Am stat câteva zile la stația meteo de pe Vârful Omu, ca să înțeleg cum se măsoară vremea mereu schimbătoare și ce înseamnă să trăiești permanent în izolare.
Acest reportaj a fost publicat inițial în Scena9 pe hârtie #3, unde câteva zeci jurnaliști, fotografi, cercetători, scriitori, artiști și filosofi vorbesc despre cum ar putea arăta viitorul nostru împreună. Revista o găsiți în magazinul nostru și în librăriile Cărturești.
*
Am plecat spre Vârful Omu la sfârșitul lui iunie, într-o dimineață ploioasă, cu nori apăsători. Prima plecare pe teren în afara Bucureștiului după câteva luni de izolare. Eram cam stresat, dar mă liniștea gândul că o să fiu câteva zile pe un vârf de munte, între nori. Stația meteo de pe Omu, unde urma să stau, e cel mai înalt punct locuit permanent din România.
De la Bușteni am urcat cu telecabina până la Babele. În ce timp ce telecabina își lua avânt printre brazii acoperiți de ploaie și ceață, am încercat să-mi imaginez cum arătam văzuți din afară: vreo zece turiști cu măști pe față, înghesuiți într-o cutie de metal, agățată de un cablu, care urca spre nicăieri. Însoțitorul nostru de telecabină, un tip la vreo 25 de ani, purta vizieră de protecție, pe care o ridica din când în când ca să mai soarbă o gură de cafea din ceașca lui de plastic. A fost plăcută urcarea, mă simțeam suspendat și ocrotit totodată, ca într-un cocon.
În lumea din afara coconului, trecuse jumătate din anul despre care meteorologii au spus că va fi cel mai călduros din istorie. 2020 a avut cel mai fierbinte ianuarie din ultimii 144 de ani, iar în februarie, în Antarctica, unde calota glaciară se topește accelerat, s-au înregistrat aproape 21 de grade Celsius, mai mult ca niciodată. Vara, pădurile din Australia, SUA și Brazilia au fost înghițite de incendii devastatoare, pe care oamenii de știință le pun pe seama schimbărilor climatice. Și tocmai acum, în anul ăsta distopic, în care lumea a cunoscut și pandemia de COVID-19, m-am hotărât să urc până la Stația Meteorologică de pe Vârful Omu, ca să înțeleg cum se măsoară vremea mereu schimbătoare și ce înseamnă să trăiești permanent în izolare.
Când am ajuns pe platoul Babele, la 2216 metri altitudine, turna cu găleata. Câțiva turiști bezmetici se învârteau prin jurul stației de telecabină, unde totul părea încremenit. Dacă n-aș fi reperat indicatoarele spre „misterele din Bucegi” și spre Vârful Omu („durata traseului: 2h30”), aș fi zis că sunt în autogară la Videle.
Mi-am tras gluga și am pornit spre Omu, printr-o ceață deasă. După nici jumătate de oră, ploaia s-a oprit și cerul s-a înseninat. Întregul platou din fața mea s-a luminat, un teren vast, înconjurat de creste și acoperit cu verdeață. Pentru unul ca mine, un „pantofar”, cum li se zice orășenilor veniți să se plimbe pe „bulevardul” Bucegi, e un traseu ideal: aerisit și copleșitor de frumos. Singurul om pe care l-am întâlnit în cele trei ore de drum a fost un cioban tânăr, care se plângea că patronul lui e violent și își plătește oamenii foarte prost. Ciobanul stătea sprijinit în bâtă, plictisit și iritat, iar eu aveam impresia că vorbesc cu un casier de la Mega Image, fiert de nervi la sfârșit de tură.
Abia mai trăgeam de mine când am ajuns la Cabana Omu, o construcție lipită de stâncă, celebrul bolovan lângă care se pozează turiștii și unde mai vin oameni să mediteze sau să se încarce cu tot soiul de „energii”. Cabana a fost ridicată în 1926 pe locul unde, la sfârșit de secol 19, Asociația de sași SKV Brașov pusese temelia primei cabane de piatră din Bucegi. Undeva, în spatele ei, se profila pe cerul întunecat o clădire ciudată, ca o corabie. Stația Meteorologică Vârful Omu.
„23 august 1952 - În cinstea proectului Constituției RPR - muncitorii Uzinei 23 august București”, scrie pe grilajul de fier din fața ușii. La intrare e o placă în memoria unei specialiste în nivologie, disciplină care se ocupă cu studierea formării și transformării zăpezii. Maria Dana Moțoiu a murit în 2001, la 35 de ani, după ce „a dedicat munților toată bogăția ei sufletească și intelectuală, căutând să salveze vieți omenești.”
Pe Vârful Omu, aflat în Parcul Natural Bucegi, se fac observații climatologice încă din 1927. Totul a început cu cabanierul Ion Stănilă, care a ținut un registru cu astfel de observații (temperaturi, precipitații, umezeală ș.a.), făcute din șase în șase ore, timp de zece ani. Bunicul lui, pe care îl chema tot Ion Stănilă, poreclit „Pușcălupi”, a fost un personaj mitic al Bucegilor în secolul 19. Cabanier, ghid și un mare cunoscător al florei montane, Stănilă senior l-a ajutat pe Julius Römer, botanist sas din Brașov și pionier al turismului în zonă, să alcătuiască un ierbar de zece mii de pagini, cu specii locale. Römer a fost primul care vorbit despre protejarea unor plante ca floarea de colț sau bujorul de munte, iar în memoria lui a fost botezată și Astragalus romeri, o plantă mică, cu flori rozalii, cunoscută drept cosacii lui Romer.
În 1937, a fost înființat la Cabana Omu un birou al Institutului Meteorologic, iar în 1962 a fost construită stația actuală, după câteva decenii în care au avut loc multe transformări în meteorologia din România. În anii ‘30, când apăruseră mai multe centre regionale de prognoză, s-au pus bazele Observatorului Meteorologic la Băneasa, iar după 1945, meteorologul Nicolae Topor a elaborat primele prognoze pe durată lungă și foarte lungă. Pe atunci, lumea începea să-și ghideze viețile după „previziunile lui Topor”, pe care le aflau, în general, de la radio. După anii ‘40, a început modernizarea sistemului de telecomunicații și la stațiile de munte s-au introdus radiotelefoanele și măsurătorile specializate.
Aflată la doi pași de cabană, stația meteo are ziduri groase de aproape un metru, ca o mică cetate făcută să reziste la ninsori și furtuni violente. E locul ideal pentru un meteorolog care face măsurători și observații în timp real legate de înălțimea norilor, vizibilitate, nebulozitate, precipitații, durata de strălucire a soarelui sau prin care sondează stratul de zăpadă, ca să determine riscul de avalanșe.
Înăuntrul „corabiei” se deschide un coridor întunecat și umed. Prima ușă pe stânga dă în bucătărie. Îmi aduce aminte pe loc de casa bunicilor: pereți îngălbeniți, o sobă cu plită pe care fierb oale uriașe cu apă de ploaie, o masă acoperită cu mușama, o bancă pe care stă o pătură grea. Un radio hârâie continuu reclame la Kaufland și Catena, știri despre COVID-19, piese de Michael Jackson. Pe pereți sunt câteva icoane și o hartă a Bucegilor. Lângă sobă toarce Rodica, pisica care trăiește la cea mai mare altitudine din România.
În bucătăria asta mă primește la un ceai Radu Manta, șeful stației meteo, în vârstă de 48 de ani. E îmbrăcat într-un polar roșu, are părul grizonant și o privire pătrunzătoare, care te scanează atent. Deși în primă fază mi se pare un tip oarecum dur și tăios, îmi dau seama imediat că e și ceva foarte copilăros și cald în spatele imaginii de omul-aspru-și-singuratic-al-munților. Din 1997, de când lucrează aici, viața lui e scindată în două cicluri: două săptămâni stă sus pe munte, două săptămâni acasă. Acasă înseamnă pentru el atât Sibiu, orașul unde s-a născut și unde a făcut Facultatea de Geografie, cât și Cluj, unde locuiește o parte din an cu prietena lui.
Cu câteva zile înainte, Radu urcase la Omu împreună cu Sergiu Olteanu, colegul lui din Brașov, alături de care urma să-și petreacă următoarele două săptămâni de muncă. Sergiu e cu vreo zece ani mai tânăr, e tonic și mereu echipat cu gadgeturi sportive. Când nu e la stație, face tururi ghidate cu bicicliști și lucrează și ca instructor de snowboard în Poiana Brașov. Știe traseele ca-n palmă și te poți întâlni cu el chiar și noaptea, pedalând pe Drumul Grănicerilor.
„Pe mine m-a prins Revoluția în armată, în Apuseni, unde eram telegrafist”, spune Radu. „Și înainte să mă angajez ca meteorolog, aveam o mică firmă de transport, învârteli din astea de anii 90. Dar eu voiam să fiu pe munte, asta îmi doream. Și doar la stația de pe Omu. Atât. Nici nu mă interesa altă stație din țară.”
Cât el îmi povestește despre lucrurile astea, afară s-a întunecat și se aude ropotul ploii. În bucătărie e cald și bine, ochiurile sobei se înroșesc sub vâlvătaia focului, iar Radu, îmbrăcat în polarul lui roșu, prăjește ouă cu cârnați. Abia acum simt că mă liniștesc, după ce, pe drum, am tot cărat anxietatea după mine, ca pe un bagaj plin cu chestii inutile.
Într-o carte publicată în anii '50, Hoinar prin Bucegi, etnologul Andrei Pandrea vorbește despre vremea schimbătoare din munți și despre serile cu ploi și vijelii petrecute în diverse cabane, în drumul lui spre Omu. Nu trebuie să încerci să controlezi totul, pare să spună Pandrea. Odată ce urci pe munte, trebuie să accepți imprevizibilul și să nu ții cu dinții de planurile tale, care pot fi mereu date peste cap din cauza vremii. Și să te bucuri de clipele în care ești la adăpost alături de „amicii și amicele care, ieri, tocmai bârfeau zeii, și care acum își fac cruci îndesate” când aud trăznetele ce „fac să răsune munții înfricoșător”. „Poate îți vei fi înecat încă un timp necazul în paharul… cu ceai fierbinte pe care-l ai în față, dar, pe urmă vei începe să stai de vorbă cu unul, cu altul și vei dansa în ritmurile săltărețe ale unui acordeon mânuit ireproșabil.”
„Tunetul s'a auzit de la 9 ore 15 minute séra, timp local, și a ținut nóptea târziŭ. Intensitatea tunetelor a fost forte tare. La 10 ore trăsnet. Plóia a durat de la 9 ore 15 minute până a doua zi diminéța la ora 1 oră 10 minute: ea a avut o intensitate torențială de la 9 ore 15 minute până la 10 ore 40 minute, dând o cantitate de 42 milimetri de apă. Oragiul vine de la Sud și merge spre Nord. În tot timpul vêntul a fost slab de la Vest.”
Însemnarea asta datează din 1890 și îi aparține lui Ștefan Hepites, cel care a înființat la Brăila prima stație meteorologică din România și care a contribuit la apariția primului Serviciu Macro-Seismic din țară. Tot Hepites a pus bazele Institutului Meteorologic al României (în 1884) și s-a implicat ca România să fie una dintre țările co-fondatoare ale Organizației Meteorologice Mondiale, care azi își are sediul la Geneva.
Despre „ape mari”, secete și climă au scris însă și Grigore Ureche în Letopisețul Țării Moldovei și Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. „Peste vară au fost ploi grele și puhoaie de apă cât s-au facut multă înecare,” scria Ureche în Letopiseț. „Mare secetă s-au făcut în țară, cât au secat toate izvoarele, văile, balțile și unde prindeau mai înainte pesce, acolo arai cu plugul.”
Hepites făcea observațiile din oră în oră, și în zilele următoare ele apăreau în ziare. Tot de numele lui Hepites se leagă și prima tornadă consemnată oficial la noi în țară, și care a avut loc la București pe 9 iunie 1886. „Tromba”, cum îi spunea el, „ a produs mari stricăciuni”, evaluate la 200.000 de lei în valoarea de atunci. Într-un articol din Universul literar (1929), se spunea despre Hepites „că se ridica la fiece oră în toiul petrecerilor, se ducea de-și făcea observația și apoi foarte liniștit își relua locul printre comeseni, pentru ca ora următoare s-o șteargă iar.”
S-au schimbat multe de atunci, însă un lucru pare să fi rămas la fel pentru meteorologi: obligația ca din oră în oră să transmită meteoare la București.
„Meteor” e cuvântul pe care-l aud cel mai des aici de la Radu și Sergiu. „Ai dat meteoru’?”, „Mă duc să dau un meteor.”
De altfel, cuvântul „meteorologie” își are rădăcinile în „meteora”, prin care grecii se refereau la ceva „suspendat deasupra”, în adâncul cerului. Ca să înțeleg însă mai bine ce înseamnă meteorul după care ne organizăm viețile, am urcat la pupitrul de comandă de la stația de pe Omu. Biroul se află deasupra dormitoarelor, iar de acolo urcă o scară spre „puntea corabiei”, de unde se fac observații cu ochiul liber.
E ora 14.20 și plouă de rupe. Radu stă în fața unui monitor și urmărește datele trimise de stația automată aflată pe peluza de afară: umezeală, presiune, radiații, direcția, viteza vântului ș.a. Stația, care arată ca o antenă-stâlp de metal, transmite din minut în minut pachete de date care merg simultan către Administrația Națională de Meteorologie de la București, prin modem GSM, și către computerul meteorologului de serviciu, prin transmisie radio.
Din zece în zece minute vine un pachet mai lung de date, iar din oră în oră vine meteorul, cu informații mai complexe. Mesajul conține măsurători de temperatură, umezeală, presiune, precipitații, radiații, direcția & viteza vântului, avertizări de vânt și precipitații ș.a., care împreună alcătuiesc vremea. Sarcina meteorologului e să completeze și să corecteze constant ce e eronat și ce nu știe stația. „Să zicem că e vânt calm și la un moment se așază un corb pe senzorul de vânt, iar corbul mi-a dat o rafală de 30 de m/s. Pe aia trebuie să o corectez eu”, îmi explică Radu. „Iar pachetul ăsta - completat și corectat de noi - se duce înapoi la stația automată, care transmite meteorul încă o dată spre București, împreună cu observațiile noastre”. Aceste pachete de date sunt transmise via ANM către Organizația Meteorologică Mondială (OMM) și astfel ajung să figureze pe o hartă, care cuprinde toate informațiile transmise de țările care fac parte din Organizație, și la care toate serviciile meteo din lume au acces.
Meteorologia se bazează de când se știe pe un principiu elementar: ochiul uman ca sistem optic. Omul care privește spre cer - de aici începe, de fapt, toată povestea. Mai întâi e ochiul care caută pe cer semne divine și care vede fenomenele meteo ca pe manifestări ale voinței zeilor, sau ochiul care face preziceri ale vremii bazate pe astrologie. Mai târziu, sunt privirile unor filosofi antici, care au sesizat cum, prin interacțiunea dintre cele patru elemente - apă, aer, foc, pământ - iau naștere diverse fenomene meteo. Aristotel a scris și o lucrare, Meteorologica, un reper important până până în secolul 17, când au fost inventate termometrul, barometrul, hidrometrul și alte instrumente care aveau să ducă meteorologia spre faza ei științifică.
În ultimele decenii, odată cu trimiterea în spațiu a mai multor sateliți geostaționari, care furnizează cantități uriașe de măsurători și date, a avut loc o schimbare fundamentală. Practic, vedem planeta așa cum nu am văzut-o niciodată: nu mai sunt doar ochii celor de jos care privesc spre cer, ci și ochii electronici, care scanează de sus, în detaliu, lumea de dedesubt.
În 1997, când s-a angajat Radu, la Omu nu exista nicio stație automată cu care să poată face măsurători. Toată aparatura era „clasică”. „Termometre cu mercur, termometre cu alcool, din astea foloseam. Ieșeai afară și citeai valoarea de pe termometru și după aia le scuturai, exact cum faci cu termometrul medical”, povestește meteorologul. Ia de pe un dulap un higrometru vechi, cu care se măsura odată umiditatea, și pe care acum îl păstrează ca pe o piesă de muzeu. Primul care a proiectat un higrometru, la 1400, a fost Leonardo da Vinci, iar în 1783, Horace Benedict de Saussure, geolog, fizician și alpinist elvețian, a inventat primul higrometru bazat pe fir de păr uman blond. Un astfel de instrument, o cutie mică de metal de-a lungul căreia se întind ca niște corzi firele de păr, e și cel pe care mi-l arată Radu. „Părul blond feminin are proprietatea de a se dilata și este mai sensibil la umezeală”, îmi explică el.
Deși sistemul de monitorizare hi-tech a vremii a ajuns în vârf de munte în 2016, meteorologii n-au renunțat la toate piesele vechi. Acum, că s-a potolit și ploaia, Radu mă ia pe terasă, unde se află un heliograf, cu care măsoară durata de strălucire a soarelui. Are ceva magic, atât prin forma lui - o bilă de cristal montată pe un suport metalic -, cât și prin felul în care e așezat pe terasă. O simplă bilă de cristal, în jurul căreia pare că se învârte totul: vârful Bucșoiu, aflat undeva în stânga, releul de pe Vârful Coștila, abia ieșit din ceață, norii Cumulus Humilis și Cumulus Mediocris, care se ridică domol dinspre Colții Morarului, și stolurile de mierle care se rotesc deasupra noastră.
Radu și Sergiu vorbesc până și la cină despre cum se formează norii, la fel de aplicat ca mecanicii de la service când discută despre schimbarea bujiilor la mașină. Într-una dintre diminețile petrecute aici, m-am trezit foarte devreme și m-am așezat pe banca din fața stației, să-mi beau cafeaua. Am rămas așa vreo oră, încercând să identific norii Cumulus, despre care îmi vorbiseră Radu și Sergiu cu o seară înainte. „Cumulușii”, considerați nori de vreme bună, din care fac parte și Humilis și Mediocris, se formează la altitudine joasă, sub 2000 de metri. Sunt strălucitori și au o densitate mare, cu contur bine definit, ca niște bulbi de vată. Atunci când se întâlnesc mai mulți Cumuluși, se formează Cumulonimbus, nori înalți, asociați cu tornade și vijelii, a căror „coamă” are formă de nicovală. La noi, cel mai înalt Cumulonimbus - 17,3 km - a fost identificat deasupra Caracalului, în 1983.
S-a tot vorbit în ultimul deceniu despre rolul salvator pe care l-ar putea avea norii în procesul de încetinire a încălzirii globale. Norii, mase de picături de apă sau de cristale de gheață suspendate în atmosferă, au, într-adevăr, o funcție foarte importantă în reglarea temperaturii de pe Pământ, însă e foarte greu de prezis ce se va întâmpla cu ei în viitor. Potrivit lui Kate Marvel, specialistă în climatologie și cercetătoare la NASA, norii au un rol dual: pe de o parte, sunt ca niște „umbre joase” care răcesc planeta, iar pe de alta blochează căldura care vine dinspre Pământ și au un puternic efect de seră. „Norii ne-ar putea ajuta cu încălzirea globală, dar pot și să înrăutățească situația”, spune Marvel într-o conferință TED. „Nu cred că norii vor salva planeta. Cred că asta depinde doar de noi.”
Priviți însă de la stația de pe Omu, norii care alunecă domol printre creste îmi reamintesc - poate mai mult decât orice altceva din jur - că lumea în care trăim e în continuă transformare. Observ cum peisajul se schimbă permanent, de parcă o mână de sus derulează un diafilm.
Sergiu Olteanu îmi spune că nu se plictisește niciodată aici. „Spre exemplu, eu acasă mă uit la televizor. Dar culmea e că atunci când sunt aici, nu deschid deloc televizorul. Poate dacă am fi la vreo stație meteo în pădure, unde aș vedea numai brazi, m-aș uita și la televizor în orele libere. Dar aici peisajul se schimbă de la o oră la alta, e mereu ceva nou. Te întorci peste o lună și vezi că totul e schimbat. Apar alte flori, apar florile de colț, rododendronul.”
Aceeași bucurie o are și Radu. „Nu poți să lucrezi aici dacă nu ai o legătură cu natura”, mi-a zis el încă din prima zi. Și nu-ți trebuie mult ca să-ți dai seama cât de intensă e relația lor cu muntele. Chiar și în săptămânile libere, când nu sunt la stație, cei doi petrec mare parte din timp pe vârfurile Carpaților. Ca și Sergiu, Radu e tot timpul pe coclauri, lucrează la hărți, merge la schi și face alpinism împreună cu prietena lui.
Amândoi meteorologii se enervează când vine vorba de distrugerea naturii sau de turiști care lasă gunoaie în urma lor, și se bucură ca niște copii când văd capre negre de sus, din biroul stației, lucru care se întâmplă doar când nu sunt turiști în preajmă.
Radu îmi face un tur prin cotloanele întunecate ale stației și îmi povestește de un fost coleg care se plictisea de moarte când intra în tură și „striga de unul singur pe scări hai Steaua, hai, Dinamo.” Nici cel care lucrase înaintea lui, în anii ‘90, nu se împăcase bine cu condițiile de pe corabia din vârful munților, mai ales că-l și speriau colegii cu povești despre fantomele care bântuie stația. Munca de la Omu nu e pentru oricine. Acum mai bine de 20 de ani, când s-a angajat la stația meteo, mai întâi ca tehnician, cei de Centrul Meteorologic Regional i-au spus: „Neapărat să veniți cu testul psihologic făcut.”
Izolarea e deja un mod de viață pentru meteorologii de pe Omu. După câteva luni de pandemie, îi privesc cu un pic de fascinație, fiindcă întotdeauna m-au atras poveștile despre oameni care au ales să se retragă și să-și testeze limitele în diverse contexte mai mult sau mai puțin sălbatice. Însă de fiecare dată când am încercat să mă rup cât de cât de lume, mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru asta.
„Pentru foarte mulți oameni, ce s-a întâmplat anul ăsta a fost un experiment groaznic”, crede Radu. „Noi suntem obișnuiți cu asta. E drept că aici, sus, nici n-am simțit starea de urgență. Adică te uiți la știri și vezi că e nasol. Doar că la noi e aceeași izolare ca întotdeauna. Rău era când coboram din tură și vedeam șoselele goale. Nu vedeam pe nimeni în Bușteni, era cam apocaliptic. Parcă nici păsările nu mai ciripeau.”
Chiar dacă s-a obișnuit cu viața la înălțime și departe de oameni spune că e esențial să ai o relație bună cu colegul de tură. „În puii mei, când stai cu un om timp de două săptămâni, oricât de fain ar fi omul ăla, la un moment dat te saturi, te enervezi, ești numai tu cu el pe un vârf de munte, ca într-o bulă ”, spune Radu râzând, în timp ce pufăie din țigara lui electronică. „Chiar și ăștia de la NASA, care au făcut studii pe tema asta, sunt de părere că e de preferat să fii în izolare de unul singur sau, în varianta ideală, în trei oameni. În doi e cel mai rău, că n-ai niciun mediator și poți ajunge la discuții nasoale.”
Radu și Sergiu îmi lasă impresia că au reușit să-și găsească niște strategii eficiente de conviețuire. Au un umor înțepător, se tachinează reciproc - „Gurule,” își zic unul altuia -, și au codurile lor secrete de limbaj. Se distrează pe seama celor care „vin să se încarce energetic în Bucegi” și a conspirațiilor din jurul pandemiei. Sunt amândoi pasionați de fotografie și postează frecvent poze și video-uri de pe Omu: apusuri și răsărituri spectaculoase, peisaje de iarnă amețitoare, bolta înstelată.
Cei doi meteorologi gătesc în fiecare zi și mănâncă împreună. Aprovizionarea cu alimente se face o dată pe an, cu un mic tractor pe șenile. Pe lângă zecile de kilograme de cartofi, făină, carne, brânză și sutele de conserve, cei cinci angajați primesc și o tonă jumătate de apă minerală. La 2500 de metri altitudine, nu e nevoie de frigider, așa că toată mâncarea e ținută pe rafturile din cămară. Alimentarea cu energie electrică se face de la un generator și de la panouri solare, iar stația a fost branșată la gaz la sfârșitul anilor ‘80, odată cu montarea unei conducte de la Sinaia până la Omu. Pentru gătit și alte treburi se bazează pe apa de ploaie, păstrată într-un bazin subteran de opt tone, și pe zăpadă topită.
E o dimineață frumoasă, cu soare și fără vânt. Stăm toți trei pe banca din fața stației și bem cafea, fiecare cu ochii în telefonul lui. Din când în când, unul din noi mai zice câte ceva despre nori, despre protestele din America, despre rețete de fripturi sau pandemie. Sergiu povestește iritat despre suporterii de la Peluza Sud a Stelei, care cu o zi înainte aprinseseră torțe și aruncaseră cu petarde la Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, ca „omagiu”, zic ei, pentru eroii români din Primul Război Mondial. Într-una dintre pozele făcute la Cruce, suporterii apar cu un banner pe care e scris White Lives Matter (Viețile albilor contează). Sergiu a distribuit și el poza pe Facebook, alături de un comentariu în care îi critică pe suporterii de la Peluza Sud și pe cei care acoperă marcajele și indicatoarele turistice cu stickere. „N-au ce căuta lucrurile astea aici”, răbufnește el. „Și cum e posibil să acoperi un indicator pe care scrie traseu interzis iarna cu stickerul tău cu Steaua?”
Între timp, în fața Cabanei Omu s-au adunat foarte mulți turiști. Unii stau tolăniți pe iarbă, mănâncă sandvișuri și beau bere Albacher, singura pe care o găsești la cabană, alții fac live-uri și se pozează la pietroi, înfășurați în tricolor.
Noi continuăm să trăncănim și Radu își aduce aminte că, în urmă cu niște ani, l-a sunat jurnalistul Mihai Tatulici și l-a rugat să zică în emisiunea lui „două vorbe” despre încălzirea globală. Radu a refuzat, spunând că el nu-și poate da cu părerea pe un asemenea subiect bazându-se doar pe observațiile făcute aici în ultimele două decenii. În cele din urmă, unul dintre colegii lui de la stație a acceptat să intervină în emisiune, doar că în timpul transmisiunii au avut loc niște descărcări electrice și nu s-a înțeles mai nimic din ce avea omul de zis despre încălzirea globală.
Radu a refuzat să-mi răspundă și mie când l-am întrebat despre schimbările climatice, spunând că e doar un observator și că treaba lui nu e să tragă concluzii. Elena Mateescu, directoarea Administrației Naționale de Meteorologie, spune că ultimii 20 de ani au fost cei mai călduroși din istoria măsurătorilor meteo la nivel planetar, iar efectele schimbărilor climatice se simt și în România. Fenomenele meteorologice extreme sunt tot mai frecvente, iar Mateescu descrie 2020 ca pe un an al extremelor și al recordurilor de temperatură. De exemplu, la începutul toamnei, în septembrie, la Zimnicea au fost 39,3 grade, cea mai ridicată valoare de când se fac măsurători la această stație în ultimii 100 de ani, iar în octombrie a fost atins tot acolo pragul de 34 de grade Celsius. „Cauza este creşterea gazelor cu efect de seră, principalul responsabil în ce priveşte schimbările climatice”, spune directoarea ANM.
La nivelul României, principalele consecințe ale schimbărilor climatice sunt creșterea frecvenței cu care ne lovesc valurile de căldură, odată cu creșterea temperaturilor în marile orașe, intensificarea secetelor și reducerea stratului de zăpadă. Toate astea au efect negativ asupra sănătății publice și duc la indundații, incendiii, pierderea biodiversității, scăderea recoltelor, degradarea solului.
Cei care susțin că aceste schimbări sunt cu totul naturale, vehiculează teorii potrivit cărora soarele ar fi vinovat pentru încălzirea globală. Meteorologii ne zic însă altceva. În 2019, de Ziua Mondială a Meteorologiei, Petteri Taalas, secretarul general al OMM, spunea că măsurătorile făcute de sateliți în ultimii 30 de ani demonstrează că energia solară nu a crescut în intensitate și că încălzirea globală nu poate fi atribuită modificărilor activității solare. Concluzia: încălzirea globală este creația oamenilor.
Mai mult de jumătate din carbonul degajat în atmosferă de arderea combustibililor fosili a fost emis în ultimele trei decenii, observă jurnalistul David Wallace-Wells în cartea Pământul nelocuibil. Viața după încălzirea globală. „Cea mai mare parte a arderilor au avut loc de la premiera serialului Seinfeld”, explică Wallace-Wells. Ceea ce nu e departe de intervalul pe care Radu Manta l-a petrecut la stație, din anii ‘90 și până acum. Radu încă nu a împlinit 50 de ani și cel mai probabil va transmite meteoare de pe Omu și în 2040. O viață de meteorolog - de atât timp e nevoie pentru ca planeta să devină mult prea fierbinte pentru oameni.
Deși meteorologii de pe Vârful Omu sau de la alte stații meteo nu fac niciodată prognoze, munca lor e esențială pentru a completa în timp real puzzle-ul vremii - adică condițiile meteorologice zilnice și, implicit, al schimbărilor mari, care țin de climă - adică media condițiilor meteo pe perioade lungi. Cei de la stații sunt observatori în timp real ai vremii, iar prognozele se fac la București, la Centrul Național de Prognoză din cadrul ANM. „Când ne mai întreabă unii cum o să fie vremea în weekend, mă uit pe ce spune ANM și le zic cum o să fie”, glumește Radu.
Prognozele sunt elaborate pe baza unor modele numerice, care integrează date de la sateliți și observații de la stațiile meteorologice din toată lumea.
Oana Catrina, meteorolog la Centrul de Prognoze din cadrul ANM, spune că Agenția face și prognoze pe termen de foarte scurtă, de la una la trei ore, iar în momentul în care un fenomen meteorologic devine periculos, emite avertizări cu nume de culori - roșu, portocaliu, galben. „Tocmai de aceea sunt extrem de importante informațiile pe care le primim din teren, de la stațiile meteo din țară, pe baza lor putem lua decizia, spre exemplu, de a emite un cod.” Așa se explică și de ce meteorologii de la Omu trebuie să fie pe poziții 24 de ore din 24 și să monitorizeze permanent cele mai mici schimbări ale vremii, de la o oră la alta. De exemplu, printr-o observație legată de intensificarea vântului până într-un prag critic - lucru care se poate întâmpla și în câteva minute -, se validează o predicție deja conturată de meteorologii de la Centrul de Prognoză. E ca și cum ar da undă verde pentru emiterea avertizărilor ulterioare.
La capătul acestui circuit, aceste informații ajung și la Busu sau la Neatza cu Răzvan și Dani, rubrici meteo care, după anii ‘90, au fost gândite ca mici show-uri prezentate de vedete. Înainte de ‘89 și imediat după, buletinul meteo de la TVR era prezentat chiar de către oameni care făceau prognoze, precum Romica Jurca, la bază meteorolog previzionist, care a lucrat la ANM. Indiferent de epocă și context, oamenii care ne aduc în case prognozele meteo - fie că vorbim de Nicolae Topor, Romica Jurca sau Busu - și-au câștigat un statut de mici profeți în conștiința populară, care însă devin imediat țintele glumelor atunci când prognozele dau rateuri.
Pe lângă Omu, în România sunt și alte stații aflate la înălțime și greu accesibile,„stații grele”, cum le numește Radu Manta: Penteleu, Munții Buzăului (1626 m), Țarcu (2180 m), Lăcăuți, Munții Vrancei (1777 m), Iezer, Pietrosul Rodnei (1785 m). În condițiile în care munții sunt cele mai vulnerabile ecosisteme la schimbările climatice, e de presupus că observațiile făcute la astfel de stații vor deveni cu atât mai importante în deceniile care vin.
Viitorul munților Carpați e o temă de interes și pentru Angelica Feurdean, paleoecologă la Centrul de Cercetare pentru Biodiversitate din Frankfurt am Main, care face predicții pentru următorii 50 de ani, pornind de la reconstituirea dinamicii pe care a avut-o vegetația în trecut. Într-un interviu din PressOne, Feurdean spune că pădurile din Carpați și-au schimbat compoziția ca reacție la creșterea temperaturilor - au dispărut, de exemplu, molidul, obișnuit cu clima ceva mai rece - și că a crescut frecvența incendiilor masive în Carpați, care la rândul vor pune în pericol fauna și flora și vor provoca emisii de dioxid de carbon.
Meteorologii de pe Omu sunt deja obișnuiți deja cu fenomenele extreme. Își petrec o foarte lungă perioadă din an printre troiene de zăpadă, iar ideea că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, s-ar putea să nu mai existe zăpadă aici, sună mult prea înfricoșător.
„Să vezi cum e iarna, abia aia e experiența adevărată pe Omu”, îmi zice Radu ușor melancolic când mă vede cu gura căscată, rotindu-mă ca o găină prin jurul stației, să fac poze cu telefonul.
„E incredibil”, îl completează și Sergiu. „Iar noaptea, dacă ai zăpadă și lună plină, e ca ziua, poți să ieși și la plimbare și să faci trasee. Chiar dacă e ger, totul e de o frumusețe rară. E mult mai frumos și mult mai curat.”
Iarna e lungă aici, în vârful muntelui, începe devreme, în octombrie, și se termină în mai-iunie. În toată perioada în care ninge se formează troiene de jur-împrejurul stației, încât aproape nu mai poți distinge clădirea. M-am uitat la pozele meteorologilor și la câteva filmulețe în care abia se strecoară prin tuneluri de zăpadă, se aruncă de pe terasa stației în marea albă sau fac experimente cu găleți de apă aruncate în aer, care îngheață pe loc. Evident, nu e totul o feerie. Dimpotrivă, munca pe timp de iarnă e chiar foarte riscantă, până și pentru cei care au experiență cu muntele.
Atunci când urmează să intre în tura de două săptămâni, meteorologii urcă cu telecabina până la Babele și de acolo merg pe jos. E același traseu pe care l-am făcut și eu, doar că durează mai mult iarna și necesită echipament special: receptor GPS Garmin (bazată pe o hartă făcută chiar de Radu Manta), colțari, piolet, stații radio ș.a. Fără GPS, te poți rătăci într-o zi cu vijelie, chiar și dacă te afli la 50 de metri de stația meteo. Sunt însă ierni în care se întâmplă ca telecabina să nu circule, cum a fost în 2019, și atunci ei trebuie să facă, pe jos, tot traseul până la Omu prin troiene înalte și viscole violente, uneori câte cinci-șase ore. Așa arată uneori drumul lor spre serviciu.
Tot pe timp de iarnă, la stație se fac constant observații nivologice, foarte importante pentru ANM. Cu ajutorul unor sonde, Radu și Sergiu sapă un profil în stratul de zăpadă și măsoară mai mulți parametri - densitate, rezistență, echivalentul în apă al stratului de zăpadă ș.a.. Așa identifică și riscul de producere a avalanșelor. „Dacă observi concret o avalanșă - spre exemplu pe Creasta Balaurului, unde sunt frecvente - faci poze și un raport de avalanșă”, explică Radu.
Se întâmplă destul de des ca meteorologii să intervină în salvarea unor turiști rătăciți sau luați de viituri până la venirea salvamontiștilor. George Porancia, meteorolog care lucrează de 36 de ani la stația de pe Omu și alpinist cu experiență, care a cucerit mai multe vârfuri din Himalaya, povestea într-un interviu despre cum un tânăr, student la arhitectură, a murit în brațele sale pe vârful Bucșoiu. „Dacă ajungeam cu jumătate de oră mai devreme, poate îl salvam. Și acum regret”, spunea Porancia.
E trecut de ora 14.00 și deja turiștii încep să plece. Cabana încă nu oferă cazare, din cauza pandemiei. Se vând doar beri, cafele și sucuri la geam pentru câteva ore pe zi, iar după-amiaza nu mai vezi picior de om.
S-a înnorat și a început să sufle un vânt rece, așa că intrăm cu toții în bucătărie, unde ne încălzim cu o ciorbă de cartofi cu afumătură și tarhon făcută de Radu. Azi e ziua lui liberă și se simte stăpân pe bucătărie - pe lângă ciorbă, a făcut și mazăre cu carne și a copt pâine. Sergiu, care va lucra până în următoarea dimineață la 10.30, tocmai a dat meteorul și coboară și el la masă. Rodica, pisica alb-negru, a mâncat deja și doarme ca de obicei pe un scaun, lângă sobă.
Înainte de fiecare masă, Radu face o poză cu bolurile din fața lui, pe care i-o trimite prietenei sale. „Așa m-am obișnuit, să fac poze cu ce mănânc și să-i trimit Getuței”, zice Radu. Sergiu ne povestește și el despre niște coduri de cuplu. Uneori, el și iubita lui, care e din Ghimbav, își trimit noaptea semnale luminoase prin lanterne: el, sus, de pe Omu, ea de jos, din oraș.
Radu îmi arată și niște poze cu grădina și cu casa lui de la Gura Râului, satul sibian în care a crescut și unde l-a cunoscut pe filosoful Alexandru Dragomir, care venea împreună cu Noica în vizită la bunicii lui. „Dragomir era un tip extraordinar de școlit, dar care putea să se coboare la nivelul unui puștan ca mine și să povestească chestii pe înțelesul meu”, spune Radu. „Dar ce să zic… eu n-am prins gustul pentru filosofie, nu sunt eu cu astea”, povestește Radu între două guri de ciorbă.
După ce mă îndop cu atâta mâncare bună, simt nevoia să ies la aer și să fac o plimbare. O iau pe lângă cabană și de acolo cobor pe panta care duce spre Vârful Bucura. E încă după-amiaza devreme, dar am senzația că s-au scurs două anotimpuri de dimineață până acum. Se ridică ceața și totul capătă o nuanță cenușie, metalică. Întorc capul și observ cum contururile corabiei încep să se dilueze. Rămâne doar lumina gălbuie de la bucătărie, care pâlpâie în ceața păstoasă.
Mă gândesc la ce mi-a zis Radu și mă întreb dacă nu e exact pe dos. Poate că el chiar a prins gustul pentru filosofie. Doar că a ales o altă cale: a hotărât să-și petreacă câteva zeci de ani din viață urmărind norii și stelele și construind hărți.
Ocolesc vârful Bucura și urc pe stânca Găvanele, care de la depărtare arată ca șaua unui cal. E un loc straniu, în care se mai retrag oameni pentru meditație și tot felul de ritualuri. Sus, pe coama Găvanelor, iarba e acoperită cu cercuri și cruci din pietre, și undeva mai încolo se vede scris mare ISUS, tot cu litere de piatră. Mă învârt prin ceață, printre bolovani, și încerc să identific de la distanță vârful Omu. Doar că nu se mai vede nimic.
