „Ce se întâmplă dacă războaiele nu sunt tranșate, ci înghețate intenționat ani de zile?”
Printr-o dubiță, un 8+1, după denumirea sa colocvială, se perindă sute de oameni. La volan e un tânăr cineast polonez, care în a treia zi a invaziei totale a Rusiei în Ucraina și-a cumpărat mașina și s-a dus să salveze oameni din țara vecină. La început, s-a dus în orb, habar n-avea pe unde s-o ia, pe unde-s ruși, pe unde au distrus podurile, dacă nu cumva o să ajungă la un punct de filtru sau o s-o ia 200 de kilometri într-o direcție greșită, de unde va trebui să se întoarcă, pentru că zona a fost ocupată.
La final de martie 2022, șoferul polonez Maciek Hamela a simțit că-l prinde oboseala, era deja de o lună pe drum de unul singur, adeseori în bezna nopții. A rugat un prieten, director de imagine și șofer de nădejde, să-l însoțească. Fără să știe, începeau să lucreze la un film.
Documentarul In the Rearview a fost etichetat drept minimalist. Camera nu prea părăsește mașina, iar acolo încadraturile sunt cam aceleași. Prin obiectiv, pasagerii lui Hamela negociază cu ceea ce li se întâmplă: cineva lăcrimează după văcuța pe care a lăsat-o în urmă acasă. Altcineva se plânge amuzat că, deși e război, soția tot îl cicălește la telefon. O femeie, jenată, roagă șoferul să oprească un pic, pentru că motanul din transportorul pe care-l ține în brațe are nevoie „la baie”.
Cei mai greu de uitat sunt copiii. O fetiță joacă „piatră, hârtie, foarfecă”, dar, ca să câștige, zice „pistol” în loc de „foarfecă” pentru că a învățat că-i imposibil de înfrânt. Un băiețel întreabă insistent dacă tancul pe care-l vede pe geamul mașinii e adevărat; mama îi spune insistent că nu. Alt copil scoate din mânecă o hârtie, pe care părinții i-au scris numele, adresa, numele lor și numere de telefon, în caz că se rătăcește de ei. O altă fetiță a încetat complet să vorbească. Și momentul la care mi-au dat mie lacrimile prima oară, în timp ce vedeam In the Rearview. Doi copii se uită la râul Nipru, pe care-l confundă cu marea. Când apele se pierd în depărtare, unul dintre ei zice: „Nimic nu e nesfârșit. Nici marea”.
Documentarul lui Hamela, filmat în primele șase luni ale războiului la scară largă din Ucraina, nu are prea multe indicii de timp și spațiu. Într-un interviu, regizorul a explicat că a vrut să facă un film despre cum trăiesc oamenii războiul, mai mult decât despre Ucraina. „Ce se întâmplă cu oamenii din dubă are o calitate universală care ne poate spune ceva despre ceea ce se întâmplă cu oamenii din Gaza, Yemen sau Sudan.”
Mie mi-a zis unde a ajuns și sunt cam cele mai greu încercate zone din țara vecină. Se numără printre ele orașe care nu mai există, precum și altele grav afectate.
Soledar – Fost oraș minier din oblastia Donețk, în estul Ucrainei. O estimare a populației din 2022 indica puțin peste 10.000 de oameni. Oficialitățile ucrainene au anunțat că rușii au preluat controlul complet asupra localității pe 11 ianuarie 2023, cu un important aport al grupării mercenare Wagner.
Bahmut – Oraș minier din aceeași regiune est-ucraineană. În 2022 locuiau acolo peste 71.000 de oameni. Acum se presupune că ar mai fi rămas sub 500. Orașul, aproape complet distrus, a trecut sub controlul Rusiei pe 20 mai 2023, după lupte care au durat aproape 11 luni. Bătălia de la Bahmut e considerată de unii analiști militari cea mai sângeroasă după al Doilea Război Mondial.
Kramatorsk – Aflat tot în Donețk, orașul cu 150.000 de locuitori în 2022 este în continuare periodic atacat de rachete rusești. Astfel de atacuri au țintit gara din oraș și o pizzerie, omorând mai multe zeci de civili. Se află sub controlul Ucrainei și e un punct important strategic în război.
Zaporijjia – Orașul din sud-estul Ucrainei are în apropiere cea mai mare centrală nucleară din Europa și una din cele mai mari zece din lume. Din 2022, centrala se află sub ocupația rușilor. În 2022, mai multe zeci de civili au murit în oraș și în apropierea lui, ca urmare a atacurilor cu cu rachete din partea Rusiei.
Cernihiv – Aflat în nordul țării, foarte aproape și de granițele cu Belarus, respectiv Rusia, dar și de Cernobîl, orașul a fost asediat încă din prima zi a invaziei totale. După un pic mai mult de o lună, zona fusese eliberată, dar rușii au lăsat în urmă numeroase mine antipersonal. Cel mai recent atac cu rachete asupra orașului, în care au murit 12 civili, a avut loc pe 17 aprilie 2024.
Harkiv – Orașul care dă nume oblastiei nord-vestice în care se află e al doilea cel mai mare din Ucraina (peste 1,4 milioane de locuitori în 2022). E foarte aproape de granița cu Rusia și, în această perioadă, una din țintele celor mai intense atacuri rusești. Estimările din aprilie 2024 spun că aproape un sfert din oraș a fost distrus.
În întreaga Europă sunt peste 4,2 milioane de refugiați ucraineni, conform celor mai recente date Eurostat, publicate în mai 2024. Alte 3,7 milioane de oameni sunt strămutați intern în Ucraina.
În drumurile lui de evacuare, Hamela a ajuns până la Bahmut, a locuit o lună la Kramatorsk și îmi spune că cel mai mult a stat la Zaporijjia, unde încă lucrează cu ONG-ul Artak, pe care îi sprijină financiar cu câștigurile de pe urma documentarului. A organizat și strângeri de fonduri pentru ei, le-au cumpărat mașini – cei de la Artak sunt printre puținii rămași care mai fac evacuări din zonă, iar recent au deschis și un adăpost pentru persoane cu dizabilități. Aduc oameni din satele mai mici în oraș, iar apoi îi duc mai departe, către vestul relativ sigur al țării. Da, încă mai sosesc oameni și mulți dintre ei n-au bani nici să trăiască, darămite să plătească un astfel de drum. „Sunt oamenii care nu mai au de ales, pentru că pleacă din teritoriile ocupate [de ruși]. Acum sunt o minoritate, oricum, pentru că e mult mai greu să pleci de-acolo.” Hamela spune că ofensiva rușilor de vara asta, la care multă lume se așteaptă, nu va face decât să acutizeze problemele astea.
Regizorul a declarat în repetate rânduri că n-a vrut să facă un film despre război, pentru că asta ar fi îndemnat la o comparație implicită și nedreaptă între situațiile periculoase în care s-a regăsit el și pericolul continuu în care trăiesc soldații. Însă, când îl rog să-mi povestească din culise, îmi descrie o astfel de situație, dintr-un sat aflat acum „în zona gri”, adică fie în bătaia focului, fie extrem de aproape de front. Un petec de pământ disputat încă ambele tabere. „Satele astea nu mai există. La început am încercat să petrec cât mai puțin timp în astfel de locuri. Să intru și să ies. Dar apoi mi-am dat seama că acolo încă mai erau mulți oameni, care se ascundeau în subsoluri.” Spune că i-a fost foarte greu să ajungă la ei și să-i convingă să plece, dar când a început să le livreze ajutor umanitar de la World Central Kitchen, încetul cu încetul, a reușit. „Am reușit să scoatem mai multe familii de-acolo la timp.”
Când filmezi oameni aflați într-o situație atât de vulnerabilă precum fuga din calea morții, după ce au abandonat mai tot ce aveau, etica trebuie să fie primul lucru care te preocupă. Hamel nu face excepție. În mod normal, explică el, le-ar fi cerut consimțământul scris și semnat. „Am înțeles că dacă i-aș fi pus să semneze, ar fi semnat doar ca să scape de gura mea. Deci, într-un fel, ar fi fost captivi.” Așa că a ales să facă altfel: le-a spus de la început că în mașină va fi o cameră, mereu la vedere, și că filmarea poate fi oprită oricând. La destinație, după ce li se explicase pe îndelete proiectul, iar pasagerii știau deja tot ce spuseseră la cameră, regizorul le cerea consimțământul semnat.
„Știau că fuseseră aduși în siguranță la destinație – și pe gratis. Pentru unii a fost un mod de a da ceva înapoi.” Însă majoritatea își doreau cu ardoare să-și spună poveștile. Paradoxal, poate, tocmai cei care trăiseră în teritoriile ocupate, adică expuși la cea mai mare cantitate de propagandă rusă. Oamenii îl rugau pe cineast să le spună celor din țara lui ce se întâmplă în Ucraina. „Aveau această disonanță cognitivă, între ce văzuseră cu ochii lor, ocupația, și ce se spunea la televiziunea rusă.”
Un al doilea aspect care ține de etică – a documentarului în general și a celui realizat de Maciek Hamela cu-atât mai mult – e cel al „intervenției în teren”. O credință vetustă, intens dezbătută în ultimele decenii, spunea că documentaristul e o muscă pe perete, complet neimplicat și neutru în situațiile pe care le filmează. Or, evident, când ești și salvator, și livrator de ajutoare umanitare, și regizor de documentar, datele problemei sunt cu totul altele.
Hamel e tranșant când discută despre implicare. „Cred că de când avem mecanică cuantică, înțelegem că nu există non-intervenția. Orice e o intervenție. Conceptul ăsta, al ochiului obiectiv care înregistrează tot, e o iluzie.” Adaugă că și-a dorit cel mai mult să redea intimitatea din mașină, „o mică utopie a solidarității fără granițe, unde principiul care guvernează este Împreună spre ceva mai bun”, după cum scria pentru One World Romania selecționera Carmen Lascoiu. Pentru a crea o experiență cât mai imediat imersivă, regizorul a refuzat, de exemplu, să afișeze logouri ale finanțatorilor filmului înainte de prima secvență. Intrăm direct în duba salvatoare, iar poveștile oamenilor ne țin acolo.
O nuanță pe care Hamela ține să o adauge e că, deși intervenția lui în teren e evidentă de la un capăt la altul al filmului, a încercat, totuși să ofere tuturor pasagerilor „o platformă democratică, să vorbească toate personajele”. De-asta cadrul e cam de fiecare dată același: camera e fixă, se văd ambele rânduri de scaune din spate, iar oamenii vorbesc spontan, adesea unii peste alții. „Am vrut să oferim această senzație – reală – spectatorului, că toate aceste povești au fost spuse de la sine. S-au născut din tăcere. Nu dintr-o întrebare, ci din nevoia oamenilor de a scoate ceva din ei, în timpul acestei lungi călătorii.”
Pe finalul discuției, ajungem la problemele spinoase: a fost In the Rearview văzut și de oameni care nu consideră cauza ucraineană justă? Puțini, îmi spune regizorul polonez, pentru că pro-rușii n-ar veni oricum la proiecția unui astfel de film. Dar a întâlnit câțiva oameni care cred că e un război undeva departe, purtat de două țări care au probleme mai vechi între ele. „Și să nu ne băgăm în asta, pentru că e prea complicat.”
Incidentele astea, deși rare, l-au îndemnat pe Hamela să reflecteze asupra mecanismelor propagandei. „Oamenii care sunt expuși mulți ani la propagandă atât de violentă n-or să recunoască aproape niciodată că au greșit – și au greșit timp de ani întregi.” Și, pragmatic vorbind, zice regizorul, un film (sau mai multe) n-o să-i facă să admită așa ceva, și cu siguranță nu imediat după proiecție. Îmi spune însă, că a primit un mail de la cineva din Franța, care a văzut documentarul cu două prietene, o ucraineană și o rusoaică. După film, expeditorul a fost martor la „această întâlnire cathartică, în care cele două au plâns împreună, iar una din ele și-a cerut scuze pentru acțiunile țării ei”. Filmul a fost proiectat și pentru diaspora rusă din Paris, iar documentaristul speră să mai fie văzut de ruși, însă se îndoiește că ar putea să schimbe poziționarea prea multor „sceptici”.
Întâlnirea noastră are loc la doar câteva zile după uciderea în Gaza a șapte lucrători World Central Kitchen, o organizație cu care regizorul a lucrat, la rândul lui. Îl întreb ce simte despre comparațiile dintre cele două conflicte. Îmi spune că i se pare normal că războiul din Gaza ține atenția lumii acum și spune că trebuie să condamnăm genocidul comis de Israel, „o țară așa-zis civilizată, implicată în multe instituții europene, o țară care se portretizează drept europeană. Acțiunile sale nu pot fi justificate în niciun fel.” Mai crede că discuția despre „cine a început?” e complet inutilă. „Jocul ăsta cu cine a început? poate fi jucat la nesfârșit și cel mai bine îl joacă rușii.”
Asta e, pentru el, lecția pe care trebuie să o învățăm când ne uităm la aceste două războaie acute, prezente, mai vizibile decât multe alte conflicte actuale sau din istoria recentă. „Trebuie să ne uităm la Gaza și chiar să reflectăm, pentru că e un conflict care ilustrează perfect ce se întâmplă dacă războaiele sunt înghețate, dacă nu sunt tranșate, ci înghețate intenționat ani de zile.” Dacă vedem ce se întâmplă acum în Gaza, ar trebui să ne fie extrem de limpede că nu putem permite un conflict înghețat nici în Ucraina, spune Hamela. Pentru el, nu există soluția prin care Rusia e lăsată să păstreze părțile pe care le-a ocupat în ultimii zece ani în Ucraina – adică circa 20% din suprafața țării. „Discuțiile astea sunt complet aberante și propagandă rusească. Ocupația e doar o altă formă de război, o prelungire a lui.”
Fotografie principală: Fotografie de making-of pentru „In the Rearview” (r. Maciek Hamela) de Piotr Grawender
