Până în clasa a XI-a eram convinsă că o să devin psiholog. Ajunsesem la meseria asta după ce trecusem prin fazele: „o să fiu arheolog” și „o să fiu detectiv”. La 17 ani, psiholog părea o meserie mai adevărată, cu un traseu clar, care se potrivea firii mele de ascultătoare empatică. Eram perfect împăcată cu calea asta, și eu și cei din jurul meu. 

Apoi am văzut un documentar despre criza economică din 2008 și tot traseul meu profesional a luat o întorsătură semi-dramatică. Îmi amintesc și acum: eram în laboratorul de TIC și ne uitam cu clasa la acest documentar narat de Matt Damon. Nu știu exact ce s-a întâmplat, dar în timp ce ascultam vocea aia perfectă explicând bule imobiliare și linii de creditare m-am gândit: „Ce mișto e să înțelegi ceva atât de complicat și să știi să-l explici și altora. Asta vreau să fac și eu.”

E amuzant pentru că nici până în ziua de azi nu aș putea spune că înțeleg criza din ’08, iar economia e în general o frontieră foarte îndepărtată pentru capacitatea mea de înțelegere. Dar ăla a fost declicul. 

După ce m-am hotărât, nu m-a mai întors nimeni din drum. Am ignorat toate vocile care ziceau că sunt cam timidă pentru meseria asta (complet adevărat, fiecare prim telefon către o sursă e tortură) și am ținut-o pe a mea. Dar cumva lucrurile s-au așezat. 

Am început facultatea, am făcut practică, internshipuri. Am început să vorbesc cu oameni și să văd că, oricât de greu e începutul, odată ce asculți omul, lucrurile se leagă. Am învățat că timiditatea e relativă și că, oricum, îmi e mai frică să dezamăgesc la locul de muncă decât să fiu ciudată într-o conversație cu un străin. 

Am făcut monitorizare de presă care înseamnă lucruri ca citit tot ce apare în online despre Fondul Proprietatea, cel mai plictisitor și mai liniștit job pe care l-am avut până acum. Am fost editor web pentru o agenție de știri, o funcție care sună fancy, dar era la coada ierarhiei în redacție. Doar puneam știrile scrise de alții pe site și, maximum de putere, puteam să le schimb titlurile să sune mai atractiv online.

Am lucrat la un post de știri unde eram redactor și scriam despre accidente, morți violente, sport sau can-can. Am scris atâtea știri despre morți pe șosele că de atunci orice drum cu mașina implică măcar o fantezie despre cum avem un accident. 

Am fost reporter la o emisiune despre cultura romilor, unde am documentat meșteșuguri tradiționale, istoria romilor sau lăutărie. Apoi am ajuns la marea mea iubire, jurnalismul narativ. Aici am învățat că există mai mult decât știri și „cine a dat primul?”, că articolele alea complicate care mi se păreau imposibil de scris sunt și ele făcute tot de oameni și că munca încăpățânată bate talentul.

Mi-au plăcut toate joburile mele. M-am simțit mereu norocoasă că am meseria asta, că pot să cunosc atâția oameni care au încredere în mine cu poveștile lor. Când sunt în redacție mă bucur că pot să ajut informația să iasă în lume, când sunt pe teren, că pot să călătoresc și să văd atâtea moduri de a-ți trăi viața. Am putut să învăț despre oameni, animale, plante și orice mai e sub soare. Mai mult decât aș fi putut învăța vreodată, mai mult decât credeam că am nevoie să știu. 

Când mă simt curajoasă sau importantă îmi spun că meseria asta e forma mea de a schimba lumea, de a aduce în față lucrurile care mă interesează și care cred că ar trebui să-i intereseze și pe alții, că ajut, dacă nu pe cei despre care scriu, măcar pe cei care citesc. Când sunt mai umilă îmi spun că fac meseria asta ca să conserv un moment în istorie, să înmagazinez cumva o părticică din toată realitatea asta uriașă care există. Dar, în cel mai simplu și sincer mod, pentru mine jurnalismul a fost mereu despre a învăța. Despre mine și alții. 

Nu-mi pare rău că nu m-am făcut psiholog, arheolog sau detectiv, pentru că prin jurnalism am ajuns să experimentez în doze mici și controlate toate meseriile astea și multe altele.