Am văzut documentarul de o oră „Fiecare zid e o poartă” în secțiunea „Trecutul prezent” din ediția a 11-a a One World România. E făcut de Elitza Gueorguieva, o bulgăroaică la 35 de ani, despre mama ei, Svetla Kamenova, cea mai celebră prezentatoare TV din Bulgaria anilor 1989-90. Filmul poate fi văzut săptămâna asta pe Cinepub, împreună cu alte 6 documentare din ediția 2018 a festivalului de film documentar și drepturi ale omului.
E despre cum a căzut regimul comunist la vecinii cu care am intrat de mână în UE și cu care nu încetăm să ne mai comparăm. E despre schimbare și speranță, despre optimism naiv și despre un popor care nu se place foarte tare pe sine. Ar putea să fie despre România, dar nu e. Însă e o oglindire foarte interesantă, a unei istorii paralele din regiune, pe care sunt sigură că puțini dintre noi o cunoaștem. Și poate că dac-am încerca s-o aflăm, am înțelege mai multe și despre recentul nostru trecut.
Elitza a vrut să facă un film despre încheierea epocii comuniste, dar și despre înțelegerea ei de copil asupra evenimentelor respective. Avea șapte ani atunci, așa că totul e un pic magic, un pic din altă lume: faptul că mama ei are puterea miraculoasă de a fi în două locuri în același timp; personajele stranii cu care stă de vorbă – hippioți, artiști de performance, scriitori; cuvintele nou apărute în limbă, pe care Elitza de șapte ani nu le înțelege – capitalism, perestroika, democrație. Cade un zid, al Berlinului, iar Elitza se întreabă cine o fi Berlin ăsta și de ce se pupă părinții ei când cade zidul. Și de ce trece mama ei la televizor printr-un zid făcut din Lego, filmat pe un ecran verde de efecte speciale rudimentare, specific Europei de est la început de ani ’90?
Pentru că Fiecare zid e o ușă/Chaque mur est une porte/Every Wall Is a Door. Dar spectatorii filmului, Elitza, bulgarii și ceilalți est europeni încă nu știu asta la începutul filmului, adică la începutul anilor ’90.
Filmul ar fi putut foarte bine să nu existe. E un documentar de arhivă, montat din ce-a supraviețuit din emisiunea Вариант М („Varianta M”, unde M vine de la младежта, adică „tinerețe”). Emisiunea de tineret, prezentată de mama Elitzei, Svetla Kamenova, a fost produsă și difuzată până la scurt timp de la căderea Zidului Berlinului. Televiziunea bulgară nu și-a mai permis bugetul unei emisiuni de cultură în vremurile încrâncenate ale tranziției. N-au mai avut bani nici să asigure arhivarea emisiunilor, așa că au casat toate înregistrările Вариант М. Tot ce-a rămas, tot ce se vede în film, sunt fragmente din cele 15 ore trase pe VHS acasă, de familia Svetlei.
Și Elitza și mama ei par mai tinere decât sunt. Înalte, longiline, mă așteaptă în hol la Cinemateca Union, unde ne întâlnim pentru interviu. Elitza trăiește în Franța de la 18 ani, unde și-a luat masterul în regie de film (2008), masterul în scriere creativă (2015) și unde a publicat primul ei roman, Les cosmonautes ne font que passer (2016), premiat pentru debut.
Romanul are același subiect ca și cel de-al treilea film al Elitzei, Every Wall Is a Door, cu care a venit la One World, însoțită de mama sa. În Bulgaria de final de ani ’80 crește o fetiță. Cea din roman visează să fie prima cosmonaută bulgăroaică, pentru că învață la Școala Iuri Gagarin. Numai că Zidul Berlinului cade, în cartier apar sex shopuri, puștoaica acum adolescentă descoperă Nirvana și se lasă de visul ei inițial. Cartea, comparată cu Zazie dans le metro și Good Bye, Lenin, amestecă politicul și candoarea, imaginarul magic și cruzimea schimbării bruște de regim. Ca și în documentar, personajul mamei e important în roman – nu e central și e ficționalizat, dar e acolo. (Bonus: Pe 24 martie, la Paris, Elitza a avut un performance intitulat Cum interpretează mama și Iuri Gagarin cinematografia sovietică, pe baza unui calendar un pic ortodox.)
Documentarul l-am văzut la One World sâmbătă, pe 17 martie, în prezența regizoarei, care a răspuns la întrebările publicului în franceză, și a protagonistei, care a refuzat, însă, să urce pe scenă și s-a mulțumit să-și privească fiica zâmbind, de pe ultimul loc din stânga al rândului trei din sala de la „Elvira Popescu”.
La Union, unde am stat de vorbă pe 18 martie, le-am pus întrebări în engleză, Elitza mi-a răspuns cu accent franțuzesc, iar mamei ei i-a tradus în bulgară. Câteodată, din întrebările mele s-au născut frânturi de conversație spontană între ele două – și e clar că s-au și pierdut lucruri la traducere. Dar la fel de clar a fost că asist la o întâlnire intimă și onestă, între două femei care știu să-și trăiască timpurile, prezente și conștiente politic.
Într-o zi, în anii 2000, Elitza a deschis servanta din sufrageria casei natale, din Bulgaria, și a găsit casetele cu vechile înregistrări. A știut de la bun început că vrea să facă un film din ele, însă a mai durat câțiva ani până să găsească linia dramaturgică. Și după nenumărate variante de scenariu, scrise în timp ce monta, cu o seară înainte de cut-ul final, a rescris complet textul, adăugând în el perspectiva ei de copil care-și privea mama la televizor, în timp ce se schimba lumea.
Svetla n-a fost deloc convinsă la început. Un film montat din imagini la calitate slabă? Despre Bulgaria, făcut în Franța? Despre 1989-1990, în 2017? Cui i-ar fi păsat?
Mie, îi zic, mi-a păsat și ca jurnalistă. Personajele pe care le găsește pentru emisiune sunt fascinante, de la tineri familiști sau hippioți, la scriitori consacrați, la o tânără disidentă de doar 14 ani, care vorbește cu convingere despre frumusețea traiului ca ilegalist comunist. Toate conturează o Bulgarie care n-a existat cu 30 de ani în urmă, la sud de Dunăre, ci pe altă planetă și în alt timp.
Svetla spune că emisiunea își propunea asumat să găsească subiecte și personaje care nu apăreau în jurnalele de știri obișnuite. Ea și echipa ei erau supranumiți „găsitorii de idei bune”. Încercau să gândească „în afara știrilor”. În plus, în epocă, tinerii încercau cu orice preț să iasă din uniformitatea impusă de regim.
Вариант М le oferea tinerilor bulgari din epoca socialistă povești despre ei. Le punea întrebări. Se uitau împreună și la clipuri: Roxette, Lepa Brena, Sabrina. Erau cât puteau fi de conectați la occident:zidul din piese multicolore de Lego (ideea regizorului emisiunii), ca analogie la zidul recent dărâmat al Berlinului, reflectă și estetica epocii, nu doar preschimbările ei culturale.
Svetla spune că bulgarii de azi și-au pierdut optimismul acelor tineri – care, în ciuda regimului opresiv sub care trăiau, aveau mult din idealismul hippioților americani de ani ’60 (și împrumutaseră inclusiv estetica acestora). „Astăzi nu mai există speranța și originalitatea pe care le vedeai în epoca aia. Problema azi e că nu se mai întâmplă nimic, nu mai au la ce să se opună.”
Aici mama și fiica nu se pot pune de acord. Elitza îi atrage atenția mamei ei, în bulgară, că anul trecut tinerii au ieșit la proteste. Mișcările de stradă în Bulgaria au început în 2013, spune Elitza, iar ea a fost acolo și le-a filmat. Numai că mama ei consideră că tinerii care au ieșit în stradă în 2017 au fost... și nu găsește cuvântul în engleză. „Manipulați?”, zic eu. Da, exact! , zice Elitza.
Protestele continuă și acum, zice regizoarea, „chiar dacă nu se schimbă nimic.” E la fel și aici, îi spun. Știe. Știe de #rezist, de protestele împotriva OUG 13 și a corupției. „Avem și noi aceeași problemă. Corupția e cea mai mare problemă din Bulgaria. Cred că e mai rău decât în România.” Se miră amândouă când le spun că mulți români cred că Bulgaria începe să se descurce mai bine decât România.
Diferența dintre generații pe care o văd între ele două seamănă teribil de mult cu diferendele dintre protestatarii anti-OUG 13 din Piața Victoriei și cei anti-Klaus Iohannis de la Palatul Cotroceni, din 2017. Le întreb cum se configurează conflictul politic dintre generații în Bulgaria. Svetla spune că tinerii din ziua de azi din Bulgaria sunt mai convenționali, nu mai doresc schimbarea.
Elitza nu e de acord. „Cred că problema e foarte complexă. Eu am 35-36 de ani, am cunoscut comunismul. Cred că protestatarii de azi sunt oameni de vârsta mea, majoritatea. Dar sunt și mulți oameni tineri. Și, pentru ei, comunismul e ceva abstract. Cred că în trecut era mai ușor ca toată lumea să se opună comunismului. Acum e mai complicat, pentru că, pe de-o parte, sistemul politic e mai stabil și, pe de altă parte, a adus și niște schimbări în bine. Poate că pentru tinerii care muncesc lucrurile sunt mai bune – nu văd adevăratele probleme, pe care le ai când ești bătrân și nu poți să-ți plătești spitalizarea. Poate de asta sunt mai convenționali, pentru că nutresc mai multă speranță.”
Înțelegerea tinerilor bulgari despre comunism e destul de superficială, îmi spune Elitza. Există un muzeu al comunismului în țară, dar e strict despre estetica perioadei: postere, artă etc. – nimic despre aspectele sociale ale vieții pe vremea aceea. Cu toate astea, în ultimii câțiva ani, au început și tinerii bulgari să spună că sunt de stânga. Într-un sens „universal”, explică regizoarea. Partidul aflat la putere în țară e declarat socialist, însă n-are nicio legătură cu valorile stângii, îmi zice. Sunt tot foștii comuniști. Nu există niciun partid care să reprezinte valorile stângii.
Discuția despre egalitate de gen și acceptare a diversității orientărilor sexuale e foarte la început în Bulgaria. Iar partidul cel mai progresist, mai pro-european, are propuneri economice de stânga. E greu să spui în Bulgaria că ești de stânga, zice Elitza. La protestele de anul trecut s-a folosit sloganul „gunoi roșu”, o veche lozincă anti-comunistă. Îi povestesc de „ciuma roșie” de la protestele noastre. „Am avut câțiva prieteni care au încercat să spună: fără gunoi roșu, toate culorile sunt un gunoi, dar e greu să spui așa ceva în Bulgaria.”
Îmi sună totul incredibil de cunoscut, îi spun. Din 1989, până în 2017.
Înainte de 1989 și câțiva ani după, românii prindeau cu aviditate bulgarii. Svetla ține minte că primea scrisori de la spectatori români, care îi spuneau că peste Dunăre pare să fie mult mai multă libertate. Tinerii își purtau părul lung și/sau tapat, aveau blugi, cântau pe stradă. Prezentatoarea, însă, nu le răspundea, deși ar fi vrut: fusese sfătuită că orice contact cu persoane din afara țării le-ar putea provoca neplăceri românilor care o urmăreau.
Între timp, însă, mulți regizori bulgari s-au dus să documenteze Revoluția Română din 1989, căderea regimului Ceaușescu și marasmul care i-a urmat. „A fost o mare dezbatere atunci, în societate, dar și printre colegii noștri: cum ar trebui să ne raportăm la revoluția română? Oare ar fi mai bine să procedăm și noi la fel sau să facem o revoluție de catifea?”, spune Svetla. „Chiar și azi ne mai întrebăm dacă nu cumva ar fi trebuit să fim mai drastici. Dacă nu ne-ar fi fost mai bine”, completează tot ea. „Eu nu știu ce să zic”, spune fiica ei râzând.
La finalul documentarului, Svetla, în 1990, vorbește despre intrarea Bulgariei în Uniunea Europeană, pe care o prezintă drept un deziderat suprem, dar fezabil. De unde atât optimism?, întreb. „În clipa aia, mi-am spus că dacă nu profit acum de microfonul și de camera mea, o să rămân fără ele. Și poate n-o să se mai întâmple nimic important.” Astăzi, în Bulgaria, ca și în alte țări europene, există mulți oameni dezamăgiți de democrație și de Europa. „Se așteptau să le fie mai bine”, spune fosta prezentatoare TV.
Pe Svetla Kamenova o bucură mult că există mulți bulgari care pleacă din țară, trăiesc peste hotare, dar scriu cărți și fac filme despre perioada comunistă și despre țara lor. „E mai bine așa. E mai bine că au distanța asta. E bine că poți să pleci din țară”, spune Svetla. La urma urmei, asta a făcut și fiica ei: un documentar și un roman despre comunism și căderea lui în Bulgaria. Elitza spune că s-a temut de atitudinea prevalentă în societate, care zice „Gata, ajunge cu trecutul ăla!” Pentru mama ei, o astfel de atitudine e manipulatoare, pentru că vrea să măture trecutul sub preș.
Elitza spune că procesele ei artistice, atât pentru roman, cât și pentru documentar, au fost influențate de traducerea experienței de a crește în Bulgaria pe final de comunism și început de tranziție pe înțelesul francezilor. „Chiar dacă vorbesc foarte bine franceză, sunt multe expresii pe care nu le înțeleg, pentru că sunt referințe la istorie, la cultură. Sau mi se mai întâmplă să scriu în franceză și să mi se spună: Hmm, nu sună foarte franțuzește. E exact poziția copilului. Când ești copil, nu înțelegi multe. De exemplu, ce e Zidul Berlinului? Și cine e Berlin? M-a ajutat mult să mă poziționez în rolul ăla de ignoranță. Apoi, mai e și paralela dintre copilul care crește, odată cu țara care se deschide.”
Copilul a crescut și a învățat toate cuvintele noi, plus câteva limbaje pe de-a-ntregul. Dar mama ce părere are despre faptul că a fost ficționalizată? Despre protagonismul ei în documentar? Svetla spune că prima oară când a văzut documentarul, în bulgară, era cu regizorul fostei sale emisiuni. S-au întrebat de ce n-au făcut ei filmul ăsta. Și și-au răspuns tot ei: încă nu aveau distanța necesară.
Le întreb la final cum o să arate Bulgaria (și poate și România, și poate tot restul regiunii est-europene) în următorii 20 de ani. „Păi, e o mare surpriză”, zice Elitza, „dar mama mea e foarte optimistă. Crede că o să fie unul dintre locurile bune de pe lume.” Și Elitza crede că avem noroc să locuim într-o parte a lumii cu mai puține probleme ecologice, și cu mult potențial de a se schimba în bine.
Zidul, cel care a căzut demult, a deschis, până la urmă, o ușă.
Vezi tot filmul aici, până pe 1 aprilie:
