Muzeu3017 e o expoziţie din 2017 despre tipurile de locuire din Bucureștiul de azi, ce ilustrează rezultatele unei cercetări antropologice publicate anul trecut de Asociația Vira. Și ale proiectului Bucharest Housing Stories. Organizatorii au plasat-o însă peste 1000 de ani, într-o lume complet diferită, utopică, care-a pierdut legătura cu trecutul după un cutremur digital, nu mai știe ce însemna locuirea în 2017. Au vrut să sugereze prin asta privirea detașată, de alien, cu care se uită antropologii la societate și să fixeze în mintea oamenilor info despre prezent și trecutul recent. Într-un muzeu friendly şi interactiv care-i invită pe vizitatori la reflecție critică. Am vizititat expoziţia din perspectiva de jurnalist al viitorului.
***
Dragi cititori, știați că, acum 1000 de ani, România avea cei mai mulți proprietari de locuințe din Europa și era printre fruntașele lumii la capitolul locuințe vacante? Și că unii oameni erau dați afară din casele lor și dormeau pe stradă? Câți mai știm că acum 997 de ani, liderul Statelor Unite, Donald Trump, a fost linșat de pinguini - o specie extinctă? Sau că acum 999 de ani, metroul, un mijloc arhaic de transport, a pătruns în Drumul Taberei, un cartier din București, capitala României, în care locuia o parte din populație? Mai știe cineva ce însemna locuire?
Anul trecut, în 3016, s-a găsit răspunsul la această întrebare. La 40 de ani de la Marele Cutremur Digital, care-a a vânturat mai toate datele de pe Internet, relația noastră cu trecutul, cercetătorii au descoperit o comoară veche de 1000 de ani: date despre cum locuiau strămoșii noștri bucureștenii. Le-au adunat practicanții unei științe pierdute, antropologia - care analiza diferențele socio-culturale dintre oameni. Da, pe vremea aia existau diferențe între oameni. Au recuperat povești, imagini, obiecte și sunete care-au supraviețuit în mod miraculos Marelui Cutremur și le-au redat cunoașterii. Recent, ele au fost etalate sub forma unei expoziții de muzeu ce ilustrează șapte moduri diferite de locuire în Bucureștiul lui 2017. Am făcut un tur și mi s-au tulburat circuitele.
locuire, relație om-spațiu bazată pe ocuparea exclusivă și continuă a unei porțiuni de spațiu și adaptarea continuă a spațiului la om și a omului la spațiu [termeni apropiați: Loc, locuință, locuitor, a locui, nelocuit, înlocuit]
M-am trezit la un moment dat într-o poziție inconfortabilă. Eram cu capul într-o cutie suspendată, neagră, și cu restul corpului afară, la vedere. Înăuntru era strâmt, răzbătea un zgomot alienant și respiram un aer îmbâcsit. Când priveam în sus, luminile se mișcau în așa fel încât să pară că deasupra mea era un univers la care n-aveam acces. Am pătruns un pic în lumea oamenilor străzii. În Bucureștiul secolului XXI exista un tip de locuire greu de imaginat acum: cea pe stradă. Nu era o alegere, ci efectul unor circumstanțe individuale și-al unor contexte socio-economice nefericite. La fel ca-n cutia neagră, oamenii străzii erau vizibili și invizibili: toți îi vedeau, puțini îi băgau în seamă, mulți îi disprețuiau. Prezența lor pe străzi le întărea constant bucureștenilor una dintre marile temeri ale vremii: oricine, oricând putea ajunge pe stradă.
Mulți dintre oamenii străzii cunoscuseră de fapt alte forme de locuire: casele naționalizate sau blocurile. Primele au avut o istorie răsturnată: au fost confiscate de-un regim de la oameni privilegiați - care-au fost mutați la bloc sau obligați să împartă locuința cu alte familii - și restituite de alt regim foștilor proprietari. Unii dintre ocupanții lor au fost evacuați direct în stradă. Expoziția ilustrează fragilitatea acestui tip de locuire alăturând obiecte ale vremii - un ciocan și-o figurină din sticlă - sau printr-o bulină roșie ce avertiza riscul seismic de gradul I. Mărturii ale ocupanților stau lipite pe obiecte arhaice - furculițe, linguri, ibrice, într-o instalație rotativă.
Era vremea când familiile stăteau în comun. Într-un apartament mai mare uneori stăteau două, chiar trei familii. Ba, în alte locuri mai năpăstuite, am auzit și de familii despărțite între ele printr-un cearșaf.
Noi toată viața cu frica asta am trăit: că ne dă afară din casă.
- Mărturii ale ocupanţilor unor locuinţe naţionalizate, prezentate în expoziţie
Blocul era forma supremă de locuire acum 1000 de ani. De fapt subdiviziunea lui, apartamentul - un micro-ansamblu de spații cu funcții diferite, măsurate-n metri pătrați și presărate cu fel de fel de obiecte. Central era televizorul - vă las pe voi să-l descoperiți. Altele erau oglinda - „un dispozitiv de comunicare cu lumi paralele” sau bibeloul - obiect de cult pentru spațiul domestic, datat în deceniile 6-9 ale secolului XX, despre care organizatorii scriu așa:
Rolul ritualic al acestor obiecte, omniprezente, se pare, în apartamentele din ultimele decenii ale secolului XX este încă cercetat. În condițiile ateismului impus de regimul comunist (n.r. - care l-a precedat pe cel capitalist din perioada analizată), bănuim că vechile obiecte de cult au fost înlocuite cu aceste bibelouri ce foloseau, în mod subversiv, binecunoscutul simbol creștin al peștelui. Locul vizibil al bibelourilor - în sufragerie, în vitrină, pe televizor - susține această teorie.
Dacă în „comunism” s-au construit blocuri la greu, iar obținerea unui apartament însemna modernizare și reușită socială, în 2017, locuirea la bloc era considerată deja veche, înghesuită, „comunistă” (termen conotat nasol). Unii o considerau o situație de tranziție, în așteptarea mutării într-o casă „pe pământ”, departe de betonul orașului, de agitația și înghesuiala lui.
Și-așa ajungem la un al patrulea tip de locuire, care prețuia „casa pe pământ”: zona periurbană. Se știe că acum 800 de ani au dispărut termenii „urban” și „rural” din nomenclatorul arhivistic intergalactic. Înainte, România era însă puternic polarizată între traiul la oraș și cel la sat. Între ele existau și zone hibrid, cele periurbane, care presupuneau un tip de locuire la graniță - granițele erau un fenomen specific secolului XXI, când omenirea era încă obsedată de delimitare.
Oamenii de-acolo locuiau deopotrivă la oraș și la sat. Și considerau că traiul ăsta ambivalent le aducea avantaje: cum ar fi contactul cu natura și traiul într-o „casă pe pământ”, cu grădină, și posibilitatea de-a avea, în același timp, un job în oraș, sau relațiile strânse cu vecinii. Apropierea de autostradă și de principalele rute de acces reprezenta o mândrie, bruiată uneori de poluarea fonică produsă de circulație și de ocazionalele rafale puternice de vânt. Expoziția ilustrează acest tip de locuire prin câteva cutii albe, ornate cu pământ și vegetație sălbatică și tapetate cu hărți, poze și mărturii ale localnicilor vremii. Iată un sample de la doamna Jeni din Chitila:
Un loc aparte în peisajul ăsta întortocheat îl ocupa căminul studențesc. O formă de „locuire tranzitorie”, la comun, pentru tinerii care, la început de mileniu III, erau încă nevoiți să se deplaseze în alte localități pentru a-și desăvârși educația și nu-și permiteau financiar altă formă de locuire. Căminul a devenit în sine o formă de desăvârșire a educației, un rit de trecere, o formă de învățare, socializare și maturizare a tinerilor adulți. Expoziția îl simbolizează printr-o cutie dreptunghiulară care se numea frigider, un bun de mare preț pentru viața din cămine, în care se depozita hrana. Vă așteaptă cu surprize dacă-l deschideți.
În primul an mi-am pus parchetul în camera asta, în al doilea an, ne-am pus pe hol. Și așa ne-am creat condiții. Noi ne aducem frigidere, noi ne aducem plite.
Mai ai noroc să dai și de câte un gândac, doi. La băi igiena cam lasă de dorit. Dar e ideea de a fi uniți. Ne strângem pe holuri, ieșim.
Mărturiile unor tineri care-au locuit la cămin, lipite pe niște „borcane” în expoziţie
Celelalte două forme de locuire din expoziție au ceva în comun: ideea flagrantă de graniță, de delimitare, dar din perspective comeplet diferite. Ansamblurile rezidențiale (sau gated communities) stau izolate într-un colț. Ghetourile, după colț. Primele inspiră ordine și lux și găzduiau oameni care se izolau voit de ceilalți, în zone cu acces restricționat și controlat. Asta le dădea senzația siguranței și-a unui statut privilegiat. Treaba asta e semnalată în expoziție printr-o barieră, camere de supraveghere și mărturii ale ocupanților sub devizele „nou”, „curat” și „sigur”:
Am dormit câteva zile într-o camera goală, numai pe saltea, și mâncam pe un scaun. Încet ne-am luat de toate, dar n-am vrut să aducem lucruri vechi într-o casă curată care mirosea a nou.
Poliția nu are nicio treabă. Singura soluție este paza umană, la zona rezidențială. Camerele sunt bune și alea dar sunt bune pentru infractori mai mult decât pentru cei care caută în gunoaie.
Mărturiile unor locuitori ai ansamblurilor rezidenţiale, prezentate în expoziţie
După colț e cea mai confortabilă zonă din expoziție. Te poți tolăni pe-un bean bag (le mai țineți minte?), la umbra unor rufe cu aer fashion. Dar când dai play clipului din fața ta și citești ce scrie pe perete, totul devine inconfortabil. Relizezi că te afli într-o „pungă de sărăcie”, cum mai numeau autoritățile ghetourile - un tip de locuire marginal ce împingea săracii la marginea societății și pentru care statul n-avea soluții. Excluziune socială, locuințe degradate, supraaglomerare. România era, în 2016, țara europeană cu cei mai mulți proprietari - 97% din locuințe erau proprietate privată. Dar și cu cele mai mici și înghesuite locuințe. În ghetouri, familii întregi puteau împărți o cameră de până în 10 metri pătrați. În timp ce România se afla pe unul din primele locuri din lume la capitolul locuințe vacante.
După un tur al expoziției, nu poți să nu remarci niște chestii: oamenii trecutului aveau o relație foarte puternică cu spațiile în care locuiau, uneori fetișistă. Lipsa completă a lor te anula ca individ în societate. Toate tipurile astea de locuire erau oglinda inegalităților sociale - probleme cu care noi nu ne mai confruntăm azi - și-a ideologiilor politice care-au trecut peste ele. Statele și înșiși oamenii simțeau nevoia să plaseze granițe între indivizi. Fenomenul ăsta a persistat multă vreme: deși hotarele statale au dispărut odată cu Marea Abolire a Granițelor din 2217, zidurile si gardurile personale au continuat să existe pentru cel puțin încă două secole.
***
Revenind în prezent, am vorbit puţin şi cu organizatorii expoziţiei. Pe lângă cercetarea Vira, ei au consultat și alte resurse documentare, reconstruind istoria anumitor tipuri de locuire, și-au adunat obiecte care să le ilustreze: bibelouri, mileu, furtun de stropit grădina, telefon, șlapi, desfăcător etc. Obiecte banale din cotidian, care sunt prezentate altfel. Ele sunt însoțite de etichete explicative întâlnite în mod normal într-un muzeu clasic, însă unele, deşi plauzibile, nu sunt reale. Desfăcătorul, de exemplu, e descris drept „cartelă non-magnetică” folosită de studenții nevoiți să lucreze în timpul facultății pentru pontarea la locul de muncă.
„Expoziția noastră e critică la adresa muzeelor în general, a felului în care se face educație în muzee și a relației dintre expoziție și vizitatori”, spune curatoarea Simina Bădică. Organizatorii și-au propus să atace tonul autoritar, pedagogic al muzeelor clasice, atitudinea submisivă cu care sunt obișnuiți vizitatorii încă de când sunt duși cu școala la muzeu. Şi de a-i îndemna pe aceştia din urmă să fie mai critici, pentru că ceea ce văd într-un muzeu clasic nu e neapărat adevărul, ci o filtrare a informaţiei. „[Vizitatorii] nu chestionează ceea ce primesc, iar textele muzeale sunt de cele mai multe ori interpretări ale muzeografilor. Sunt tot felul de presupuneri, de lucruri pe care aleg să nu le spună, mai ales când e vorba despre subiecte controversate. Etichetele noastre imită îndeaproape genul ăla de etichetă muzeală”.
Obiectele alese nu sunt neapărat reprezentative pentru tipul de locuire pe care-l însoțesc. „Nu în sensul clasic: asta însemnă locuirea aici”, spune Iris Șerban, alt curator al expoziției. „Încearcă să spună ceva, să șocheze: cum e la casele naționalizate vitrina cu ciocanul și bibeloul. De ce? Pentru că sunt o formă foarte fragilă de locuire, toată istoria asta prin care au trecut”. Pe de altă parte, ele sunt „obiecte sociale” menite să-i aducă pe oameni împreună, să-i facă să discute despre trecutul lor și despre problemele sociale ale prezentului.
Expoziția e și un demers educativ, de awareness pe marginea subiectului tratat, într-o manieră detașată, nemilitantă. „Am încercat să alegem din tipologiile astea de locuire aspectele cele mai importante, și pozitive și negative”, spune arhitectul Vlad Stoica, de la Wolfhouse Production, al treilea curator al expoziţiei. „Dar chestia cu locuirea e atât de încărcată politic. E o formă de control, trădează anumite ideologii puse în practică de regimuri politice în anumite momente ale istoriei și nu ai cum să treci peste chestia asta când le privești obiectiv. La fiecare dintre instalații am vrut doar să dăm o senzație, n-am vrut să fie ceva exhaustiv”.
În cazul persoanelor fără adăpost, de exemplu, s-a dorit crearea unei senzații neplăcute care să pună vizitatorul într-o situație vulnerabilă: ești cu capul într-un spațiu și cu corpul în alt spațiu. „Așa cum sunt și oamenii străzii”, spune Simina Bădică, „foarte vizibili pentru restul lumii, dar în același timp invizibili”. La periurban s-a dorit structuri repetitive, pentru că asta sugerează acest tip de locuire. „E destul de repetitiv. Nu prea vezi altceva decât case și din când în când câte-un magazin”, spune Vlad Stoica. „Am vrut neapărat să avem o parte olfactivă, de asta am adus plante și pământ. Foarte mulți oameni vorbeau despre ideea de-a avea o grădină, o casă pe pământ”.
În cazul ansamblurilor rezidențiale și al ghetourilor s-a mers pe ideea de contrast și granițe. „Chestia de siguranță e foarte importantă și solid afirmată de cei care-și doresc să locuiască în ansambluri rezidențiale”, spune Simina Bădică. „De asta avem în instalație o barieră, iar faptul ansamblul rezidențial este lângă ghetou nu este tocmai o întâmplare. Am încercat să facem vizitatorii atenți la ideea asta de graniță și de gard. În realitate, ele nu sunt delimitate teritorial. Mi s-a părut interesant jocul ăsta de graniță și de gard care în acealși timp te apără, dar te și îndepărtează de ceilalți. Pentru cei din ansamblurile rezidențiale, un gard înseamnă siguranță, pentru cei din ghetouri înseamnă imposibilitatea de-a ieși din situația lor”.
Tema expoziţiei a fost ideea lui Dragoş Neamu de la Rețeaua Națională a Muzeelor - organizatoarea Nopţii Muzeelor - care a dorit să creeze un prototip de muzeu inovativ pentru spaţiul bucureştean. El poate fi vizitat până pe 19 iulie pe malul Dâmboviței, în incinta Industriei Bumbacului, unde-şi are sediul şi Nod Makerspace, care s-a ocupat de producţia expoziţiei.
