Prima oară l-am cunoscut pe Ocean Vuong poetul. Născut în 1988 în Vietnam, trăiește în SUA din 1990, după ce-a trecut împreună cu familia printr-o tabără de refugiați din Filipine. I-am citit acum ceva vreme poemele din New Yorker și m-au înghițit cu totul. Volumul lui de poezie, Night Sky With Exit Wounds, a luat marile premii ale geniului și a fost descris drept „o coliziune între violență și delicatețe”, iar criticii l-au comparat pe tânărul Vuong cu, nici mai mult nici mai puțin, năvalnic tăioasa Emily Dickinson. Doar câteva versuri, pe care le las netraduse, ca să nu stric corola de minuni a lumii: „An American soldier fucked a Vietnamese farmgirl. Thus my mother exists. Thus I exist. Thus no bombs = no family = no me. / Yikes.”
Anul ăsta, Ocean Vuong a publicat On Earth We’re Briefly Gorgeous, primul său roman, proaspăt tradus de Miruna Voiculescu la Storia Books, una dintre cele mai interesante edituri independente din peisajul local. Publicăm un fragment din carte, în speranța că poveștile crude și tandre despre un fiu și mama lui și supraviețuirea lor într-o Americă violentă se vor lipi de inima cititorului, la fel ca scriitura poetică și metaforică, unde metafora, cum spune Vuong, e o modalitate de-a vorbi despre traumă fără s-o rostești de-a dreptul.
Cartea o găsiți la Gaudeamus și-apoi în librării și pe site-ul editurii. Să citim, deci. (Luiza Vasiliu)
Îngăduie-mi să o iau de la capăt.
Dragă Ma,
Îți scriu pentru a ajunge la tine – chiar dacă fiecare cuvânt pe care îl pun pe foaie mă duce cu un cuvânt mai departe de unde ești tu. Îți scriu pentru a mă întoarce în timp, la popasul din Virginia, când ai fixat îngrozită cerbul împăiat agățat deasupra automatului de băuturi răcoritoare din apropierea toaletelor, ale cărui coarne îți umbreau fața. În mașină, ai continuat să dai din cap. Nu înțeleg de ce ar face așa ceva. Nu-și dau seama că e un cadavru? Cadavrele trebuie să dispară, nu să rămână înghețate în timp, așa, pentru totdeauna.
Acum mă gândesc la cerb, cum te-ai uitat în ochii lui negri de sticlă și ți-ai văzut propria reflexie, întregul trup, deformat de acea oglindă inertă. Cum poate nu trofeul grotesc al unui animal decapitat a fost ceea ce te-a zguduit – ci faptul că obiectul împăiat întruchipa o moarte fără sfârșit, o moarte care continuă să moară, în timp ce noi trecem pe lângă el pentru a ne ușura.
Îți scriu pentru că mi-au spus să nu încep niciodată o propoziție cu pentru că. Dar eu nu încercam să fac o propoziție – încercam să mă eliberez.
Pentru că libertatea, mi se spune, nu e altceva decât distanța dintre vânător și prada sa.
Toamnă. Undeva deasupra Michiganului, o colonie de fluturi monarh formată din peste cincisprezece mii de exemplare își începe migrația anuală spre sud. În răstimpul a două luni, din septembrie până în noiembrie, vor parcurge, bătaie de aripă după bătaie de aripă, drumul din sudul Canadei și Statele Unite până în centrul Mexicului, unde vor petrece iarna.
Se opresc printre noi, pe pervazuri, pe gardurile de plasă, pe sârmele pentru rufe care-și pierd conturul îngreunate de hainele proaspăt atârnate, pe capota unui Chevrolet albastru-șters, împachetându-și lent aripile, ca și cum le- ar pune la păstrat, doar pentru a le desface dintr-o mișcare luându-și zborul.
Nu e nevoie decât de o noapte geroasă pentru a extermina o întreagă generație. A trăi, prin urmare, e o chestiune de timp, de moment.
Momentul acela când aveam 5 sau 6 ani și, vrând să-ți joc o festă, am țâșnit de după ușa de la intrare, în spatele tău, și am strigat: bum! Ai țipat, cu fața răscolită și schimonosită, apoi ai izbucnit în plâns, ți-ai dus mâinile la piept și te-ai sprijinit de ușă, gâfâind. Eu stăteam în picioare, năuc, cu casca militară de jucărie strâmbă pe cap. Eram un băiețel american care imita papagalicește ce vedea la televizor. Nu aveam cum să știu că războiul continua înăuntrul tău, nici măcar nu știam despre vreun război, sau că odată intrat nu mai iese niciodată din tine – doar produce ecou, un sunet din care se alcătuiește chipul fiului tău. Bum!
Momentul acela, în clasa a treia, când, cu ajutorul doamnei Callahan, profesoara de engleză ca limbă străină, am citit prima carte de care m-am îndrăgostit, o carte pentru copii numită Thunder Cake, de Patricia Polacco. În carte, când o fetiță și bunica ei observă cum se adună norii de furtună la orizontul verde, în loc să tragă obloanele sau să-și baricadeze ușile cu scânduri de lemn, se apucă să facă o prăjitură.
Faptul acesta m-a dislocat, respingerea lui precară, dar nu lipsită de curaj, a bunului-simț. Doamna Callahan stătea în picioare în spatele meu, cu gura în dreptul urechii mele, iar eu mă simțeam tras tot mai adânc de curentul limbajului. Povestea se derula, furtuna se abătea în timp ce profesoara rostea cuvintele, apoi se abătea din nou în timp ce le repetam eu. Să faci o prăjitură în centrul furtunii; să te hrănești pe muchia pericolului.
Prima dată când m-ai lovit, aveam vreo 4 ani. Mâna, fulgerarea, judecata. Gura mea arzând de atingere.
Momentul acela când am încercat să te învăț să citești cum mă învăța doamna Callahan pe mine, cu buzele în dreptul urechii tale, cu mâna mea pe a ta și cuvintele care se mișcau sub umbrele noastre. Dar acest act (fiul învățându-și mama) ne-a inversat ierarhiile și, odată cu ele, identitățile noastre deja atât de fragile și limitate în țara asta. După bâlbâieli și începuturi ratate, cu propozițiile deformate sau blocate în gât, după rușinea eșecului, ai închis cartea cu zgomot.
— N-am nevoie să citesc, ai spus, cu o expresie încruntată și te-ai îndepărtat de masă. Am ochi să văd – și asta m-a adus până aici, nu?
Apoi momentul acela cu telecomanda. O urmă vânătă pe antebraț despre care aveam să-i mint pe profesori.
— Am căzut jucând leapșa.
Momentul acela când la 46 de ani ți s-a făcut brusc poftă să colorezi.
— Hai să mergem la Walmart, mi-ai spus într-o dimineață. Îmi trebuie cărți de colorat.
Luni la rând, ai umplut spațiul dintre brațele tale cu toate nuanțele pe care nu le puteai pronunța. Magenta, vermillon, portocaliu-crăiță, gri-cositor, verde-ienupăr, roșcat-scorțișoară. Ore în șir, în fiecare zi, stăteai aplecată deasupra peisajelor cu ferme, pășuni, Parisul, doi cai pe o câmpie măturată de vânt, fața unei fete cu păr negru și piele pe care ai lăsat-o necolorată, albă. Le-ai atârnat peste tot prin casă până a ajuns să semene cu o clasă de școală primară. Când te-am întrebat:
— De ce să colorezi, de ce acum?
Ai lăsat din mână creionul verde-safir și ai rămas cu privirea ațintită, visătoare, la o grădină pe jumătate terminată.
— Pur și simplu mă pierd o vreme în asta, mi-ai răspuns, dar simt în continuare tot. Ca și cum sunt tot aici, în camera asta.
Momentul când mi-ai aruncat în cap cutia de Lego. Dușumeaua stropită cu sânge.
— Ai inventat vreodată o scenă, mi-ai zis lucrând la o căsuță kitsch à la Thomas Kinkade, și te-ai pus pe tine înăuntrul ei? Te-ai urmărit vreodată de la spate cum te adâncești tot mai mult în peisaj, îndepărtându-te de tine?
Cum să-ți spun că ce descriai tu era scrisul? Cum să-ți spun că, până la urmă, suntem atât de aproape, umbrele mâinilor noastre, pe două pagini diferite, contopindu-se?
— Îmi pare rău, mi-ai zis bandajându-mi tăietura de pe frunte. Ia-ți geaca. Îți cumpăr McDonald’s.
Cu capul pulsând de durere, înmuiam nuggets de pui în ketchup sub privirea ta.
— Trebuie să te faci mai mare și mai puternic, OK?
Ieri am recitit Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes, cartea la care a scris în fiecare zi timp de un an după moartea mamei lui. „Am cunoscut corpul mamei mele bolnave, apoi muribunde”, scrie acesta. Și aici m-am oprit.
Aici m-am hotărât să-ți scriu. Ție, care ești încă în viață.
Acele sâmbete de la sfârșitul lunii când, dacă-ți rămâneau ceva bani după ce plăteai facturile, mergeam amândoi la mall. Unii se îmbrăcau frumos ca să meargă la biserică sau la cine festive, noi ne îmbrăcam la patru ace ca să mergem într-un centru comercial nu departe de autostrada Interstate 91. Te trezeai devreme, te machiai timp de o oră, îți puneai cea mai bună rochie neagră cu paiete, singura pereche de cercei de aur mari, rotunzi, pantofii de lamé negri. Apoi îngenuncheai și îmi dădeai cu o mână de pomadă în păr, mi-l pieptănai cu cărare într-o parte.
Văzându-ne acolo, un străin nu și-ar fi putut da seama că ne cumpăram alimentele de la micul magazin din colț de pe Franklin Avenue, unde pragul ușii era plin de chitanțe de la cumpărături făcute cu bonuri de masă sociale, unde alimente de bază precum laptele și ouăle costă de trei ori mai mult decât în suburbii, unde merele, zbârcite și lovite, zac într-o cutie de carton cu fundul năclăit de sânge de porc scurs din cutia cu cotlete în care gheața s-a topit de mult.
— Hai să ne luăm ciocolată scumpă, spuneai arătând cu degetul spre Godiva Chocolatier.
Ne cumpăram o punguță de hârtie cu cinci sau șase pătrățele de ciocolată pe care le alegeam la întâmplare. De multe ori, asta era tot ce ne cumpăram de la mall. Apoi ne plimbam, pasând câte o bucată de la unul la celălalt până când degetele ne străluceau smolite și dulci.
— Asta înseamnă să te bucuri de viață, spuneai sugându- ți degetele cu oja roz sărită după o săptămână de făcut pedichiurile altora.
Momentul cu pumnii, tu țipând în parcare și soarele târziu de după-amiază conturându-ți părul cu roșu. Îmi protejam capul cu brațele în timp ce articulațiile degetelor tale tăbărau asupra mea.
În sâmbetele acelea ne plimbam pe coridoare până când, unul câte unul, magazinele își coborau grilajele de fier. Apoi ne îndreptam spre stația de autobuz aflată în josul străzii, cu răsuflările plutind deasupra noastră și machiajul uscându- ți-se pe față. Cu mâinile goale cu excepția mâinii celuilalt.
În dreptul ferestrei mele, azi-dimineață, chiar înainte de răsărit, stătea o căprioară într-o ceață atât de deasă și strălucitoare, încât cea de-a doua, la mică distanță, părea umbra neterminată a celei dintâi.
Ai putea colora scena. I-ai putea pune titlul „Istoria memoriei”.
Migrația poate fi declanșată de unghiul la care cade lumina soarelui, semnalând schimbarea anotimpului, a temperaturii, a lumii vegetale și a surselor de hrană. Femelele de fluture monarh depun ouă pe drum. Fiecare istorie are mai mult de un fir, fiecare fir, o poveste despre despărțire. Călătoria însumează 7 773 de kilometri, mai mult decât lungimea Statelor Unite. Fluturii monarh care zboară spre sud nu vor mai ajunge niciodată înapoi în nord. Fiecare plecare, așadar, este definitivă. Numai copiii lor se întorc; numai viitorul revizitează trecutul.
Ce e o țară, dacă nu o sentință fără granițe, o viață?
Momentul acela la măcelăria chinezească când ai arătat cu degetul spre porcul fript care atârna în cârlig.
— Are coastele la fel ca ale unui om după ce a ars.
Ai emis un hohot tăiat din scurt, ai făcut o pauză, ți-ai scos portofelul, te-ai încruntat și ai numărat din nou banii.
Ce e o țară, dacă nu o sentință pe viață?
Momentul cu bidonul de doi litri de lapte. Bidonul zdrobindu-mi-se de osul umărului, apoi ploaia albă, continuă, pe gresia din bucătărie.
Momentul de la Six Flags când te-ai dat în montagne russe-ul Superman cu mine pentru că mi-era prea frică să mă dau singur. Cum ai vomitat după aceea, cu tot capul în coșul de gunoi. Cum, în extazul meu țipat strident, am uitat să spun „mulțumesc”.
Momentul când am fost la Goodwill și ne-am umplut căruciorul cu articole cu etichetă galbenă pentru că în acea zi eticheta galbenă însemna o reducere suplimentară de 50%. Eu împingeam căruciorul, săream pe bara din spate și mă lăsam să alunec, simțindu-mă bogat din cauza prăzii noastre de comori la mâna a doua. Era ziua ta de naștere. Ne făceam de cap.
— Arăt ca o americancă adevărată? ai zis lipindu-ți o rochie albă de trup de sus până jos.
Era puțin prea elegantă ca să ai unde să o porți și totuși suficient de simplă ca să păstreze un potențial de a fi îmbrăcată. O șansă. Am dat din cap, zâmbind cu gura până la urechi. Căruciorul era așa de plin deja, că nu mai vedeam ce era în față.
Momentul cu cuțitul de bucătărie – pe care l-ai luat în mână, apoi l-ai lăsat, tremurând, spunând foarte încet:
— Ieși afară. Ieși afară.
Am ieșit în fugă pe ușă, am alergat pe străzile înnegrite de vară. Am alergat până când am uitat că aveam 10 ani, până când bătăile inimii au rămas tot ce mai auzeam din mine.
Momentul acela în New York, la o săptămână după ce vărul Phuong a murit într-un accident de mașină, când m-am urcat în trenul 2 și i-am văzut fața, limpede și rotundă, în timp ce se deschideau ușile, privindu-mă drept în ochi, viu. Mi s-a tăiat respirația – dar aveam destulă minte, știam că e doar un om care seamănă cu el. Totuși faptul că am văzut ceva ce nu credeam că voi mai vedea vreodată – trăsăturile atât de conturate, maxilarul pronunțat, fruntea liberă – m-a scos din țâțâni. Numele lui s-a năpustit înainte pe gură înainte să-l pot opri. La suprafață, m-am așezat pe un hidrant și te-am sunat.
— Ma, l-am văzut, am răsuflat. Ma, îți jur că era el. Știu că e o tâmpenie, dar l-am văzut pe Phuong în tren.
Aveam un atac de panică. Și tu ți-ai dat seama. O vreme n-ai zis nimic, apoi ai început să fredonezi „Happy Birthday”. Nu era ziua mea de naștere, dar era singurul cântec pe care-l știai în engleză, și ai ținut-o tot așa. Iar eu am ascultat, cu telefonul apăsat atât de tare de ureche, încât, ore mai târziu, aveam încă un dreptunghi roz imprimat pe obraz.
Am 28 de ani, 1,62 metri înălțime și 51 de kilograme. Sunt frumos din exact trei unghiuri și mortal din toate celelalte. Îți scriu dinăuntrul unui trup care ți-a aparținut cândva. Ceea ce înseamnă că îți scriu ca fiu.
Dacă avem noroc, sfârșitul propoziției e locul de unde am putea începe. Dacă avem noroc, ceva se transmite, un alt alfabet înscris în sânge, tendon și neuron; strămoșii își încarcă neamul cu nevoia de a zbura spre sud, de a se întoarce în locul din poveste căruia nimeni nu ar fi trebuit să-i supraviețuiască. (...)
Mi-ai spus cândva că ochiul omului e cea mai însingurată creație a lui dumnezeu. Că atât de mult din lume trece prin pupilă, iar ea nu reține nimic. Ochiul, singur în orbita sa, nici măcar nu știe că mai există un altul ca el, la un centimetru și jumătate distanță, la fel de înfometat, de gol. Când ai deschis ușa către prima ninsoare din viața mea, ai șoptit: „Privește”.
Momentul când curățai un coș cu fasole verde la chiuvetă și ai zis, din senin:
— Nu sunt un monstru. Sunt mamă.
Ce înțelegem prin cuvântul supraviețuitor? Poate că supraviețuitorul e ultimul care se întoarce acasă, cel din urmă fluture monarh care aterizează pe o creangă deja îngreunată de stafii.
Dimineața ne împresura.
Am lăsat cartea din mână. Vârfurile păstăilor de fasole continuau să trosnească. Cădeau în chiuveta de oțel cu un sunet surd ca niște degete.
— Nu ești un monstru, am spus.
Dar am mințit.
Ce-aș fi vrut să-ți spun de fapt este că nu e un lucru atât de groaznic să fii un monstru. Din rădăcina latină monstrum, un mesager al catastrofei trimis de zei, a fost adaptat în franceza veche să însemne un animal cu o mulțime de origini: centaur, grifon, satir. Să fii un monstru înseamnă să fii un semnal hibrid, un far: adăpost și avertizare deopotrivă.
Am citit că părinții care suferă de tulburare de stres posttraumatic sunt mai predispuși să-și bată copiii. Poate că are o origine monstruoasă până la urmă. Poate că a-ți lovi copilul înseamnă să-l pregătești pentru război. Să spui că a avea ritm cardiac nu e niciodată același lucru cu sarcina inimii de a-i spune da da da corpului.
Nu știu.
Ce știu însă e că în magazinul Goodwill mi-ai întins rochia albă, cu ochii lucioși, măriți.
— Poți să citești ce scrie, ai zis, și să-mi spui dacă e neinflamabilă?
Am căutat la tiv, am cercetat scrisul cu majuscule de pe etichetă și, deși încă nu știam să citesc, am zis:
— Da, am zis oricum. Da, am mințit ținând rochia în dreptul bărbiei tale. E neinflamabilă.
Câteva zile mai târziu, un băiat din cartier, care se plimba cu bicicleta, avea să mă vadă purtând aceeași rochie – o îmbrăcasem gândindu-mă că voi semăna mai mult cu tine – în curtea din față în timp ce tu erai la serviciu. În timpul pauzei, a doua zi la școală, copiii m-au strigat ciudat, fătălău, poponar. Mult mai târziu aveam să aflu că și aceste cuvinte erau iterații ale lui monstru.
Uneori, îmi imaginez fluturii monarh fugind nu din calea iernii, ci a norilor de napalm din tinerețea ta în Vietnam. Mi-i imaginez scăpând din explozii și flăcări și zburând nevătămați, cu aripile lor mici, negru cu roșu, pâlpâind asemenea resturilor care continuau să fie purtate de vânt acoperind mii de kilometri de cer, în așa fel încât, dacă te uitai în sus, nu-ți dădeai seama unde a fost explozia care le-a produs și nu vedeai decât o familie de fluturi care zburau în aerul curat, răcoros, cu aripile în sfârșit, după atâtea conflagrații, neinflamabile.
— Ce bine-mi pare să aud asta, puiule.
Ai rămas privind departe, cu o expresie împietrită, peste umărul meu, ținând rochia la piept.
— Ce bine-mi pare.
Ești o mamă, Ma. Și ești și un monstru. Dar și eu sunt la fel – de aceea nu îți pot întoarce spatele. De aceea înăuntrul celei mai însingurate creații a lui dumnezeu te-am pus pe tine.
Privește.
Ilustrație principală: fluture, Biodiversity Heritage Library
