În timp ce atât de bine intitulatul Megalopolis are premiera mondială zilele acestea la Cannes, un film mai vechi al lui Francis Ford Coppola ne ajută să retrasăm genealogia acestui profet al grandorii, unica sursă de lumină care a amenințat de atâtea ori să îi ardă cu totul aripile. Proaspăt restaurat, One from the Heart (1981) se poate vedea online, pe platforma MUBI.
Apocalypse Now (1979) era monstrul, reafirmarea ultimă a durității realului, pătrunderea turmentată în străfundul său opac, care te făcea să înnebunești. Pentru filmul imediat următor, Coppola decide să realizeze un musical aproape static, o dramă a dizolvării cuplului aproape haioasă, o comedie de moravuri aproape abstractă – adică, cel puțin în aparență, fix contrariul. Acolo unde titlul precedent sfida orice șablon, One from the Heart nu e decât asta: o reluare a unor vechi teme deja știute, o scânteie de scenariu care aprinde filmul, apoi îl lasă să se consume de unul singur, fără vreun alt combustibil. Pornit oarecum narativ – partenerii care se ceartă chiar de aniversarea relației lor, apoi pleacă care-ncotro –, filmul se decuplează treptat de la orice eveniment, ajungând până la final un fel de imagerie pură, sublimă, un inventar festiv de posturi și de scheme rulate în gol. De altfel, măreția proiectului e indisociabilă de eșecul său: această lipsă de carne, de idei specifice plot-ului, care face din el o mostră de bravură tehnică gratuită, o proto-instalație a unei minți obsesive și disperate că a sosit prea târziu.
One from the Heart e un film de cine-fiu. E filmul care aspiră să resusciteze gloria unui Minnelli în modul cel mai anorganic, grație aparaturii de ultimă oră. Deloc traversat de „flux”, e un film care se chinuie, căci inteligența din spatele său e una cultivată și expertă, aterizată însă într-un deșert al sufletului. Coppola dă naștere aici unei forme audiovizuale fără pic de emoție, unde totul e giumbușlucărie de savant. Scriind despre film, Serge Daney opina: „Însă cinefilii, acești ghicitori care nu s-au oprit din a încerca să ghicească viitorul cinemaului, nu pot rămâne indiferenți față de One from the Heart. Desigur, Coppola inventează mașinării în care, atunci când momentul a sosit, nu are nimic de pus. Desigur, exagerarea, urâțenia, ratarea sunt adesea intense, iar efectele lor poetice, adesea stătute. [...] Dar nu cumva este această lipsă de proporții, acest „mult zgomot pentru nimic”, cel mai plăcut aspect al filmului?” Filmul, de altfel, nu se ascunde: dimpotrivă, ne bagă în ochi virtuozitatea concepției, ca și mega-artificiul pe care e bazat, din moment ce totul – de la strada udă în care se reflectă neoanele la aeroport, ba chiar și la un ditamai avionul – e machetă, butaforie, viață recreată de la zero, în laborator. Anticipându-i, parcă, pe oameni precum Terence Davies și Todd Haynes, rezultatul e un mare film al falsului, un film în care singurul adevăr e tocmai falsul, căci până și referentul („lumea reală”) e o mare minciună: de ce, altminteri, să plasezi acțiunea în Las Vegas, acest oraș factice, acest spasm de pe urmă al umanității?
Apocalypse Now era filmul risipei și al desfrâului, născut dintr-o furie cheltuitoare de-a dreptul icariană. Paradoxal, în ciuda aparenței de film mai restrâns și a unui flirt cu tehnologia ieftină a video-ului, One from the Heart e fix la fel: delirul celui care aspiră să egaleze, apoi să acapareze realitatea; echivalența dintre lume și scenă dusă la ultimele consecințe. E un film saturnian, și ca atare perfect exemplar pentru optzecismul incipient, când marile nebunii și marile revoluții ale deceniului precedent se răsfrâng într-o societate „pacificată” a mărfii și a publicității. Între suburbie și bulevardul de shopping – cu Hank (Frederic Forrest) care muncește din greu pentru a-și cumpăra o căscioară în cartierul rezidențial și Frannie (Teri Garr) care visează la o escapadă în Bora-Bora –, filmul descrie imposibila evadare, radicalismul actului de a vrea altceva de la lume. E marea intuiție a lui Coppola să răspundă simulacrului vieții – casele care arată mereu la fel, destinațiile exotice simbolizate printr-o fotografie tip „carte poștală” – printr-un simulacru și mai acerb, în care luminile studioului se aprind somptuos, apusurile sunt mereu „de foc”, pânza de fundal a scenei e tot ce contează. Vezi detaliul aproape insignifiant când Hank intră cu mașina în decorul de carton al platoului, un fel de anulare a falsului prin fals: nu există nicio ieșire din acest infern cotidian și jovial creat de om pentru om. Coppola mizează aici totul pe acel „ca și cum”, din dorința de a reactiva acei ani când teatrul și filmul se puteau substitui fără regrete depărtărilor.
One from the Heart e străbătut de fulguranțe: în megalomania sa, Coppola e deopotrivă avizat și vizionar. E, poate, cel mai retro film avangardist, cea mai nostalgică distopie. Cea mai frumoasă secvență a filmului ni-l arată pe Hank în compania unei acrobate (Nastassja Kinski) pe care a agățat-o într-o seară. Ea execută un mic număr – își ține echilibrul pe o minge gigantică, pășește pe coardă –, un fel de rămășiță a realului în acest neant postmodern. E un moment aproape tainic, un soi de capriciu de basm, cu această apariție care poartă în ea misterul unei vieți a corpului și a iubirii. Nici nu e de mirare că Frank o abandonează fără rușine: ticălos după standardele de ieri și de azi, acesta forțează morala de reuniune a cuplului originar, transformând filmul într-o privire asupra masculinității toxice. Revenirea din final nu e o înfrângere: e semnul care pecetluiește acest rond în tembelismul unei vieți complet de-spiritualizate, e punctul ultim de coerență. După cum anticipa genericul de început – un balet fantasmat care se pogoară din ceruri înspre fațadele Vegas-ului pe muzică languroasă de Tom Waits și Crystal Gayle –, filmul va fi desenat volute romantice de dragul jocului, consubstanțial acestor billboard-uri țipătoare care iau ochii.
