Un foarte tânăr poet, elev în clasa a XII-a, ajunge la olimpiada de filosofie, etapa națională. Pe fondul unor discuții mediatizate anul acesta, despre condițiile în care au loc concursurile școlare naționale, cel puțin la fel de importantă rămâne întrebarea: la ce bun o competiție într-o disciplină care pare să suscite interesul unui număr mic de tineri?
Există oameni împătimiți de lectură și există oameni complet nebuni după ea. Unul dintre acești nebuni este și prietenul meu, care și-a dezghețat frigiderul numai ca să smulgă câțiva centimetri în plus pentru cărți. Prietenul meu are o vorbă pentru tot, de la efectele nocive ale fumatului, până la divorțuri sau haznale metafizice. Așa că am decis că cel mai bine ar fi să îl întreb pe el dacă mi-ar fi sau nu de folos să particip la olimpiada de filosofie.
Am ajuns la el acasă, am bătut la ușa deja deschisă și am intrat pășind cu grijă, să nu care cumva să calc o ediție Pléiade uitată pe jos. Prietenul era la masa din bucătărie, se uita la calendarul ortodox din 2015 și, cred eu, se gândea la beneficiile imediate ale creștinismului când l-am întrerupt. A făcut ochii mari, de parcă nu aștepta pe nimeni. Așa e bătrânul, îți dă impresia că ești nepoftit, dar dacă nu vii să îl vezi, se întristează, te sună și îți face o noapte terci cu acuze că l-ai uitat. Zeci de tomuri au căzut peste mine când am deschis ușa metalică a frigiderului.
- Acuma, no, uite ce se întâmplă dacă nu vii mai des.
- Bătrâne, să merg la olimpiada de filosofie?
- Uite și câte zile roșii avem în calendar, cu mult mai multe zile libere decât romanii.
- Bătrâne, te-am întrebat ceva.
- Avem câte o zi roșie pentru fiecare sfânt prăpădit. O fi auzit cineva de Sfântul Eutihie?
- Olimpiada, bătrâne.
- Bard junior, ești și lichea și veleitar, chiar idiot însă nu ești. Eu zic să mergi, poate găsești pe una acolo să te scoată dintre drogați.
Nu vom obosi textul ducând acest dialog la capăt. Până la urmă, e o poveste despre olimpiadă, nu despre bătrânul meu prieten ursuz. De reținut că m-a convins să particip. Trebuia să știe cineva câte ceva și despre Sfântul Eutihie și despre alții nițel mai importanți, cum e Sfântul Augustin. Am ieșit de acolo plin de încredere. Bard junior, mi-ai terfelit în picioare Flaubert-ul de la Pléiade, i-am auzit vocea din spate. Numai după fuste umbli, maoistule.
E destul de complicat pentru un poet, oricât de slab și necunoscut ar fi, să scrie altceva decât poezie. De fapt, să nu dau un verdict atât de general: e destul de complicat și de greu pentru mine. De aici introducerea, care poate fi bănuită de literaritate. Jur că în niciun caz nu e așa.
Să zicem că m-am calificat la etapa națională. Și nu doar așa, ci en fanfare, doar la etapa județeană au fost candidați unul și unul. Ba nu, unul și unul și unul și unul, pentru că în total au fost patru. Cei mai buni din județ au fost strânși într-o săliță și trei ore ne-am întrecut în citate din antici și descâlciri de texte ale celor moderni și contemporani. Unii ar fi spus, privind sala, că filosofia e pe moarte, dar așa sunt gurile rele. Ei nu pot să vadă strălucirea celor puțini și să ignore faptul că trei din patru elevi veniseră la olimpiadă dintr-o funestă obligație față de liceele lor. Eu eram acolo pătruns de importanța momentului. Dacă vreun fotograf s-ar fi găsit să îmi facă o poză, aș fi avut și dovada.
Sunt elev la filo. Într-o zi, cu săptămâni în urmă, a venit un student de la o facultate de țevi, numită și de instalații, să ne prezinte ofertele acestui profil. Niciun student de la litere sau de la filosofie nu a pus piciorul în clasa mea, în schimb a făcut-o unul de la un profil al universității tehnice. Îmi repetam în minte cuvintele bătrânului meu prieten ursuz. Poate nu eram idiot, dar asta nu mă ajuta cu nimic.
Povestea noastră ajunge acum la Deva, orașul unde s-a desfășurat etapa națională și care ar putea să fie prezentat prin două metode: fie cea tipică unui ardelean, à la Rebreanu, începând cu drumul care te aduce în oraș, cu dealurile și râurile sale etcetera, fie prin metoda lui Geo Bogza din vestitul său reportaj despre Mizil, metru cu metru, minut cu minut. Inițial am vrut să mă folosesc de metoda poetului, dar respectul față de organizatori m-a împiedicat. La Deva am avut, totuși, băi în camerele de cămin, prin comparație cu alte olimpiade.
Oare la ce s-ar gândi posacul meu prieten? La bibliotecile sale improvizate în locuri nebănuite, la sumbra lui colecție Pléiade, la limba de lemn a autorităților? Sper că ultima variantă este răspunsul. Ați observat că fiecare ceremonie de deschidere, indiferent că se inaugurează o zonă nouă de agrement sau o bibliotecă locală, are parte din plin de limbaj de lemn? La olimpiada națională de filosofie de anul acesta au fost zeci de județe fără niciun reprezentant. Noi, cei de acolo, eram rezultatul selecției aprige dintre trei, patru elevi în fazele anterioare. Să nu mai spun că au fost județe ai căror reprezentanți erau la națională pentru că au fost unicii care s-au prezentat la etapa județeană. Și totuși, am fost proclamați drept cei mai buni din țară de către autorități. Am zâmbit ca niște morți în raclă.
Spune-i unui elev care se vede singur într-o sală de concurs că e cel mai bun și că ceea ce face el contează. Sunt în ultimul an de liceu, dar nu cred că până atunci am mai auzit, într-un cadru școlar, cuvinte cu atât de puțină aderență la realitate. Cu toții eram conștienți de minciuna pe care o trăiam și de vină nu erau oamenii de acolo, de bună credință. Filosofia este moartă în licee și nu cred că spun ceva nou. Dar să nu devenim prea plângăcioși. Filosofia tot moare de câteva secole și îi supraviețuiește mereu celui care spune asta.
Întorcându-ne la ceremonie, e important de știut că am primit acces gratuit la ștrand, fapt care a produs imediat o dilemă în rândul nostru: cine vine la olimpiadă cu slip?
Poți cunoaște un oraș după taximetriștii săi, iar Deva este un oraș fascinant dacă judecăm astfel. În cele patru zile de olimpiadă am reușit să cunosc trei taximetriști. Primul dintre ei, un tip între două vârste, cu un puf de barbă încărunțită pe față și cu o țigară lipită între degetele îngălbenite, m-a adus la cămin în a doua zi petrecută la Deva. A vorbit încontinuu prin stație cu un coleg. Măi cioflingarule, măi pui de rapandulă, acu’ gat cursa și vin după tine ș-apăi să vezi. Băiete, totul face zece lei. De al doilea taximetrist am dat în ziua următoare. Era deja noapte și voiam să mă întorc de la un bar de tiriști din imediata apropiere a Cetății Deva. A apărut taximetristul, am urcat și el a început să îmi povestească. Eu toată pandemia nu m-am vaccinat, să știi. Nici nu am avut unde să lucrez. Dumnezeu m-a ținut de nu am murit de foame. Toți prietenii mei s-au mirat când m-am pocăit. Am botezul, uite aici și Biblia, citesc din ea întruna. Toți au zis că de ce atât de tânăr, că nu știu ce. Pe deasupra, s-au mirat teribil că tocmai eu, care am fost și la închisoare, care am făcut atâtea. Ultimul dintre taximetriști, o namilă tatuată, cu bordul plin de inele și bricege. Când i-am urcat în mașină, se uita la un film porno. Nu l-a închis tot drumul. Dintre toți, el a fost cel mai calm și mai tăcut.
Niciodată nu am avut noroc cu oamenii despre care am vrut să scriu. Când eram în clasa a cincea, îi scriam poeme unei colege și i le lăsam în fiecare dimineață pe bancă. Ea le citea, se apropia de mine și le făcea bucăți, apoi le arunca la gunoi. A înghițit multă maculatură coșul de gunoi în acel an. La Deva am cunoscut o fată cu un nume foarte interesant, îl și vedeam într-un text al meu. M-a pus dracu’ și i-am zis. Dintr-un tuș m-a surprins, după o secundă în care m-a privit. Ești un buluc de găini obosite. Apoi însăși solia morții și-a spus cuvântul. Lasă-mă cu romantismele astea. Eram pe terasa acelui bar de tiriști. Era noapte. Lângă noi era un tun. Ceva mai încolo un copil se ușura în iarba din apropierea Cetății Devei. La ce alt răspuns ar fi trebuit să mă aștept? Îmi pare rău că nu o să îi folosesc numele nicăieri, era chiar mai interesant decât prenumele meu secret: Danusiu.
În cămin, lumea își petrecea timpul vorbind despre categorii de cunoaștere și despre judecăți universale. Acolo am întâlnit un tip din Sălaj. I-am spus că pereții căminului sunt galbeni. El mi-a spus că poartă 42 la papuci. În sfârșit, un om normal, am răsuflat ușurat. O asemenea vorbă nu i-ar fi trecut prin cap nici măcar prietenului meu ursuz, care, de asemenea, poartă 42, poate să distingă culoarea unor pereți, dar suferă când trebuie să distingă realitatea de farsă.
După ce m-am întors la Dej, am pășit din nou cu grijă pe podeaua lui, cu frica în suflet să nu declanșez un seism de cărți, și i-am povestit ce și cum a fost la olimpiadă. Aproape că am vrut să îi mulțumesc că m-a convins să particip. El a făcut ochii mari, de parcă nu aștepta pe nimeni. L-a tăiat cu un creion pe Sfântul Eutihie din calendar, a bolborosit ceva despre beneficiile filosofiei, despre Augustin, dialogurile platoniciene și învățământul de azi, apoi a rostit răspicat: Maoistule, minți. Nu ai fost plecat niciunde. Ai face orice doar ca să nu vii pe la mine.
