Cică o să plouă în București în seara asta, când Massive Attack cântă pentru a treia oară în România, la Arenele Romane. Organizatorul dă asigurări că o să aibă pelerine de vânzare (cu umbrele nu e voie) și că, „deși-mai-toate-biletele-s-au-epuizat”, întârziații mai au o șansă la intrare: din contradicțiile inerente ale capitalismului târziu... Prețul biletelor nu e tocmai studențesc, nici după împărțirea publicului pe categorii (Voodoo Pack, acces general) nu mă dau în vânt, dar ploaia e un bun egalizator: rămâne cine merită. Așa s-a întâmplat, cu foooarte mulți ani în urmă, tot la Arene, la un concert Faithless – la sfârșitul lui eram fleașcă și transfigurați. Știu că e cam ultima strigare, dar dacă sunteți prin oraș și dacă parangheliile Necrofirei nu vă interesează, poate că aveți nevoie ca cineva să vă dea brânci. Doar câteva motive, așadar:
Ultima sută
Turneul european Massive Attack din acest an e cam pe terminatelea – cu excepția Bucureștiului, mai sunt doar trei cântări (Ucraina, Rusia, Irlanda). Iar trupele care știu ce fac apasă binișor pedala pe ultima sută – chiar dacă sunt o instituție electro, sau tocmai din cauza asta, bristolienii dau live foarte zdravăn în chitări: avem câte-un kil de reverb pentru fiecare, ajunge la toată lumea. În plus, sunt deja 20 de ani de la capodopera Mezzanine și aproape 30 de la Blue Lines: poate că vreți să-i arătați unui puștan că electronicalele au dat buzna în mainstream cu mult înainte să fi pocnit odioasa „scenă” EDM și că iscusința ălora bătrâni e de găsit, insidioasă, în multe dintre beat-urile prezentului.
Young Fathers
Chiar dacă n-au mai descoperit de ceva timp vreo cântăreață de care să nu fi știut aproape nimeni înainte, Massive Attack se pricep ca nimeni altcineva la alegerea vocalistului perfect: Shara Nelson și Horace Andy deschid lista, dar ea e teribil de lungă și de impozantă. Cu scoțienii Young Fathers colaborează de prin 2016: ei deschid concertul, dar așteptați-vă să-i vedeți și mai încolo. Asemănările sar în ochi (trio multietnic, supă de stiluri, apetit pentru experiment), mie mi se pare că oamenii încă lucrează la reglajul fin și că abia într-un viitor – sper! - album potențialul va fi atins. Oricum, armoniile sincopate din Voodoo In My Blood funcționează impecabil.
Martina+Tricky=Love?
În lunga și impozanta listă a vocalistelor Massive Attack Bucureștiul se poate lăuda că a impus-o pe preaminunata Martina Topley-Bird, cea care a deschis primul concert de la noi al bristolienilor. Tricky, mai apoi, a făcut direcțiunea de la Sala Palatului să-i scoată instalația de sunet din priză, la capătul unei mosheli antologice pe The Ace of Spades: chiar și atunci când o să mă plimbe nepoții în cărucior prin Cișmigiu o să-mi aduc aminte de noaptea aia – câte ceva am apucat însă să povestesc despre ea din timp. Nu știu dacă o să avem parte de ei astăzi, dar pot să sper. Nu de alta, dar pe Hope Sandoval sau pe Liz „Vocea lui Dumnezeu” Frazer chiar nu cred că o să reușim, în această viață, să le vedem pe scenă cu Massive Attack.
Noua (Dez)ordine Mondială
În 2008, la primul concert Massive Attack din România, partea corporatisto-middle management-neoliberală a publicului era cât pe ce să ia trupa la fluierat: pe ecranul gigantic montat pe scenă curgeau, în limba română, statistici despre netrebniciile comise pe parcursul „războiului împotriva terorismului”: au trecut 10 ani de-atunci și România tot nu e în stare să recunoască fățiș ceea ce știe toată lumea (că a găzduit cel puțin o închisoare secretă a CIA), prăpădul din Irak a fost întrecut în atrocitate de prăpădul din Siria, când spui cuvântul “refugiat” îți iei instantaneu vreo câteva legionarisme peste ochi. N-ar fi deloc de mirare dacă trupa asta o să fie înfierată acum, pe la vreo televiziune peremistă, drept o gașcă de agenți ai lui Soros. Ai noștri, ca brazii, n-au trecut încă la fapte (precum cei ai lui Orban, ai lui Duda, ai lui Erdoğan): concertul de astăzi va fi, probabil, încă un avertisment și, poate, un strop de speranță.
